ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 508/2020

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă, la data de 20 martie 2017, astfel cum a fost modificată (la 19 iunie 2018 - dosarul Tribunalului Brăila), reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâții B. și Cotidianul "C." solicitând: - obligarea pârâților, în solidar, la plata sumei de 50.000 euro cu titlu de daune morale pentru atingerea adusă dreptului la demnitate, reputație, la propria imagine; - obligarea pârâtului B. la publicarea hotărârii în trei cotidiene de largă circulație; - obligarea pârâtului Cotidianul "C." la publicarea hotărârii pe propriul site, timp de trei zile lucrătoare.

Sentința pronunțată de tribunal Prin Sentința nr. 27 din 23.01.2019, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă, a fost admisă în parte acțiunea civilă în pretenții formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., a fost obligat pârâtul la plata către reclamant a sumei de 7.000 RON reprezentând despăgubiri. A fost respinsă cererea formulată împotriva pârâtului Cotidianul "C.", ca nefondată. De asemenea, a fost respinsă, ca nefondată, cererea reclamantului privind publicarea hotărârii pronunțate în cauză. A fost respinsă cererea pârâtului B. de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 2.500 RON, ca nefondată.

Decizia pronunțată de curtea de apel Prin Decizia nr. 87/A din 12 iunie 2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-au respins ca nefondate apelurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Sentinței civile nr. 27 din 23.01.2019 a Tribunalului Brăila, secția I civilă.

Calea de atac formulată în cauză Împotriva deciziei pronunțate în apel au declarat recurs reclamantul A. și pârâtul B. Recursul reclamantului: În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-reclamant a solicitat admiterea căii de atac și casarea deciziei atacate, în sensul reanalizării cuantumului prejudiciului și acordarea daunelor morale solicitate, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Recurentul-reclamant a apreciat că suma acordată nu respectă cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs. Astfel, instanța de apel nu a luat în considerare faptul că reclamantul deține o poziție socială și profesională respectabilă în cadrul comunității și a ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei și demnității, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care își desfășoară activitatea. Prin urmare, cuantumul sumei acordate cu titlu de daune morale nu constituie o acoperire justă, echitabilă a prejudiciului. Totodată, a arătat recurentul-reclamant, acordarea unor despăgubiri în cuantumul acordat de instanța de apel nu poate avea decât consecința creării unui precedent periculos, în sensul încurajării ideii de abuz al dreptului la exprimare și folosirea fără reținere a expresiilor denigratoare la adresa persoanelor publice. Recursul pârâtului: În cuprinsul cererii de recurs, recurentul-pârât a solicitat admiterea căii de atac și casarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind nefondată. În drept, au fost invocate dispozițiile art. 483 - 502 C. proc. civ. Recurentul-pârât a arătat că, în mod greșit, instanța de apel a reținut faptul că pârâtul a depășit limitele libertății de exprimare protejată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că prejudiciul suferit de reclamant a fost dovedit. Recurentul-pârât a apreciat că trebuie să se constate lipsa faptei ilicite, în sensul oricărei acțiuni sau inacțiuni a omului prin care, încălcându-se normele dreptului subiectiv, se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane. Afirmațiile pârâtului nu depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar limbajul folosit se încadrează în "doza de exagerare" sau de "provocare" a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertății jurnalistice. Pârâtul nu a adus niciun prejudiciu, în aplicarea principiului că acela care face o afirmație în judecată este ținut să o dovedească, consacrat de art. 249 C. proc. civ. Doar săvârșirea faptei ilicite nu este suficientă, de plano, pentru antrenarea răspunderii civile delictuale. Din tot materialul probator administrat în cauză, contrar susținerilor reclamantului, nu au fost afectate în mod grav reputația, demnitatea și onoarea acestuia și nu s-a pus problema unei atingeri semnificative a vreunuia dintre atributele esențiale ale persoanei acestuia, care să fi generat, în mod esențial, o pagubă, respectiv producerea unei suferințe morale a cărei intensitate să facă necesară acordarea unor daune morale, prin raportare la circumstanțele în care au fost făcute afirmațiile.

Procedura de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 12 decembrie 2019, completul de filtru a admis, în principiu, recursurile declarate în cauză și a fixat termen de judecată în ședință publică, cu citarea părților, la data de 20 februarie 2020. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate de recurenți și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursurile sunt nefondate pentru considerentele ce urmează să fie expuse. La situația de fapt reținută de instanțele fondului, care nu mai poate fi reapreciată în recurs, în raport de dispozițiile art. 488 C. proc. civ., Înalta Curte constată că instanța de apel a aplicat corect dispozițiile legale incidente. Prin memoriul de recurs, reclamantul A. a invocat nelegalitatea hotărârii atacate sub aspectul cuantumului daunelor morale ce i-au fost acordate, solicitând casarea deciziei atacate, în sensul reanalizării cuantumului prejudiciului și acordarea daunelor morale solicitate. Recurentul - reclamant a susținut că suma de 7.000 RON nu respectă cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs, considerând că instanțele fondului nu au avut în vedere poziția lui socială și profesională respectabilă în cadrul comunității și au ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei demnității, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care își desfășoară activitatea. Pe de altă parte, prin recursul său, recurentul-pârât B. a criticat decizia instanței de apel din perspectiva faptului că în mod greșit s-a reținut că pârâtul a depășit limitele libertății de exprimare protejată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că prejudiciul suferit de reclamant a fost dovedit. De asemenea, a apreciat că acesta nu a adus niciun prejudiciu reclamantului, afirmațiile acestuia nu depășesc limitele criticilor acceptabile în temeiul art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar limbajul folosit se încadrează în "doza de exagerare" sau de "provocare" a cărei folosire este permisă în cadrul exercitării libertății jurnalistice. În concluzie, a apreciat că trebuie să se constate lipsa faptei ilicite, în sensul oricărei acțiuni sau inacțiuni a omului prin care, încălcându-se normele dreptului subiectiv, se aduce atingere dreptului subiectiv al unei persoane. Reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român, norme care au întemeiat în bună măsură apărările părților litigante și care se impun a fi avute în vedere în analiza motivelor de recurs cu care prezenta instanță a fost învestită. Astfel, potrivit prevederilor art. 31 alin. (4) din Constituția României, "mijloacele de informare în masă, publice și private, sunt obligate să asigure informarea corectă a opiniei publice", iar în conformitate cu dispozițiile art. 30 alin. (6) din aceeași Constituție, "libertatea de exprimare nu poate prejudicia demnitatea, onoarea, viața particulară a persoanei și nici dreptul la propria imagine". Art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului prevede la parag. 1 că orice persoană are dreptul la libertatea de exprimare, drept care cuprinde libertatea de opinie și libertatea de a primi sau de a comunica informații ori idei fără amestecul autorităților publice și fără a ține seama de frontiere. La parag. 2, norma convențională prevede că exercitarea acestor libertăți ce comportă îndatoriri și responsabilități, poate fi supusă unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni prevăzute de lege, care constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, integritatea teritorială sau siguranța publică, apărarea ordinii și prevenirea infracțiunilor, protecția sănătății sau a moralei, protecția reputației sau a drepturilor altora, pentru a împiedica divulgarea de informații confidențiale sau pentru a garanta autoritatea și imparțialitatea puterii judecătorești. Rezultă că dreptul garantat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu este unul absolut. Dacă parag. 1 al art. 10 consacră existența dreptului la libertatea de exprimare, parag. 2 al articolului menționat permite restrângerea exercitării acestui drept în ipoteza în care folosirea libertății de exprimare este îndreptată împotriva anumitor valori pe care statul le poate în mod legitim apăra sau chiar împotriva democrației însăși. Altfel spus, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, nu poate fi exercitată dincolo de orice limite. Ca orice altă libertate socială, ea presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială ale statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea de a divulga informații confidențiale. Aceste limitări se concretizează în posibilitatea existenței unor ingerințe ale autorităților statale în exercițiul dreptului la libertatea de exprimare, spre a se realiza scopurile enunțate de art. 10 parag. 2 din Convenție. Instanța europeană a subliniat în repetate rânduri că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care textul le impune în privința lor. Conform celor ce rezultă din dispozițiile normei convenționale evocate, exercițiul libertății de exprimare presupune "îndatoriri și responsabilități" și el poate fi supus unor "formalități, condiții, restricții sau sancțiuni", ceea ce semnifică recunoașterea posibilității pentru stat de a exercita anumite "ingerințe" în exercițiul acestei libertăți fundamentale. Aceste ingerințe trebuie să îndeplinească anumite condiții, respectiv să fie prevăzute de lege, să urmărească un scop legitim și să fie necesare într-o societate democratică. "Scopul legitim" este dat de interesele de ordin general și de cele individuale prevăzute de parag. 2 al art.

În jurisprudența sa, Curtea Europeană a statuat, cu valoare de principiu, că oricine, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități" a căror întindere depinde de situația concretă în discuție și de procedeul tehnic utilizat. Recunoscând fără nicio rezervă rolul esențial ce revine presei într-o societate democratică, jurisdicția europeană a reamintit că parag. 2 al art. 10 din Convenție prevede limitele exercițiului libertății de exprimare, urmând a se determina dacă, în circumstanțele particulare ale cauzei, interesul informării publicului poate trece înaintea "îndatoririlor și responsabilităților" de care sunt ținuți ziariștii în exercitarea activității lor. În ceea ce privește dreptul la viața privată, Curtea Europeană a statuat în jurisprudența sa că noțiunea de viață privată cuprinde elemente care se raportează la identitatea unei persoane, cum ar fi numele său, fotografia sa, integritatea sa fizică și morală; garanția oferită de art. 8 din Convenție este destinată în principal să asigure dezvoltarea, fără ingerințe din afară, a personalității fiecărui individ în relațiile cu semenii. Așadar, există o zonă de interacțiune între individ și terți care, chiar și într-un context public, aparține "vieții private" (a se vedea Von Hannover împotriva Germaniei [GC], nr. 59320/00, parag. 50, CEDH 2004-VI). De asemenea, s-a statuat că "dreptul la apărarea reputației este un drept care, în calitate de element al vieții private, este legat de art. 8 din Convenție" (a se vedea Chauvy și alții împotriva Franței, nr. 64915/01, parag. 70, CEDH 2004-VI). Totodată, s-a arătat că trebuie găsit un echilibru între libertatea de exprimare și dreptul la viața privată, care cade sub incidența art. 8, echilibru care impune tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea-credință (cauza Petrina vs. România, cauza Andreescu vs. România). În acest sens, instanța europeană a statuat în cauza Sipoș vs. România: "Curții îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a administrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (Petrina, citată anterior, pct. 36; Von Hannover împotriva Germaniei, nr. 59320/00, pct. 70, CEDH 2004-VI). Astfel, Curtea consideră că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile din perspectiva art. 10 din Convenție (Petrina, citată anterior, pct. 39)". De asemenea, instanța europeană a reiterat principiile stabilite în jurisprudența sa privitoare la libertatea de exprimare garantată de art. 10 din Convenție (cauza Cumpăna și Mazăre c. României [MC], nr. 33348/96, par. 88-93), reamintind că presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, precum și faptul că presa, deși nu trebuie să depășească anumite limite ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general. Curtea a făcut din nou referiri la cauzele din jurisprudența sa privitoare la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, limite care sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României nr. 1, 24 noiembrie 2009, nr. 75300/01, parag. 38). Totodată, libertatea de exprimare este aplicabilă și "informațiilor" ori "ideilor" care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel gravitate și să cauze un prejudiciu victimei prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei, 9 aprilie 2009, nr. 28070/06, parag. 64). În aprecierea depășirii limitelor libertății de exprimare și necesitatea respectării dreptului la viața privată, respectiv dreptul la imagine și dreptul la reputație, Curtea Europeană a avut în vedere calitatea și funcția persoanei criticate, forma/stilul și contextul mesajului critic, contextul în care este redactat articolul (cauza Niculescu Dellakeza vs. România), interesul public pentru tema dezbătută (cauza Bugan vs. România), buna-credință a jurnalistului (cauza Ileana Constantinescu vs. România), raportul dintre judecățile de valoare și situațiile faptice, doza de exagerare a limbajului artistic, proporționalitatea sancțiunii cu fapta, precum și motivarea hotărârii (cauza Bugan vs. România, cauza Dumitru vs. România). În speță, instanțele fondului l-au sancționat pe pârât pentru cuvintele și expresiile folosite, precum "cretin", "prost", "incompetent", "gelat", "îmbalonat", "Garcea", "dacă adunați rumegușul care îi cade acestuia din gură încălziți Brăila un an", "inadaptat cultural", "prost președinte", "incompetentul șef al județului", "A. este la nivel de tribună, semințe și meci". Înalta Curte apreciază că limbajul citat depășește limitele libertății de exprimare protejată de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Un astfel de limbaj nu poate fi încadrat în doza de exagerare sau de provocare permisă în cadrul libertății jurnalistice, cuvintele și expresiile folosite de pârât fiind de natură a atrage răspunderea civilă delictuală a acestuia, cum în mod legal au reținut instanțele fondului. Libertate de exprimare nu poate și nu trebuie să fie absolută, deoarece o libertate absolută se transformă în contrariul ei. Dreptul la libera opinie și exprimare, ca orice alt drept, trebuie exercitat în limitele sale firești, neputând prejudicia drepturile și interesele legitime ale celorlalte persoane. Prin afirmațiile făcute la adresa reclamantului, pârâtul a adus atingere onoarei și demnității reclamantului, acesta suferind, în acest mod, un prejudiciu de ordin moral. Întrucât în cauză au fost dovedite condițiile răspunderii civile delictuale, iar criticile deduse judecății prin memoriul de recurs nu conturează o altă situație decât cea reținută de instanțele anterioare, recursul pârâtului nu poate fi primit. Referitor la recursul reclamantului, Înalta Curte reține că afirmațiile pârâtului sunt de natură să cauzeze reclamantului un prejudiciu în ce privește dreptul la imagine și la demnitate. Reclamantul este o persoană publică, politician, care a ocupat funcții importante în administrația locală și centrală, iar pentru antrenarea răspunderii civile delictuale este suficient ca acesta să se simtă jignit în propria sa imagine pe care o are asupra personalității sale. Cu privire la stabilirea și cuantumul despăgubirilor pentru prejudiciul adus onoarei, demnității și propriei imagini a unei persoane, pentru o apreciere obiectivă, așa cum a reținut și instanța de apel, trebuie luate în considerare anumite criterii, rezultând din cazul concret dedus judecății, gradul de lezare al valorilor sociale ocrotite, iar instanța trebuie să analizeze intensitatea și gravitatea atingerii aduse acestora, cuantificarea prejudiciului moral nefiind o operațiune supusă unor criterii legale de determinare. Recurentul-reclamant a susținut că suma de 7.000 RON nu respectă cerința proporționalității între fapta ilicită și prejudiciul produs, considerând că instanțele fondului nu au avut în vedere poziția lui socială și profesională respectabilă în cadrul comunității și au ignorat gravitatea deosebită a prejudiciului cauzat onoarei demnității, dublat de prejudiciul de imagine ce i-a fost pricinuit în mediul social în care își desfășoară activitatea. De principiu, despăgubirile reprezentând daunele morale trebuie să fie rezonabile, aprecierea și cuantificarea acestora să fie justă și echitabilă, să corespundă prejudiciului moral real și efectiv produs victimei sau, în așa fel încât să nu se ajungă la o îmbogățire fără just temei a celui îndreptățit să pretindă și să primească daune morale, dar nici să nu fie derizorii. Toate aceste criterii au fost respectate de instanța de apel. Înalta Curte consideră că afirmațiile pârâtului nu sunt de o asemenea gravitate încât să justifice suma solicitată prin cererea de chemare în judecată, astfel cum a fost precizată, respectiv 50.000 euro, având în vedere că daunele morale nu reprezintă o reparare a prejudiciului, ci au doar rolul de a compensa respectivul prejudiciu. Referitor la aspectele circumscrise nemulțumirii recurentului-reclamant privind cuantumul despăgubirilor acordate, Înalta Curte constată că suma de 7.000 RON, acordată de către instanța de apel cu titlu de daune morale, reprezintă o reparație echitabilă, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, astfel încât afectarea imaginii sale publice nu a avut un impact care să impună supradimensionarea sumei acordate în etapa procesuală anterioară. Impactul pe care afirmațiile pârâtului l-a avut în viața publică și privată a reclamantului nu este de natură să schimbe convingerea instanței cu privire la dimensiunea despăgubirii de 7.000 RON acordate, în conturarea căreia au fost avute în vedere toate criteriile privind persoana făptuitorului, modalitatea în care fapta a fost săvârșită, valorile morale lezate, efectele negative asupra persoanei vătămate, concluzia fiind aceea că, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, suma menționată este îndestulătoare. Pe de altă parte, dimensionarea prejudiciului moral este una simbolică, întrucât demnitatea, onoarea sau reputația sunt valori ce nu pot fi cuantificate, iar suma reținută de către instanța de apel este una rezonabilă și care realizează atât scopul de constrângere și sancționare a autorului faptei prejudiciabile, cât și pe acela de a asigura victimei o reparație a efectelor negative percepute prin săvârșirea acelei fapte. Dată fiind natura nepatrimonială a prejudiciului pentru care se solicită acordarea de despăgubiri, rămâne la aprecierea instanței, care, în virtutea principiului reparării integrale a prejudiciului, poate fixa o sumă de bani, nu atât pentru a repune partea într-o situație similară aceleia avute anterior săvârșirii faptei ilicite cauzatoare de prejudiciu, ci, în special, pentru a-i aduce acesteia satisfacții de ordin moral, susceptibile de a înlocui valorile de care a fost privată prin fapta respectivă. Legea nu prevede criterii pe baza cărora prejudiciul moral să fie cuantificat, astfel că daunele morale se stabilesc prin aprecierea consecințelor negative suferite de cel în cauză, în plan psihic, a importanței valorilor lezate, a măsurii în care aceste valori au fost lezate, a intensității percepției consecințelor vătămării și a măsurii în care situația familială, profesională și socială a celui în cauză a fost afectată. Toate aceste aspecte de apreciere a prejudiciului moral, avute în vedere de instanțele de fond, au respectat principiul rezonabilității și al echității și corespund cu prejudiciul real și efectiv suferit de reclamant, adică au respectat principiul proporționalității. Față de cele anterior arătate, Înalta Curte consideră că instanțele fondului au judecat în echitate, suma acordată cu titlu de daune morale constituind o acoperire justă, motivul de recurs formulat pe acest aspect fiind astfel nefondat. Pentru aceste considerente, în temeiul art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul A. și de pârâtul B. împotriva Deciziei nr. 87/A din data de 12.06.2019, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.