ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3892/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Reclamantul S.D. a chemat în judecată Ministerul

Justiției și Libertăților Cetățenești - Comisia pentru Cetățenie, solicitând instanței,

ca în contradictoriu cu acesta, să dispună soluționarea în regim de urgență a cererii

sale de redobândire a cetățeniei române și să-i plătească daune morale în cuantum

de 100 RON și cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii,

reclamantul a arătat că a depus cererea de redobândire a cetățeniei române la data

de 31 iulie 2008 și aceasta nu a fost soluționată până în prezent.

Prin întâmpinarea formulată

și depusă la dosarul cauzei, pârâta a arătat că cererea a fost examinată și avizată

pozitiv în ședința din 16 decembrie 2009.

Curtea de Apel București,

secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 253

din 19 ianuarie 2010, a admis în parte acțiunea formulată de reclamant, dispunând

respingerea primului capăt de cerere ca rămas fără obiect și obligând pârâtul la

1.000 RON daune morale și 500 RON cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că întrucât cererea reclamantului a fost examinată și avizată

pozitiv, aceasta a rămas fără obiect.

Cât privește daunele morale,

s-a reținut că pârâta avea obligația să soluționeze cererea în termen de 5 luni

de la primire și nu și-a îndeplinit această obligație, astfel că, față de dispozițiile

art. 998-999 C. proc. civ., va fi obligată la plata de daune morale.

Împotriva acestei sentințe,

considerată nelegală și netemeinică, a declarat recurs pârâtul Ministerul Justiției.

Recurentul a susținut,

în esență, că hotărârea instanței de fond este netemeinică și nelegală întrucât,

deși cererea reclamantului era soluționată, instanța în mod eronat a dispus obligarea

pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

De asemenea, în mod greșit,

susține recurentul, instanța l-a obligat la plata daunelor morale în sumă de 1.000

RON, întrucât în cauză nu este vorba de un refuz de soluționare a cererii reclamantului

și nici de o tergiversare a soluționării acesteia, dacă se are în vedere existența

unui număr extrem de mare de cereri, precum și procedura existentă înainte de modificarea

Legii nr. 21/1991 prin O.U.G. nr. 87 din 05 septembrie 2007.

Prin adoptarea acestui

ultim act administrativ, susține recurentul, procedura a devenit una administrativă

și, de asemenea, s-au prevăzut termene menite să urgenteze soluționarea cererilor.

Conchizând, recurentul

a susținut că, potrivit art. 1 alin. (1) din Legea nr. 21/1991, dobândirea cetățeniei

române prin aprobarea cererii de acordare ar trebui să constituie o onoare pentru

solicitant și nu o modalitate de sancționare a Statului Român, prin Ministerul Justiției.

Examinând cauza și sentința

atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurent,

precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, exclusiv sub aspectul

acordării daunelor morale, celelalte dispoziții ale sentinței recurate fiind temeinice

și legale, după cum se va arăta în continuare:

Astfel, Legea cetățeniei

române nr. 21/1991, cu modificările și completările ulterioare, stabilește o procedură

complexă pentru înregistrarea, examinarea și finalizarea cererilor de acordare sau

redobândire a cetățeniei române, fără să prevadă un termen în care autoritățile

române să proceseze astfel de cereri.

În lipsa unui asemenea

termen legal, trebuie, însă, să se facă aplicarea prevederilor art. 10 din Convenția

Europeană pentru Cetățenie, adoptată la Strasbourg la data de 06 noiembrie 1997

și ratificată de România prin Legea nr. 396/2002, potrivit cărora „Fiecare stat

parte trebuie să facă astfel încât să examineze într-un termen rezonabil cererile

privind dobândirea, păstrarea, pierderea cetățeniei sale, redobândirea acesteia

sau eliberarea unui atestat de cetățenie”.

În același sens sunt,

de altfel, și prevederile art. 7 din

Recomandarea CM/Rec

(2007) 7 a Comitetului de Miniștri

al

Consiliului

Europei, cu privire la buna administrare

, adoptată de Comitetul de

Miniștri la 20 iunie 2007, articol

intitulat „Principiul acționării într-un termen

rezonabil”, potrivit căruia „

Autoritățile publice trebuie

să acționeze și să își îndeplinesc atribuțiile într-un termen rezonabil

”.

Cu privire la noțiunea

de „termen rezonabil”, în doctrina europeană s-a arătat că aceasta este o noțiune

relativă, care nu poate fi definită după criterii stricte; dreptul de a fi ascultat

într-un „termen rezonabil” trebuie apreciat într-o dublă manieră, respectiv în mod

global și în mod concret.

Curtea de la Strasbourg

a avut ocazia să fixeze cele două momente care trebuie luate în considerare pentru

a determina durata unei proceduri, respectiv caracterul său rezonabil sau nerezonabil,

stabilind că aprecierea se face asupra ansamblului procedurii, adică asupra întregului

proces, în toate fazele sale, ceea ce conferă mai multă rigoare realizării unei

durate rezonabile.

În acest sens, s-a arătat

că, în materie civilă, dies a quo începe să curgă de la data sesizării jurisdicției

competente, dar el include și durata procedurii administrative prealabile, atunci

când sesizarea jurisdicției este precedată de un recurs prealabil, obligatoriu.

În opinia Curții de la

Strasbourg, caracterul rezonabil al duratei unei proceduri se apreciază în funcție

de circumstanțele cauzei și de criteriile consacrate de jurisprudența sa, în special,

în funcție de complexitatea speței, comportamentul reclamantului și cel al autorităților

competente.

În speța dedusă judecății,

Înalta Curte apreciază că în mod corect instanța de fond a respins primul capăt

de cerere al reclamantului ca rămas fără obiect, întrucât cererea acestuia a fost

examinată și avizată pozitiv în ședința din 16 decembrie 2009.

În ceea ce privește critica

referitoare la greșita soluționare a capătului de cerere privind plata daunelor

morale, se constată, însă, că aceasta este fondată, prima instanță pronunțând o

hotărâre nelegală sub acest aspect.

Astfel, pentru acordarea

de daune morale nu este suficientă stabilirea culpei autorității, ci trebuie dovedite

daunele suferite, cu atât mai mult cu cât, în speță, cererea formulată de reclamant

a fost examinată și avizată pozitiv..

Partea care solicită acordarea

daunelor morale este, deci, obligată să dovedească producerea prejudiciului și legătura

de cauzalitate existentă între prejudiciu și fapta autorității.

Cum, în cauză, aceste

elemente ale răspunderii civile delictuale nu au fost dovedite, urmează ca, în temeiul

art. 312 alin. (1) teza I și alin. (3) C. proc. civ., art. 20 alin. (3) din Legea

nr. 554/2004, modificată și completată, să fie admis recursul formulat și modificată,

în parte, sentința atacată, în sensul respingerii cererii reclamantului de obligare

a pârâtului la plata daunelor morale.

Cât privește critica recurentului

privind greșita obligare de către instanța de fond la plata cheltuielilor de judecată,

urmează să se constate că aceasta este neîntemeiată.

Într-adevăr, potrivit

art. 274 C. proc. civ., „partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere,

să plătească cheltuieli de judecată”.

La baza obligației de

restituire a cheltuielilor de judecată stă culpa procesuală. Partea din vina căreia

s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat de partea

câștigătoare.

Din acest punct de vedere

este irelevantă buna-credință a părții care a pierdut procesul.

Pe de altă parte, pârâtul

datorează cheltuieli de judecată tocmai pentru că este în culpă procesuală, din

moment ce a soluționat cererea de redobândire a cetățeniei române formulată de reclamant

cu încălcarea termenului rezonabil, astfel cum acesta este definit prin art. 6

pct. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului.

Mai mult decât atât, practica

judiciară a statuat că reclamantul are dreptul la plata cheltuielilor de judecată

și în cazul în care pârâtul a efectuat, în cursul procesului, prestația ce i s-a

cerut prin acțiune, căci prin comportarea sa l-a pus pe reclamant în situația de

a sesiza instanța de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Ministerul Justiției împotriva sentinței civile nr. 253 din 19 ianuarie 2010

a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge, ca neîntemeiată, cererea de acordare a daunelor morale.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 28 septembrie 2010.