ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 612/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, reclamantul M.A., în

contradictoriu cu Ministerul Justiției - Comisia pentru Cetățenie, a solicitat

obligarea acestuia la examinarea cererii depuse cu privire la redobândirea cetățeniei

române în regim de urgență, obligarea pârâtului la plata 1000 lei daune morale

și cheltuieli de judecată.

In motivarea

acțiunii, reclamantul a arătat că a depus cererea și actele necesare pentru

redobândirea cetățeniei române din anul 2005, iar la data de 14 octombrie 2009

a revenit cu o cerere prin care a solicitat soluționarea cererii sale, însă nu

a primit niciun răspuns.

Prin

întâmpinare, pârâtul Ministerul Afacerilor Externe a solicitat respingerea

acțiunii ca neîntemeiată, motivat de faptul că din examinarea actelor depuse de

reclamant rezultă că este necesară completarea lor.

Prin sentința

nr. 1188 din 9 martie 2010, Curtea de Apel București a admis, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul M.A., în contradictoriu cu Ministerul Justiției,

obligând pârâtul să soluționeze cererea reclamantului într-un termen de 30 de

zile de rămânerea irevocabilă a hotărârii.

Totodată,

instanța a respins cererea de acordare a daunelor morale ca neîntemeiată și a

obligat pârâtul să plătească reclamantului 4,3 lei cheltuieli de judecată.

Pentru a

pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că potrivit

prevederilor art. 2 din O.G. nr. 87/2007, competența de soluționare a cererii

de redobândire a cetățeniei române, revine Comisiei pentru Cetățenie din cadrul

Ministerul Justiției.

S-a mai arătat

în considerentele sentinței atacate că împrejurarea că statul român nu poate să

asigura un cadru administrativ corespunzător pentru analiza cererilor de

redobândire a cetățeniei române într-un termen rezonabil, nu poate fi opus

reclamantului.

Referitor la

cererea de acordare a daunelor morale, instanța de fond a constatat că în cauză

nu s-a făcut dovada prejudiciului suferit, iar obligarea pârâtului la

soluționarea cererii reclamantului reprezintă o reparație morală

îndestulătoare.

Împotriva

acestei sentințe, pârâtul Ministerul Justiției a declarat recurs, solicitând

modificarea ei în sensul respingerii acțiunii, pentru motive pe care le-a

încadrat în prevederile art. 304 pct. 9 și art. 304 C. proc. civ..

Recurentul a

susținut, în esență, că, în cauză, Ministerul Justiției nu are calitate

procesuală pasivă, aprobarea cererilor de acordare ori redobândire a cetățeniei

făcându-se prin ordin al președintelui Autorității Naționale pentru Cetățenie,

pe baza propunerilor Comisiei pentru cetățenie. Acordarea /redobândirea

cetățeniei române, este un atribut asupra căruia statul român dispune exclusiv

și în condițiile expres menționate în legea specială a cetățeniei române,

petentul sau instanța de judecată neputând condiționa termenul în care să fie

soluționată.

In dezvoltarea

motivelor de recurs, recurentul a mai arătat că în mod greșit instanța de fond

a obligat Ministerul Justiției la soluționarea cererii reclamantului în termen

de 30 de zile de la data rămânerii hotărârii irevocabile, deși legea cetățeniei

nu prevede un termen pentru soluționarea unor astfel de cereri.

Pârâtul a

învederat că parcurgerea procedurii speciale prevăzute de lege pentru

soluționarea cererilor privind cetățenia română necesită o perioadă îndelungată

de timp, neputându-se reține culpa instituției învestite cu atribuții în

domeniu.

În motivarea

cererii de recurs, recurentul susține că cererea intimatului nu a fost respinsă

ci urma să fie soluționată, în contextul procesării celorlalte cereri similare

ale altor petenți, depuse în aceeași perioadă.

In motivarea

căii de atac, recurentul-pârât a prezentat o justificare argumentată a faptului

că nu a fost stabilită o dată pentru programarea reclamanților în vederea

depunerii cererii de redobândire a cetățeniei române, în baza dificultăților de

ordin practic în procesarea numărului mare de solicitări de redobândire a

cetățeniei române depuse la Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău.

A arătat

recurentul-pârât că instanța de fond a apreciat în mod eronat existența unui

refuz nejustificat de rezolvare a cererii reclamantului de a-i fi primită

cererea privind redobândirea cetățeniei române, deoarece prin răspunsurile

administrative în spețe similare, au fost prezentate argumentele pentru care nu

a fost stabilită data de depunere a cererii, motiv pentru care, conduita

ministerului, prin Secția Consulară a Ambasadei României la Chișinău, nu poate

fi încadrată în definiția legală a refuzului nejustificat, conținută în art. 2

alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004.

Se susține că

ministerul nu a negat dreptul reclamantului de a depune cererea de redobândire

a cetățeniei române, ci a invocat existența unor motive obiective, exoneratoare

de culpă administrativă, constând în faptul că autoritățile române se află în

imposibilitatea de a-și asigura pe teritoriul Republicii Moldova spațiile

adecvate pentru preluarea și procesarea tuturor cererilor, astfel că sunt

întâmpinate mari dificultăți în soluționarea cererilor de redobândire a

cetățeniei române înregistrate în baza de date a Secției consulare a României

în Republica Moldova.

Referitor la

obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată, susține recurentul, că

având în vedere lipsa calității procesuală pasive, nu se justifică obligarea

Ministerului Justiției la plata cheltuielilor de judecată.

Examinând

cauza prin prisma motivelor invocate în recurs și a prevederilor art. 304 C.

proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele

considerente.

Cu privire la

excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului se va reține că în mod

corect aceasta a fost respinsă de prima instanță, întrucât, deși prin O.U.G.

nr. 5/2010 a fost atribuită competența în materie de cetățenie Autorității

Naționale pentru Cetățenie, prin același act normativ s-a prevăzut că „Până la

operaționalizarea Autorității, procedura de acordare, redobândire, retragere

sau renunțare la cetățenie, precum și orice alte aspecte care decurg din

funcționarea Autorității vor fi asigurate prin Direcția cetățenie și, după caz,

prin alte direcții de specialitate ale Ministerului Justiției" .

De asemenea se

are în vedere și împrejurarea că litigiul a fost determinat de atitudinea

pârâtului cu privire la o cerere formulată încă din anul 2005 când competența

în materie aparținea autorității recurente.

In ceea ce

privește criteriile de apreciere a caracterului rezonabil al duratei unei

proceduri, aplicabile nu numai celei judiciare, ci și procedurii

administrative, nu se poate face abstracție de principiile cristalizate în

jurisprudența CEDO, în aplicarea art. 6 din Convenția pentru Apărarea

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale.

Este adevărat

că Legea nr. 21/1991 nu prevede un termen pentru soluționarea cererilor de

acordare ori de redobândire a cetățeniei, însă, dispozițiile art. 10 din

Convenția Europeană asupra Cetățeniei, ratificată de România prin Legea nr. 396/2002

sunt în sensul că fiecare stat trebuie să facă astfel încât să examineze

într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea

cetățeniei precum și redobândirea acesteia.

Durata

rezonabilă a procedurii se apreciază în lumina acestor principii printre care

și principiul soluționării cererilor într-un termen rezonabil, în funcție de

particularitățile fiecărei cauze, luându-se în calcul complexitatea acesteia, conduita

reclamantului sau petiționarului și cea a autorităților competente, miza

litigiului.

Aspectele de

ordin organizatoric ale recurentului-pârât nu sunt de natură a avea relevanță

în ceea ce privește justificarea obiectivă a nesoluționării cererii

recurentei-reclamante într-un termen rezonabil, cu atât mai mult cu cât

Ministerul Justiției, ca autoritate publică, este ținut de principiul

operativității, ca principiu de bază specific activității administrației publice.

Dat fiind

faptul că de la data formulării cererii, recurentul-pârât nu a soluționat

cererea reclamantului, deși au trecut mai mult de cinci ani, atitudinea

acestuia reprezintă un refuz nejustificat de soluționare a cererii în sensul

prevăzut de art. 2 alin. (1) lit. i) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și

completările ulterioare.

În ceea ce

privește critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere

privind obligarea Ministerului Justiției la plata cheltuielilor de judecată,

urmează să se constate că și aceasta este neîntemeiată.

Pe cale de

consecință se constată că, în mod corect, instanța de fond a reținut culpa

procesuală a recurentului - pârât și l-a obligat pe acesta, în conformitate cu

dispozițiile art. 275 C. proc. civ., la plată cheltuielilor de judecată.

In raport de

toate aceste considerente, Înalta Curte constată că recursul de față este

nefondat, neexistând motive de modificare sau casare a sentinței recurate în

sensul dispozițiilor art. 304 pct. 9 sau art. 304

1

C. proc. civ.,

astfel încât, în temeiul art. 312 alin. (1) - (3) C. proc. civ. și art. 20 din

Legea nr. 554/2004, îl va respinge, ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge

recursul declarat de Ministerul Afacerilor Externe împotriva sentinței civile

nr. 3686 din 4 noiembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 februarie 2011.