ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 685/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin cererea

înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul G.V. a solicitat,

în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, obligarea acestuia, prin

Direcția Cetățenie, Comisia pentru Cetățenie, să

procedeze la analizarea/avizarea cererii sale de redobândire a

cetățeniei române, în regim de urgență, precum și

obligarea pârâtului la plata de daune morale de 1000 de lei, cu cheltuieli de

judecată.

Prin

sentința civilă nr. 2374 din 3 iunie 2009, Curtea de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal,

admițând în parte acțiunea, a obligat pârâtul să-i achite

reclamantului suma de 1000 de lei cu titlu de daune morale și suma de

543,3 lei cu titlu de cheltuieli de judecată și a respins ca

rămas fără obiect capătul de cerere privind obligarea

pârâtului la analizarea cererii reclamantului de redobândire a

cetățeniei române.

Pentru a

hotărî astfel, Curtea de Apel a reținut, în esență, faptul

că din actele depuse de pârât la dosarul cauzei, rezultă că

cererea reclamantului a fost examinată și avizată pozitiv de

Comisia pentru Cetățenie în data de 28 mai 2009, fiind întocmit

raportul la care fac referire dispozițiile art. 17 și art. 18 din

Legea nr. 21/1991, care a fost înaintat ministrului, astfel încât primul

capăt al acțiunii a rămas fără obiect.

In ceea ce

privește cel de al doilea capăt al acțiunii, cel privind

obligarea pârâtului la plata de daune morale, Curtea a apreciat că prin

nesoluționarea cererii într-un termen rezonabil, reclamantului i-a fost

cauzat un prejudiciu constând în conștiința neputinței și

frustrarea încercate de acesta atunci când a conștientizat că, la

ritmul de soluționare a cererilor de acordare a cetățeniei la

nivelul instituției pârâte, îi este refuzat practic, în tot acest

interval, beneficiul pe care îl aduce cu sine redobândirea cetățeniei

române, precum și perioada de incertitudine de aproape 6 ani și

jumătate de la formularea cererii sale.

Instanța a

considerat astfel că, în conformitate cu dispozițiile art. 18 alin.

(3) din Legea nr. 554/2004, acest prejudiciu trebuie reparat, cererea

reclamantului privind obligarea pârâtului la plata de daune morale în cuantum

de 1000 de lei fiind așadar, întru totul justificată.

Totodată,

curtea, apreciind că pârâtul s-a aflat în culpă procesuală,

pasivitatea sa de mai bine de 6 ani, generând practic promovarea acțiunii,

a admis și capătul de cerere privind obligarea acestuia la plata

cheltuielilor de judecată, în cuantum de 543, 3 lei.

Împotriva

acestei sentințe a formulat recurs pârâtul Ministerul Justiției și

Libertăților Cetățenești, criticând-o pentru

nelegalitate și netemeinicie sub aspectul acordării daunelor morale,

susținând că acest capăt de cerere a fost soluționat

greșit și invocând motivele de modificare prevăzute de art. 304

pct. 7 și 9 C. proc. civ., „hotărârea nu cuprinde motivele pe care se

sprijină sau cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii”,

respectiv „hotărârea pronunțată este lipsită de temei

legal, ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită

a legii”.

Prin motivele

de recurs formulate, recurentul-pârât susține în esență că

în mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind

acordarea daunelor morale, câtă vreme acordarea cetățeniei

române nu constituie o obligație pentru Statul Român.

Potrivit art. 11

din Legea nr. 21/1991, aprobarea cererilor de acordare a cetățeniei

se face prin ordin al Ministrului Justiției, care apreciază în acest

sens asupra propunerilor Comisiei pentru Cetățenie și nu ne aflăm

în prezența unui refuz nejustificat de a soluționa o atare cerere,

astfel că nu se poate reține vreo culpă în sarcina sa pentru

întârziere în soluționarea cererii intimatului-reclamant, care este în

fapt una de dobândire a cetățeniei române în calitate de descendent

al unui fost cetățean român și nu în calitate de persoană

care a mai avut cetățenie română.

Pe de altă

parte, susține recurentul-pârât, intimatul-reclamant și-a completat dosarul

în data de 18 mai 2009, iar față de soluția dată în

privința capătului principal de cerere (a fost respins ca rămas

fără obiect) se impune respingerea capătului de cerere privind

acordarea unor daune morale, capăt de cerere care de altfel nici nu a fost

legal timbrat.

Cât privește

obligarea sa la plata cheltuielilor de judecată, recurentul-pârât

susține de asemenea că este greșit soluționată

această cerere, în raport de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 275 C. proc. civ., la prima zi de înfățișare

el recunoscând pretențiile intimatului-reclamant.

Recursul este

fondat și urmează a fi admis potrivit următoarelor considerente.

Instanța

de fond prin hotărârea atacată a respins cererea principală de

obligare a recurentului-pârât la analizarea/avizarea cererii intimatului-reclamant

de redobândire a cetățeniei române, cererea acestuia fiind

examinată și avizată pozitiv la data de 28 mai 2009, astfel

încât s-a apreciat că acțiunea a rămas fără obiect.

Cu toate

acestea, prima instanță a obligat pe recurentul-pârât la plata unor

daune morale în sumă de 1000 lei, cu motivarea că intimatul-reclamant

a fost prejudiciat moral prin nesoluționarea cererii într-un termen

rezonabil, acesta încercând un sentiment de frustrare prin refuzul manifestat

de pârât, în soluționarea cererii și datorită incertitudinii

create în acest sens timp de aproape 6 ani și jumătate de la

formularea cererii.

În primul rând,

astfel cum corect susține recurentul-pârât, în speța nu este vorba de

un refuz sau o tergiversare în soluționarea cererii intimatului-reclamant,

noțiunea de refuz nejustificat fiind definită prin art. 2 lit. i) din

Legea contenciosului administrativ, ca fiind „exprimarea explicită, cu

exces de putere, a voinței de a nu rezolva cererea unei persoane”

situație care nu se regăsește în cauza supusă

judecății.

Referindu-ne la

termenul rezonabil, este de precizat că anterior modificării Legii

cetățeniei române nr. 21/1991 prin O.U.G. nr. 87 din 5 septembrie 2007,

astfel cum corect susține recurentul-pârât, nu erau prevăzute în lege

termene imperative de soluționare a unor astfel de cereri, abia după

modificarea legii prin O.U.G. nr. 87/2007, O.U.G. nr. 147/2007 aprobată

prin Legea nr. 171 din 8 mai 2009 și O.U.G. nr. 36/2009 fiind

prevăzute termene în cadrul procedurii de acordare a cetățeniei

române, termene menite să urgenteze soluționarea cererilor.

Pe de altă

parte, așa cum rezultă din actele aflate la dosar, intimatul-reclamant

și-a completat dosarul cu actele necesare soluționării cererii

abia la data de 18 mai 2009, deci culpa în soluționarea cu întârziere a

cererii aparține și acestuia care a transmis un dosar incomplet.

Trebuie

apreciat și faptul că până la soluționarea în fond a cauzei,

Comisia pentru cetățenie a examinat și avizat pozitiv cererea

intimatului-reclamant fiind întocmit raportul la care fac referire art.17

și art. 18 din Legea nr. 21/1991, raport ce a fost înaintat ministrului, acesta

fiind motivul pentru care instanța de fond a apreciat acțiunea ca

rămasă fără obiect.

Așadar

față de situația de fapt prezentată, nesoluționarea

cererii de dobândire a cetățeniei până la momentul introducerii

cererii de chemare în judecată nu poate fi calificată ca un refuz

nejustificat în sensul Legii contenciosului administrativ și nu poate fi

invocată nici nerespectarea termenului rezonabil de soluționare a

cererii, astfel cum susține intimatul-reclamant, singurele în

măsură a justifica acordarea unor daune morale.

De altfel, de

la momentul înregistrării cererii inițiale sub nr. 538/2003,

intimatul-reclamant nu a mai revenit cu alte cereri prin care să solicite

comunicarea stadiului de soluționare a dosarului de redobândire a

cetățeniei.

Astfel fiind și

cum la prima zi de înfățișare recurentul-pârât a recunoscut ca

fiind întemeiată cererea intimatului-reclamant, cerere ce a și fost

rezolvată până la soluționarea în fond a cauzei, se

constată că sunt întrunite dispozițiile art. 275 C. proc. civ.,

conform cărora recurentul-pârât nu trebuie să fie obligat la plata

cheltuielilor de judecată.

Pentru toate aceste

considerente, urmează ca în baza art. 312 C. proc. civ. recursul declarat

de pârâtul Ministerul Justiției și Libertăților

Cetățenești să fie admis iar sentința instanței

de fond modificată în parte în sensul de a se înlătura obligarea

recurentului-pârât la plata daunelor morale în sumă de 1000 lei precum

și a cheltuielilor de judecată în sumă de 543,3 lei.

Celelalte

dispoziții ale sentinței urmează a fi menținute.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

IN

NUMELE LEGII

D E C

I D E

Admite recursul declarat de Ministerul Justiției

și Libertăților Cetățenești împotriva

sentinței civile nr. 2374 din 3 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și

fiscal.

Modifică în parte sentința atacată în sensul

că înlătură obligarea recurentului-pârât la plata sumei de 1000

de lei cu titlu de daune morale, precum și a cheltuielilor de judecată

în cuantum de 543,3 lei.

Menține restul dispozițiilor.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 10 februarie 2010.