ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3892/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Reclamantul S.D. a chemat în judecată Ministerul Justiției și Libertăților Cetățenești - Comisia pentru Cetățenie, solicitând instanței, ca în contradictoriu cu acesta, să dispună soluționarea în regim de urgență a cererii sale de redobândire a cetățeniei române și să-i plătească daune morale în cuantum de 100 RON și cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române la data de 31 iulie 2008 și aceasta nu a fost soluționată până în prezent.

Prin întâmpinarea formulată și depusă la dosarul cauzei, pârâta a arătat că cererea a fost examinată și avizată pozitiv în ședința din 16 decembrie 2009. Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 253 din 19 ianuarie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunând respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect și obligând pârâtul la 1.000 RON daune morale și 500 RON cheltuieli de judecată. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că întrucât cererea reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv, aceasta a rămas fără obiect. Cât privește daunele morale, s-a reținut că pârâta avea obligația să soluționeze cererea în termen de 5 luni de la primire și nu și-a îndeplinit această obligație, astfel că, față de dispozițiile art. 998-999 C. proc.

civ., va fi obligată la plata de daune morale. Împotriva acestei sentințe, considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției. Recurentul a susținut, în esență, că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală întrucât, deși cererea reclamantului era soluționată, instanța în mod eronat a dispus obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, în mod greșit, susține recurentul, instanța l-a obligat la plata daunelor morale în sumă de 1.000 RON, întrucât în cauză nu este vorba de un refuz de soluționare a cererii reclamantului și nici de o tergiversare a soluționării acesteia, dacă se are în vedere existența unui număr extrem de mare de cereri, precum și procedura existentă înainte de modificarea Legii nr. 21/1991 prin O.U.G.

nr. 87 din 05 septembrie 2007. Prin adoptarea acestui ultim act administrativ, susține recurentul, procedura a devenit una administrativă și, de asemenea, s-au prevăzut termene menite să urgenteze soluționarea cererilor. Conchizând, recurentul a susținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, dobândirea cetățeniei române prin aprobarea cererii de acordare ar trebui să constituie o onoare pentru solicitant și nu o modalitate de sancționare a Statului Român, prin Ministerul Justiției. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Curtea constată că recursul este fondat, exclusiv sub aspectul acordării daunelor morale, celelalte dispoziții ale sentinței recurate fiind temeinice și legale, după cum se va arăta în continuare: Astfel, Legea cetățeniei române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă un termen în care autoritățile române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea termen legal, trebuie, însă, să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997 și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt, de altfel, și prevederile art. 7 din Recomandarea CM/Rec (2007) 7 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, cu privire la buna administrare , adoptată de Comitetul de Miniștri la 20 iunie 2007, articol intitulat „Principiul acționării într-un termen rezonabil”, potrivit căruia „ Autoritățile publice trebuie să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil ”. Cu privire la noțiunea de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil, stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei durate rezonabile. În acest sens, s-a arătat că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu. În opinia Curții de la Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special, în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților competente.

În speța dedusă judecății, Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a respins primul capăt de cerere al reclamantului ca rămas fără obiect, întrucât cererea acestuia a fost examinată și avizată pozitiv în ședința din 16 decembrie 2009. În ceea ce privește critica referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind plata daunelor morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanță pronunțând o hotărâre nelegală sub acest aspect. Astfel, pentru acordarea de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite daunele suferite, cu atât mai mult cu cât, în speță, cererea formulată de reclamant a fost examinată și avizată pozitiv..

Partea care solicită acordarea daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității. Cum, în cauză, aceste elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în temeiul art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, să fie admis recursul formulat și modificată, în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale. Cât privește critica recurentului privind greșita obligare de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată, urmează să se constate că aceasta este neîntemeiată.

Într-adevăr, potrivit art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuieli de judecată”. La baza obligației de restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea câștigătoare. Din acest punct de vedere este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul. Pe de altă parte, pârâtul datorează cheltuieli de judecată tocmai pentru că este în culpă procesuală, din moment ce a soluționat cererea de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamant cu încălcarea termenului rezonabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6 pct. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât, practica judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată și în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului, prestația ce i s-a cerut prin acțiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe reclamant în situația de a sesiza instanța de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 253 din 19 ianuarie 2010 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 septembrie 2010.