ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 835/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: I. Circumstanțele cauzei 1. Hotărârea primei instanțe Prin sentința nr. 1732 din 15 aprilie 2010, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca rămas fără obiect, capătul principal de cerere formulat de reclamanta P.A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, privind obligarea pârâtului la emiterea unei rezoluții prin care să stabilească termenul la care se va analiza cererea sa de redobândire a cetățeniei române; a respins celelalte capete de cerere, ca neîntemeiate și a obligat pârâtul la plata către reclamantă a sumei de 4,3 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a pronunța o asemenea soluție, instanța de fond a reținut, în esență, că principalul capăt de cerere a rămas fără obiect, față de împrejurarea că cererea reclamantei a fost avizată pozitiv de către Comisia pentru cetățenie în ședința din 02 decembrie 2009, așa cum rezultă din întâmpinarea formulată de către pârât. Capetele de cerere privind obligarea pârâtului la plata unei amenzi judiciare de 10% din salariul minim brut pe economie pentru fiecare zi de întârziere nejustificată, precum și obligarea la plata daunelor morale în cuantum de 100.000 RON au fost respinse ca neîntemeiate, prima instanță reținând, pe de-o parte, că cererea a fost soluționată, iar pe de altă parte, faptul că reclamanta nu a dovedit existența unui prejudiciu moral prin nesoluționarea cererii sale până la data de 02 decembrie 2009. În baza art. 274 C. proc.

civ., față de culpa procesuală a pârâtului, instanța de fond l-a obligat pe acesta la plata sumei de 4,3 RON cheltuieli de judecată. 2. Recursul exercitat de pârât Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției, invocând dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurentul a solicitat admiterea recursului, modificarea în parte a sentinței atacate, în sensul exonerării de la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea căii de atac, recurentul susține că potrivit art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cheltuielile de judecată revin în sarcina părții care cade în pretenții, însă strict în situația în care această parte acționează în mod culpabil. În speță, nu se poate reține culpa sa procesuală, câtă vreme obiectul pretențiilor a fost realizat înainte de primul termen de judecată.

Pe de altă parte, recurentul afirmă că „punerea în întârziere înainte de cererea de chemare în judecată”, potrivit art. 275 C. proc. civ., poate fi făcută doar prin notificare, însă, raportat la obiectul acțiunii – constatarea refuzului nejustificat – este discutabilă incidența în speță a instituției punerii în întârziere. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, cât și sub toate aspectele, în temeiul art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele expuse în continuare.

1. Argumente de fapt și de drept relevante În speță, reclamanta a formulat cerere de redobândire a cetățeniei române în anul 2005. În temeiul art. 12 din Legea nr. 21/1991 și pentru că nu a fost soluționată într-un termen rezonabil, s-a adresat instanței judecătorești la data de 25 noiembrie 2009. Prima instanță a respins capătul principal de cerere ca rămas fără obiect, reținând că la data de 02 decembrie 2009 cererea reclamantei a fost examinată și avizată pozitiv de Comisia pentru cetățenie din cadrul autorității pârâte și a obligat pârâtul la plata cheltuielior de judecată, în temeiul art. 274 alin. (1) C. proc. civ., reținând culpa procesuală a acestuia. Referitor la cheltuielile de judecată acordate reclamantei în cuantum de 4,3 RON reprezentând plata taxei judiciare de timbru, Înalta Curte reține că soluția este în acord cu dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. și se impune a fi menținută. Fundamentul obligației de plată a cheltuielilor de judecată rezultă din art. 274 alin. (1) C. proc. civ., care prevede că: „ Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată.” Potrivit textului, la baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală dedusă din expresia „p artea care cade în pretenții”. În speță, sesizarea instanței pentru a tranșa asupra dreptului reclamantei s-a datorat atitudinii culpabile a autorității pârâte, care, investită cu cererea reclamantei în anul 2005, cu revenire de urgentare în martie 2009, a procedat la avizarea acesteia abia la data de 02 decembrie 2009, cu nesocotirea termenului rezonabil.

Prima instanță a reținut în mod corect culpa procesuală a pârâtului, câtă vreme demersul judiciar al reclamantei care a implicat efectuarea cheltuielilor de judecată a fost unul justificat, determinat de atitudinea de pasivitate manifestată de pârât. Avizarea cererii, ulterior sesizării instanței, nu înlătură culpa procesuală a recurentului, astfel că în mod corect a fost obligat să plătească cheltuieli de judecată, conform art. 274 C. proc. civ., soluție ce se impune chiar și în ipoteza în care instanța a respins primul capăt de cerere ca rămas fără obiect, în raport de avizarea tardivă a cererii reclamantei. Pe de altă parte, potrivit art. 275 C. proc. civ., „Pârâtul care a recunoscut la prima zi de înfățișare pretențiile reclamantului nu va putea fi obligat la plata cheltuielilor de judecată, afară numai dacă a fost pus în întârziere înainte de chemarea în judecată”.

Fiind în culpă cu nesoluționarea cererii reclamantei și aceasta pentru o perioadă care depășește cu mult durata unui termen rezonabil, recurentul-pârât se afla de drept în întârziere înaintea învestirii instanței, fără a mai fi necesară o notificare din partea reclamantei, potrivit art. 1079 alin. (1) pct. 3 C. civ. În aceste condiții, aplicarea dispozițiilor art. 275 C. proc. civ. nu are consecința juridică pretinsă de recurent, exonerarea de plata cheltuielilor de judecată, întrucât este incidentă ipoteza ultimă a normei legale, de exceptare de la exonerarea cheltuielilor de judecată, pentru existența de drept în întârziere înainte de cererea de chemare în judecată. În concluzie, Înalta Curte reține că sentința atacată este legală și temeinică, prima instanță aplicând în mod corect prevederile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs. Având în vedere toate considerentele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat, neexistând motive de reformare a sentinței potrivit art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 sau art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței nr. 1732 din 15 aprilie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 11 februarie 2011.