ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5216/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin

Sentința civilă nr. 2544 din 8 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr.

2602/30/2010, Tribunalul Timiș, după ce a respins excepțiile de

inadmisibilitate a acțiunii și a lipsei calității procesuale active a

reclamantului, a admis în parte acțiunea reclamantului C.D. împotriva pârâtului

Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P.

Timiș, și după ce a constatat caracterul politic al măsurii administrative a

stabilirii de domiciliu obligatoriu pentru tatăl reclamantului - C.M.I. -, a

obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, din care 5.000

euro pentru condamnarea politică a tatălui reclamantului și alți 5.000 euro

pentru stabilirea de domiciliu obligatoriu pentru aceeași persoană.

Pentru a pronunța această sentință, în urma

probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că tatăl reclamantului a

fost condamnat prin Sentința penală nr. 515/1953 la o pedeapsă de 5 ani de

muncă silnică, pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 3 lit. d) din Decretul

nr. 199/1950, combinat cu art. 1 - 3 și art. 209 C. pen. și la 15 ani de muncă

silnică pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 209 C. pen., dispunându-se în

urma contopirii executarea pedepsei celei mai grele, aceea de 15 ani muncă

silnică, cu confiscarea totală a averii și degradarea militară.

Ulterior, tatăl reclamantului a fost grațiat

prin Decretul nr. 535/1955 și la data de 16 decembrie 1955 a fost eliberat din

detenție, însă i s-a instituit domiciliu obligatoriu în localitatea Oțelu Roșu,

și abia la data de 1 septembrie 1957 i s-a acordat permisiunea să se reîntoarcă

în Timișoara.

Astfel, tribunalul a reținut că infracțiunea

pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului, dar și măsura stabilirii

domiciliului obligatoriu se încadrează în dispozițiile prev. de art. 1 alin.

(2) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și prin urmare,

constituie de drept condamnare cu caracter politic.

În consecință, în baza dispozițiilor

reglementate de art. 5 lit. a) din aceeași lege, luând în considerare

dispozițiile stabilite de O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a obligat pârâtul să

plătească reclamantului suma de 10.000 euro.

Prin Decizia nr. 835 din 3 mai 2011, Curtea

de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de

reclamantul C.D.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de către D.G.F.P. Timiș; a schimbat

sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului, în totalitate.

În considerentele deciziei s-a reținut că

motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza

art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text

legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acestuia, a fost declarat

neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale,

decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010.

Împotriva menționatei decizii a declarat și

motivat recurs, în termen legal, reclamantul C.D., pentru motive de

nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ.

În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod

greșit curtea de apel a admis apelul pârâtului și a respins apelul

reclamantului.

La termenul din 12 septembrie 2012, Înalta

Curte a pus în discuție aspectul nesemnării cererii de recurs, cerință impusă

de art. 302

1

alin. (1) lit. d) C. proc. civ., părțile prezente având

poziția exprimată în practicaua prezentei decizii.

Analizând cu prioritate această excepție a

nulității recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va

admite, pentru următoarele considerente:

Din cuprinsul art. art. 302

1

alin.

(1) lit. d) C. proc. civ. rezultă că cererea de recurs va cuprinde, sub

sancțiunea nulității, semnătura.

De altfel, potrivit Deciziei nr. XXXIX din 7

mai 20007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în

recurs în interesul legii, dispozițiile art. 302

1

alin. (1) lit. „d”

raportate la art. 316 C. proc. civ. se interpretează în sensul că cererea de

recurs trebuie să cuprindă semnătura părții.

Nerespectarea acestei cerințe poate fi împlinită

în condițiile art. 133 C. proc. civ., partea putând să semneze cel mai târziu

la prima zi de înfățișare, iar când este prezentă în instanță în chiar ședința

de judecată în care a fost invocată nulitatea.

Cererea de recurs nu a fost semnată de

recurentul-reclamant deși s-a acordat un termen în acest sens, și nici nu s-a

depus un exemplar semnat de acesta, deși i s-a pus în vedere și acest aspect.

Ca atare, raportat și la art. 298 C. proc.

civ., care prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă

instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice

celor cuprinse în prezentul titlu, cât și ale art. 316 C. proc. civ., conform

căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în

instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în

acest capitol, Înalta Curte constată că sancțiunea prevăzută de art. 133 alin.

(1) se aplică și cererii de recurs, deoarece dispozițiile de procedură privind

semnarea cererii de învestire a instanței nu sunt potrivnice celor privind

cererea de recurs.

Din perspectiva celor expuse, urmează a se

anula cererea de recurs, ca nesemnată, în temeiul art. 133 alin. (1) C. proc.

civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Anulează cererea de recurs formulată de

reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 835 din 3 mai 2011 a Curții de Apel

Timișoara, secția civilă, ca nesemnată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12

septembrie 2012.

Procesat

de GGC - AZ