ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5216/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 2544 din 8 octombrie 2010, pronunțată în Dosarul nr. 2602/30/2010, Tribunalul Timiș, după ce a respins excepțiile de inadmisibilitate a acțiunii și a lipsei calității procesuale active a reclamantului, a admis în parte acțiunea reclamantului C.D. împotriva pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de către D.G.F.P. Timiș, și după ce a constatat caracterul politic al măsurii administrative a stabilirii de domiciliu obligatoriu pentru tatăl reclamantului - C.M.I. -, a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro, din care 5.000 euro pentru condamnarea politică a tatălui reclamantului și alți 5.000 euro pentru stabilirea de domiciliu obligatoriu pentru aceeași persoană.

Pentru a pronunța această sentință, în urma probelor administrate în cauză, tribunalul a constatat că tatăl reclamantului a fost condamnat prin Sentința penală nr. 515/1953 la o pedeapsă de 5 ani de muncă silnică, pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 3 lit. d) din Decretul nr. 199/1950, combinat cu art. 1 - 3 și art. 209 C. pen. și la 15 ani de muncă silnică pentru infracțiunea prev. și ped. de art. 209 C. pen., dispunându-se în urma contopirii executarea pedepsei celei mai grele, aceea de 15 ani muncă silnică, cu confiscarea totală a averii și degradarea militară. Ulterior, tatăl reclamantului a fost grațiat prin Decretul nr. 535/1955 și la data de 16 decembrie 1955 a fost eliberat din detenție, însă i s-a instituit domiciliu obligatoriu în localitatea Oțelu Roșu, și abia la data de 1 septembrie 1957 i s-a acordat permisiunea să se reîntoarcă în Timișoara.

Astfel, tribunalul a reținut că infracțiunea pentru care a fost condamnat tatăl reclamantului, dar și măsura stabilirii domiciliului obligatoriu se încadrează în dispozițiile prev. de art. 1 alin. (2) lit. a) și art. 4 alin. (2) din Legea nr. 221/2009 și prin urmare, constituie de drept condamnare cu caracter politic. În consecință, în baza dispozițiilor reglementate de art. 5 lit. a) din aceeași lege, luând în considerare dispozițiile stabilite de O.U.G. nr. 62/2010, tribunalul a obligat pârâtul să plătească reclamantului suma de 10.000 euro. Prin Decizia nr. 835 din 3 mai 2011, Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, a respins, ca neîntemeiat, apelul declarat de reclamantul C.D.; a admis apelul declarat de pârâtul Statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice - reprezentat de către D.G.F.P.

Timiș; a schimbat sentința apelată, în sensul că a respins acțiunea reclamantului, în totalitate. În considerentele deciziei s-a reținut că motivul pentru care reclamantul nu are dreptul la despăgubiri morale în baza art. 5 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 221/2009 este faptul că acest text legal, care reprezintă temeiul juridic al acțiunii acestuia, a fost declarat neconstituțional prin Decizia nr. 1358 din 21 octombrie 2010 a Curții Constituționale, decizie publicată în M. Of. nr. 761/15.11.2010. Împotriva menționatei decizii a declarat și motivat recurs, în termen legal, reclamantul C.D., pentru motive de nelegalitate întemeiate pe dispozițiile art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ. În dezvoltarea acestora s-a arătat că, în mod greșit curtea de apel a admis apelul pârâtului și a respins apelul reclamantului.

La termenul din 12 septembrie 2012, Înalta Curte a pus în discuție aspectul nesemnării cererii de recurs, cerință impusă de art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ., părțile prezente având poziția exprimată în practicaua prezentei decizii. Analizând cu prioritate această excepție a nulității recursului, datorită caracterului său peremptoriu, Înalta Curte o va admite, pentru următoarele considerente: Din cuprinsul art. art. 302 1 alin. (1) lit. d) C. proc. civ. rezultă că cererea de recurs va cuprinde, sub sancțiunea nulității, semnătura. De altfel, potrivit Deciziei nr. XXXIX din 7 mai 20007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secțiile unite, dată în recurs în interesul legii, dispozițiile art. 302 1 alin. (1) lit. „d” raportate la art. 316 C. proc.

civ. se interpretează în sensul că cererea de recurs trebuie să cuprindă semnătura părții. Nerespectarea acestei cerințe poate fi împlinită în condițiile art. 133 C. proc. civ., partea putând să semneze cel mai târziu la prima zi de înfățișare, iar când este prezentă în instanță în chiar ședința de judecată în care a fost invocată nulitatea. Cererea de recurs nu a fost semnată de recurentul-reclamant deși s-a acordat un termen în acest sens, și nici nu s-a depus un exemplar semnat de acesta, deși i s-a pus în vedere și acest aspect. Ca atare, raportat și la art. 298 C. proc. civ., care prevede că dispozițiile de procedură privind judecata în primă instanță se aplică și în instanța de apel, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în prezentul titlu, cât și ale art. 316 C. proc.

civ., conform căruia dispozițiile de procedură privind judecata în apel se aplică și în instanța de recurs, în măsura în care nu sunt potrivnice celor cuprinse în acest capitol, Înalta Curte constată că sancțiunea prevăzută de art. 133 alin. (1) se aplică și cererii de recurs, deoarece dispozițiile de procedură privind semnarea cererii de învestire a instanței nu sunt potrivnice celor privind cererea de recurs. Din perspectiva celor expuse, urmează a se anula cererea de recurs, ca nesemnată, în temeiul art. 133 alin. (1) C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Anulează cererea de recurs formulată de reclamantul C.D. împotriva Deciziei nr. 835 din 3 mai 2011 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă, ca nesemnată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 septembrie 2012. Procesat de GGC - AZ