ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 625/2020

Asupra cauzei de față, constată următoarele;

I. Circumstanțele cauzei.

Prin cererea înregistrată la data de 9 mai 2016 pe rolul Tribunalului Vrancea, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., obligarea acestuia la plata sumei de 200.001 RON, cu titlu de despăgubiri pentru daunele morale produse de atingerile grave aduse drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului, recunoscute și ocrotite de lege - dreptul la imagine, demnitate și onoare, prin publicarea unor susțineri neconforme adevărului și vădit denigratoare.

Totodată, reclamantul a solicitat ca pârâtul să publice, pe cheltuiala lui, hotărârea ce se va pronunța în cauză, în cazul admiterii acțiunii, într-un ziar de circulație națională și pe site-ul www.x.ro, precum și obligarea acestuia la plata cheltuielilor de judecată.

În cauză, au formulat cereri de intervenție accesorie, în interesul pârâtului, intervenientele C. și D., care au solicitat respingerea acțiunii, ca fiind nefondată.

Prin Sentința civilă nr. 202/F din 15 noiembrie 2017, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, s-a dispus strămutarea judecării cauzei de la Tribunalul Vrancea la Tribunalul Brăila.

Prin Sentința civilă nr. 50 din 31 ianuarie 2018, pronunțată de Tribunalul Brăila, secția I civilă, au fost admise cererile de intervenție voluntară accesorie formulate în interesul pârâtului de intervenientele C. și D.. Totodată, a fost respinsă, ca nefondată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamant.

Prin Decizia nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a fost respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamantul A. împotriva Sentinței civile nr. 50 din 31 ianuarie 2018 și a încheierilor de ședință din 18 ianuarie 2018 (de amânare a pronunțării asupra fondului), din 18 mai 2017 și 19 octombrie 2017 (de admitere în principiu a cererilor de intervenție accesorie), pronunțate de Tribunalul Brăila, secția I civilă.

Împotriva Deciziei civile nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a declarat recurs reclamantul A.

În motivarea recursului, întemeiat în drept pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant a susținut următoarele:

- Soluția instanței de apel cu privire la cererile de intervenție a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art. 37 C. proc. civ., în sensul că instanța de apel nu a indicat care este textul de lege care prevede posibilitatea entităților interveniente de a participa în proces pentru apărarea unui interes colectiv sau general; respectiv, a invocat încălcarea și aplicarea greșită a prevederilor art. 61 alin. (1) C. proc. civ., în sensul că această normă se impunea a fi coroborată cu prevederile art. 33 C. proc. civ. ce definesc condiția interesului.

În opinia recurentei, în speță, entitățile interveniente nu urmăresc un interes personal, ci unul general/colectiv (așa cum a reținut chiar instanța de apel), în legătură cu protejarea libertății presei, a libertății de exprimare, astfel că participarea lor procesuală este posibilă numai în ipoteza de excepție de la art. 33 C. proc. civ., excepție reglementată în art. 37 C. proc. civ., care are o sferă de aplicare limitată doar "în cazurile și condițiile prevăzute exclusiv de lege", ipoteză care nu este îndeplinită în speță.

- Soluția instanței de apel cu privire la cererile de intervenție este insuficient motivată, critică ce se circumscrie motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, în opinia recurentei, instanța de apel a menționat doar formal incidența art. 37 C. proc. civ., deși aplicarea acestui text de lege era motivul principal de critică invocat de apelant.

- Motivarea lacunară și contradictorie a soluției instanței de apel asupra criticilor din apel privind fondul cauzei.

Recurentul-reclamant a arătat că, sub un prim aspect, pe de o parte, instanța de apel a reținut:

"Chiar și în situația în care se recunoaște în mod absolut dreptul ziaristului de a prezenta publicului informațiile și eventuale abuzuri, această dezvăluire trebuie prezentată onest, cu bună-credință, după o verificare proprie riguroasă, care să tindă spre certitudine", iar pe de altă parte, în considerente, instanța de apel nu a analizat în niciun fel care sunt împrejurările situației de fapt din care ar rezulta onestitatea și buna-credință a jurnalistului.

Mai mult, motivarea hotărârii ignoră o linie de argumentare esențială formulată de reclamant, vizând incidența prevederilor Codului deontologic al presei.

Sub un al doilea aspect, recurentul-reclamant a arătat că obligația jurnalistului de a efectua o "verificare proprie riguroasă" este enunțată de însăși instanța de apel, dar cu toate acestea, în motivarea deciziei, instanța de apel a reținut, ca motiv ce exclude fapta ilicită, împrejurarea că jurnalistul-intimat ar fi preluat afirmațiile din alte articole de presă.

Motivarea instanței de apel este, astfel, contradictorie, întrucât se poate observa că deși instanța de apel enunță principii incontestabile, consolidate în practica judiciară, totuși ele par a fi rupte dintr-o altă hotărâre, în condițiile în care, în considerente, instanța de apel a aplicat un raționament diametral opus.

Sub un al treilea aspect, a arătat recurentul-reclamant, pe de o parte, instanța de apel a admis că anumite afirmații ale pârâtului ar putea conduce la ideea creării unui prejudiciu de imagine pentru apelant, dar pe de altă parte, însă, instanța de apel a abandonat ideea creării unui prejudiciu de imagine în motivarea deciziei. Astfel, deși a recunoscut caracterul calomnios al acuzației, totuși nu a analizat dacă jurnalistul pârât și-a respectat obligațiile profesionale cu ocazia prezentării acestor informații distorsionate sau nu.

De altfel, deși le-a enumerat punctual la începutul motivării, instanța de apel nu analizat toate categoriile de afirmații calomnioase din articolul în litigiu, ci a selectat doar acele afirmații cu privire la care a optat să facă aprecieri.

- Hotărârea instanței de apel încalcă și aplică greșit normele de drept material.

Astfel, în cuprinsul motivării deciziei recurate, nu sunt identificate punctual dispozițiile legale, constituționale, convenționale incidente în speță, dar instanța de apel s-a referit la regulile de drept material ce constituie obiectul unor astfel de dispoziții, dându-le o interpretare și aplicare eronată.

În esență, a susținut recurentul, normele materiale incidente și aplicate greșit de instanța de apel sunt cele care reglementează drepturile personal nepatrimoniale protejate (dreptul la respectarea demnității, onoarei și reputației) și interacțiunea lor cu libertatea de exprimare, respectiv art. 10 din Convenția Europeană pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, art. 30 alin. (6) din Constituția României, art. 72 C. civ., art. 252 C. civ., art. 253 din noul C. civ., art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În plus, pe calea jurisprudenței, au fost consfințite și obligațiile profesionale ale jurnaliștilor, rezultând din interpretarea prevederilor mai sus citate și prin raportare la deontologia profesională. Această din urmă latură a normelor legale aplicabile a fost cu totul ignorată de instanța de apel, așa cum s-a arătat în cuprinsul motivului de recurs privind nemotivarea.

Instanța de apel a reținut greșit că pretinsa "preluare" din alte articole de presă înlătură caracterul ilicit al faptei, soluția instanței nesocotind normele de drept ce ocrotesc drepturile nepatrimoniale, astfel cum acestea au fost detaliate în cuprinsul cererii de recurs.

În primul rând, instanța de apel nu a dat niciun fel de importanță regulilor de deontologie profesională în materie, deși acestea sunt de esența interpretării prevederilor legale, constituționale și convenționale privind protecția drepturilor personal nepatrimoniale în materia delictelor de presă.

În al doilea rând, instanța de apel a omis faptul că articolul în litigiu nici măcar nu precizează că ar fi fost "compilat" din alte pretinse articole de presă, prezentând publicului susținerile calomnioase drept concluzii proprii ale autorului-intimat, cu nerespectarea deontologiei profesionale.

Cumulând toate argumentele mai sus expuse, a arătat recurentul, instanța de apel a greșit semnificativ în interpretarea și aplicarea normelor de drept material aplicabile în materia protecției dreptului la reputație, demnitate și onorare, apreciind că fapta ilicită este scuzabilă prin raportare la pretinse alte articole apărute în presă.

De asemenea, în opinia recurentului instanța de apel a interpretat greșit că un "subiect de interes public" înlătură obligația jurnalistului de a verifica prealabil și de a asigura baza fiabilă, precisă și solidă, pretextul "interesului public" reflectând modul fundamental greșit de interpretare și aplicare a normelor de drept material de către curtea de apel.

Acesta a susținut, totodată, că maniera în care instanța de apel a interpretat limitele protecției drepturilor la reputație, onoare și demnitate este conceptual greșită. Dacă nu există a priori obligația jurnalistului de a spune adevărul nedistorsionat, "exagerările" sunt calomnii și șicane. Indiferent de natura subiectului abordat, susținerile de natură factuală trebuie probate de către jurnalist.

În acest sens, se arată că în cuprinsul hotărârii recurate, instanța a apreciat că afirmațiile făcute de către intimatul-pârât se circumscriu în doza de exagerare ce trebuie tolerată de către o persoană. Cu toate acestea, instanța de apel nu a analizat fapta jurnalistului din perspectiva prevederilor legale în materie, lucru ce a condus la încălcarea drepturilor nepatrimoniale ale reclamantului.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 22 ianuarie 2020 completul de filtru a admis în principiu recursul și a fixat termen de judecată în ședință publică pentru soluționare la data de 4 martie 2020.

Intimații nu au depus întâmpinare la recursul declarat în cauză.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

În referire motivul de casare întemeiat pe dispozițiile art. 488 pct. 5 din C. proc. civ. vizând nesocotirea prevederilor art. 37, art. 33 și art. 61 alin. (1) din C. proc. civ.

Potrivit art. 37 din C. proc. civ., prin lege, legitimarea procesuală poate fi recunoscută unor autorități publice, instituții sau chiar persoane fizice care nu au calitatea de subiecte ale raportului juridic litigios.

Această dispoziție legală reglementează condițiile legitimării procesuale active a altor persoane decât titularul dreptului, așadar o legitimare procesuală extraordinară.

Astfel, deși de regulă, cel care se pretinde titular al dreptului subiectiv dedus judecății este cel în persoana căruia se verifică calitatea procesuală, interesul de a acționa și capacitatea de a sta în justiție, prin dispoziția de principiu, cuprinsă în art. 37 din C. proc. civ., se recunoaște legitimarea procesuală unor persoane, organizații, instituții sau autorități care nu pot justifica un interes personal, ele acționând în următoarele situații: a) pentru apărarea drepturilor ori intereselor legitime ale unor persoane aflate în situații speciale sau b) în scopul ocrotirii unui interes de grup ori general.

Această normă nu exclude însă posibilitatea formulării unei cereri de intervenție accesorie de către o astfel de persoană, așa cum susține recurentul, interpretarea restrictivă dată de acesta sintagmei "în cazurile și condițiile prevăzute de lege" nefiind susținută nici de conținutul concret al acestei norme și nici de interpretarea logică a acesteia.

Cum, în cauză, recurentul care pretinde aplicarea eronată a acestei norme de către instanța de apel ignoră cadrul procesual la care s-a raportat instanța de apel, caracterizat prin formularea unor cereri de intervenție accesorie, în cauză, de către intervenientele intimate C. și D., cereri a căror analiză s-a impus a fi realizată din perspectiva prevederilor art. 61 alin. (2) din C. proc. civ., nu se poate reține o aplicare eronată, în speță, a prevederilor art. 37 din C. proc. civ.

În același timp, potrivit art. 61 alin. (3) din C. proc. civ., intervenția este accesorie când sprijină numai apărarea uneia dintre părți.

Spre deosebire de intervenția principală, prin intermediul căreia terțul deduce spre soluționare instanțelor judecătorești o pretenție proprie, în ipoteza cererii de intervenție accesorie, terțul nu formulează decât apărări în sprijinul părții în interesul căreia a intervenit, urmărind pronunțarea unei hotărâri în favoarea acesteia din urmă.

Astfel, în timp ce intervenția principală are natura juridică a unei veritabile cereri de chemare în judecată, intervenția accesorie nu este decât o simplă apărare.

În plus, dispozițiile art. 61 - 64 din C. proc. civ. au un caracter derogatoriu, astfel că ele se întregesc cu celelalte condiții de exercițiu ale acțiunii civile în măsura în care nu contravin instituției intervenției astfel cum este reglementată distinct de normele procedurale menționate.

În completarea acestor prevederi legale, dispozițiile art. 33 din C. proc. civ. stabilesc că interesul trebuie să fie determinat, legitim, personal, născut și actual. Aceleași norme procedurale prevăd că și dacă interesul nu este născut și actual, se poate formula o cerere cu scopul de a preveni încălcarea unui drept subiectiv amenințat sau pentru a preîntâmpina producerea unei pagube iminente și care nu s-ar putea repara.

În ceea ce privește interesul de a interveni în procesul civil, care trebuie analizat din perspectiva art. 61 alin. (1) din C. proc. civ., acesta reprezintă un interes special în raport cu interesul de a acționa, presupunând justificarea interesului de a participa la procesul declanșat între alte persoane.

Așadar, deși natura juridică a intervenției accesorii este de apărare, terțul nu devine un simplu apărător al părții în favoarea căreia a intervenit, ci trebuie să justifice un folos personal în participarea la judecata procesului ce se desfășoară între alte persoane, acesta putând fi justificat, fie prin scopul urmărit de terț pentru a-și valorifica un drept al său, fie pentru a apăra pe una dintre părțile în litigiu cu care se găsește în raporturi speciale (care fac ca hotărârea ce se va pronunța să fie folosită de parte pentru a formula pretenții împotriva terțului), fie ținând cont de faptul că, uneori interesele legitime ale unei persoane pot fi afectate, direct sau indirect, de pronunțarea unei hotărâri la care ea nu a fost parte.

În alți termeni, în cazul intervenției accesorii, interesul intervenientului accesoriu este mai degrabă unul preventiv, prin formularea cererii de intervenție acesta urmărind prevenirea unui prejudiciu pe care l-ar putea suferi, direct sau indirect, dacă partea în favoarea căreia intervine nu ar avea câștig de cauză. Din acest motiv, în doctrină s-a apreciat că interesul intervenientului accesoriu poate să fie nu numai de ordin patrimonial, ci este suficient și un interes moral.

Prin urmare, în cazul intervenției voluntare accesorii, nu se pune problema existenței unui raport litigios, câtă vreme rolul și funcția acestei intervenții sunt de sprijinire a apărării părții în favoarea căreia se intervine, astfel că terțul nu are obligația de a justifica calitatea sa procesuală potrivit dreptului comun care presupune o verificare a existenței unei identități între persoana respectivă și titularul dreptului dedus judecății.

Cum, în speță, instanța de apel, în cadrul analizei realizate în ceea ce privește cerința interesului, a reținut îndeplinirea acestei cerințe prin raportare atât la raporturile juridice existente între intervenientele accesorii și pârât, cât și la obiectul de activitate al asociațiilor interveniente, aspect care se circumscrie unui interes de ordin moral (și care nu constituie obiect de critica în recurs), critica recurentului vizând aplicarea greșită, în speță, a prevederilor art. 61 alin. (1) coroborat cu art. 33 din C. proc. civ. urmează a fi respinsă ca nefondată.

În ceea ce privește motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., Înalta Curte subliniază că motivarea hotărârii înseamnă stabilirea în concret, clar și concis a stării de fapt urmând o ordine cronologică, încadrarea unei situații particulare, de speță, în cadrul prevederilor generale și abstracte ale unei legi, scopul motivării fiind acela de a explica soluția adoptată de instanță.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., în considerentele hotărârii instanța trebuie să arate motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, anume atât motivele pentru care s-au admis, cât și motivele pentru care s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii constituie o condiție a procesului echitabil prevăzută de art. 21 din Constituție și art. 6 alin. (1) din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă susținerile părților sunt examinate de instanță, care are obligația de a proceda la o analiză a susținerilor, argumentelor și mijloacelor de probă pentru a le aprecia pertinența.

Raportând cele expuse la litigiul pendinte, Înalta Curte constată că, în considerentele deciziei recurate, instanța de apel a expus sinteza motivelor de apel formulate de apelantul reclamant și raționamentul logico-judiciar pe baza căruia a pronunțat decizia atacată.

Recurentul susține, în dezvoltarea acestui motiv de recurs, că instanța de apel a motivat lacunar și contradictoriu hotărârea, însă din examinarea deciziei recurate se reține că în motivarea hotărârii instanța de apel a redat considerente care susțin soluția adoptată, în limita criticilor apelantului și a apărărilor formulate de intimați.

Astfel, contrar susținerilor recurentului, analiza instanței de apel s-a circumscris limitelor cererii de chemare în judecată formulate de reclamant, în condițiile în care prin această cerere s-a solicitat repararea prejudiciului ce i-a fost adus prin articolul publicat de pârât, cu referire nu doar la titlul acestuia, ci și la faptele prezentate în cadrul acestora.

Totodată, de vreme ce analiza criticilor referitoare la cererile de intervenție accesorie s-a impus a fi realizată raportat la condițiile de admisibilitate impuse de art. 61 din C. proc. civ., așa cum s-a arătat în analiza precedentului motiv de recurs, susținerea recurentului în sensul că instanța de apel ar fi omis a se raporta și a dezvolta raționamentul care a justificat respingerea criticii sale din apel, în referire la greșita aplicare în speță a art. 37 din C. proc. civ., nu poate fi primită.

Ca atare, se constată că motivarea deciziei nu este lacunară și că aceasta reflectă particularitățile cazului dedus judecății și cuprinde aprecierea instanței de apel, raportată la principiile care se degajă din jurisprudența CEDO care trebuie avute în vedere în analiza impusă de circumstanțele cauzei.

De asemenea, recurentul pretinde că instanța de apel ar fi omis să analizeze toate circumstanțele cauzei, respectiv că nu a analizat buna credință a pârâtului și nici nu s-ar fi raportat la obligațiile care i-ar fi revenit acestuia în temeiul Codului deontologic al jurnalistului, nerăspunzând argumentelor care vizau obligația acestuia de a efectua o verificare proprie a faptelor imputate reclamantului.

Contrar acestor susțineri, din verificarea considerentelor deciziei civile recurate, se constată că instanța de apel a analizat atât subiectul articolului de presă publicat sub semnătura pârâtului -context în care a expus raționamentul care a justificat concluzia potrivit căreia, în cauză, publicarea acestuia se circumscrie sarcinii jurnaliștilor de a disemina informații privind probleme de interes general (buna gestionare a serviciilor de interes local și a fondurilor publice de către reclamant) - cât și natura și importanța funcției deținute la acel moment de către reclamant.

De asemenea, în speță, instanța de apel a verificat, raportându-se la normele de drept intern și internațional, respectiv la jurisprudența CEDO, avută în vedere de către prima instanță, dacă limbajul și expresiile în raport de care reclamantul a apreciat că sunt ofensatoare l-au vizat pe acesta, contextul în care au fost făcute afirmațiile incriminate, respectiv a analizat sursele utilizate de către pârât în documentarea articolului incriminat.

În acest sens, curtea de a apel a reținut, la fel ca și prima instanță, că în articolele incriminate nu s-au folosit cuvinte jignitoare sau un limbaj violent la adresa reclamantului, că pârâtul nu s-a limitat la a prelua articole care relatau același fapte, ci a avut în vedere și interviurile date de reclamant și preluate de aceste articole, precum și datele rezultate din adrese oficiale emise de diverse autorități, respectiv fapte apreciate ca fiind de notorietate locală în ceea ce privește moralitatea și onestitatea cocontractanților autorității conduse de reclamant.

Totodată, s-a avut în vedere obligația pârâtului jurnalist de a acționa cu bună-credință, verificându-se, prin raportare la conținutul articolului incriminat, scopul urmărit de pârât prin publicarea informațiilor referitoare la reclamant.

În acest context, curtea de apel a reținut că pârâtul nu a acționat cu intenția de a-l discredita pe reclamant, ci pentru informarea opiniei publice, că acesta nu a distorsionat intenționat adevărul, ceea ce, contrar aprecierii recurentului reprezintă o analiză reală și efectivă atât a atitudinii subiective adoptate de pârât la data publicării articolelor, cât și a preocupării acestuia de a informa onest cititorii, așadar a respectării deontologiei profesiei de jurnalist.

Este de reținut, totodată, că interpretarea într-o altă modalitate decât cea agreată de recurent a elementelor bazei factuale și relevanța acestora nu echivalează cu o nemotivare în sensul prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Pe de altă parte, recurentul pretinde motivarea contradictorie a deciziei civile recurate, arătând că deși instanța de apel a reținut obligația jurnalistului de a realiza o verificare proprie riguroasă a faptelor, respectiv a apreciat că afirmațiile referitoare la falimentarea "Drumuri și Poduri" ar putea conduce la ideea creării unui prejudiciu de imagine pentru reclamant, ulterior a apreciat că această faptă nu are caracter ilicit, întrucât pârâtul a preluat afirmațiile din alte articole de presă, respectiv a reținut că subiectul abordat este de interes public, abandonând raționamentul inițial care viza un alt element de analiză al delictului de presă.

Nici această critică nu poate fi validată.

În acest sens, Înalta Curte constată că, în analiza realizată, raportat la fapta dedusă judecății, instanța de apel nu a concluzionat că pârâtul jurnalist este exonerat de obligația de a acționa cu bună-credință, iar aprecierea vizând prezentarea de către pârât a unor informații/opinii documentate nu s-a raportat exclusiv la constatarea că faptele redate în articol ar reprezenta doar relatări ale altor jurnaliști, așa cum eronat pretinde recurentul redând trunchiat considerentele deciziei civile recurate, ci la întregul material probator administrat, care a constat deopotrivă în articole de presă, dar și din adresele comunicate de Consiliul Județean Vrancea referitoare la atribuirea directă a unor contracte, din fondurile acestei autorități publice, către SC E., SC F., SC G. SRL, H. SRL Vrancea, SC I., SC J. SRL Vrancea, SC K., în informații comunicate de ORC Vrancea, referitoare la acționarii acestor societăți, respectiv înscrisuri care atestau starea de insolvență a "H. SA" Vrancea.

Cum, în speță, instanța de apel s-a raportat la ansamblul acestor probe și numai ca efect al aprecierii lor coroborate, a concluzionat că opiniile prezentate în articolul intimatului au fost documentate, nu se poate concluziona că raționamentul expus, sub acest aspect de prima instanță de control judiciar ar fi lipsit de coerență sau contradictoriu.

De asemenea, nu se poate reține contradictorialitatea considerentelor deciziei recurate care, deși plecând de la premisa că faptele imputate au un potențial generic ofensator, a constatat, în esență, raportat la circumstanțele concrete ale cauzei, că pârâtul, care este un jurnalist, nu a acționat cu intenția de a discredita reclamantul, ci a urmărit informarea publicului cu privire la unele activități specifice funcției publice deținute de reclamant, așadar că, în cauză, nu au fost depășite limitele libertății de exprimare de o manieră care să facă necesară intervenția instanței și sancționarea conduitei pârâtului.

Astfel, de vreme ce acțiunea promovată de reclamant presupune analizarea angajării răspunderii civile delictuale a pârâtului, căruia i se cere să repare prejudiciul moral pretins a fi fost suferit de reclamant prin publicarea unor articole de presă defăimătoare la adresa acestuia, instanța trebuie să stabilească nu numai dacă a existat un prejudiciu, ci trebuie să verifice și dacă pârâtul a săvârșit o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, care a generat respectivul prejudiciu - cerințe care presupun, potrivit art. 1357 și următoarele din C. civ., o analiză proprie, specifică, astfel încât constatarea îndeplinirii uneia dintre acestea nu impune cu necesitate, concluzia îndeplinirii și a celorlalte cerințe impuse de lege.

În consecință, câtă vreme, în cauză, considerentele deciziei recurate anterior prezentate relevă faptul că, în speță, instanța de apel a apreciat că nu sunt îndeplinite cumulativ toate cerințele anterior menționate, se constată că, invocând această critică, recurentul nu numai că nu demonstrează o ipoteză aptă să releve nelegalitatea deciziei recurate din perspectiva obligației instanței de a expune de o manieră logică, coerentă raționamentul judiciar care a justificat soluția adoptată, ci ignoră nepermis condițiile stabilite de lege pentru angajarea răspunderii civile delictuale, prevăzute de art. 1357 din C. civ.

În plus, câtă vreme temeiul juridic al angajării răspunderii civile a pârâtului a fost stabilit prin hotărârea primei instanțe și nu a fost contestat prin cererea de apel, critica prin care se susține că instanța de apel ar fi omis să indice temeiul legal care justifică soluția adoptată apare formulată de recurentul reclamant cu neobservarea coordonatelor procesuale ale căii de atac a apelului, respectiv a limitelor devoluțiunii impuse prin art. 479 alin. (1) din C. proc. civ.

Nefondat este și motivul de recurs prin intermediul căruia recurentul susține încălcarea normelor reprezentate de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 72, art. 252, art. 253 din C. civ., art. 12 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, respectiv a jurisprudenței CEDO și a Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Cu privire la acest motiv de recurs, Înalta Curte constată că, instanța de apel, față de obiectul acțiunii cu care a fost învestită și de criticile reclamantului, a verificat dacă, în speță, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, analizând, prin prisma normelor de drept apreciate ca fiind incidente de către prima instanță, în ce măsură libertatea de exprimare a pârâtului și de informare a publicului garantată de art. 10 din Convenția europeană a drepturilor omului - drept reclamat ca fiind abuziv exercitat - a încălcat dreptul la respectarea vieții private a reclamantului, ocrotit de art. 8 din Convenție.

O atare abordare în soluționarea cauzei s-a impus în raport de faptul că reglementarea libertății de exprimare și a condițiilor de exercitare a acesteia este cuprinsă, așa cum chiar recurentul afirmă, atât în norme interne, cât și în norme internaționale, ratificate sau adoptate de statul român- norme pe care părțile și-au întemeiat apărările - întrucât doar în ipoteza în care s-ar fi constatat, urmare a examinării cauzei din perspectiva justului echilibru care trebuie păstrat între cele două drepturi fundamentale garantate, deopotrivă, că prin publicarea articolelor incriminate pârâtul s-a aflat în afara limitelor de protecție oferite de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, ar fi putut fi atrasă răspunderea civilă delictuală pentru fapta ilicită reprezentată de încălcarea art. 8 din Convenție.

Or, raportat la situația de fapt reținută de instanțele de fond și apel, pe baza probelor administrate în etapa procesuală anterioară, imposibil de reevaluat în recurs față de configurația art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., se constată că instanțele de fond au ajuns la concluzia corectă că pârâtul nu a acționat cu intenția de a-l denigra pe reclamant, iar limbajul folosit de acesta nu a fost unul inadecvat, ofensator sau insultător, informațiile furnizate nefiind lipsite de suport probator.

În acest sens, în analiza sa, Înalta Curte, apreciază relevantă jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care a statuat, cu valoare de principiu, că restricțiile la libertatea de exprimare, oricare ar fi contextul în discuție, nu sunt compatibile cu dispozițiile art. 10 parag. 2 decât dacă îndeplinesc condițiile pe care această normă le impune în privința lor. Astfel, libertatea de exprimare, ca drept esențial într-o societate democratică, presupune luarea în considerare a unor interese de ordin general, cum sunt siguranța națională, integritatea teritorială a statelor contractante, siguranța publică, apărarea acesteia și prevenirea săvârșirii unor infracțiuni, protecția sănătății și a moralei publice, garantarea autorității și imparțialității puterii judiciare, precum și a unor interese de ordin personal, anume reputația și drepturile ce aparțin altor persoane, împiedicarea divulgării informațiilor confidențiale.

CEDO a apreciat că "îi revine sarcina de a stabili dacă statul, în contextul obligațiilor pozitive care decurg din art. 8 din Convenție, a păstrat un just echilibru între protecția dreptului reclamantei la reputația sa, element constituent al dreptului la protecția vieții private, și libertatea de exprimare protejată la art. 10 (cauzele Sipoș împotriva României, Petrina împotriva României; Von Hannover împotriva Germaniei). Astfel, Curtea europeană a considerat că obligația pozitivă care decurge din art. 8 din Convenție trebuie să se aplice în cazul în care afirmațiile susceptibile să afecteze reputația unei persoane depășesc limitele criticilor acceptabile, din perspectiva art. 10 din Convenție (cauza Petrina împotriva României).

Potrivit CEDO, orice persoană fizică, inclusiv un ziarist, care exercită libertatea sa de expresie, își asumă "îndatoriri și responsabilități", a căror întindere depinde de situația concretă, particulară în discuție și de procedeul tehnic utilizat. În consecință, tragerea la răspundere a persoanelor vinovate de comiterea afirmațiilor denigratoare, poate opera dacă afirmațiile reprezintă situații factuale, lipsite de suport probatoriu, sau sunt efectuate în cadrul unei adevărate campanii de denigrare și reiterate în public, prin mijloace de comunicare prin presă și mass-media cu rea -credință (cauzele Petrina împotriva României, Andreescu împotriva României).

Aceeași jurisprudență relevă faptul că, în opinia CEDO, presa joacă rolul indispensabil de "câine de pază" într-o societate democratică, respectiv că deși nu trebuie să depășească anumite limite, ținând în special de protecția reputației și drepturilor celuilalt, totuși, presa are sarcina de a comunica informații și idei asupra unor chestiuni politice, precum și asupra altor subiecte de interes general (cauza Cumpăna și Mazăre împotriva României).

În referire la protecția oferită jurnaliștilor care dezbat probleme de interes public, precum și la limitele criticii acceptabile, CEDO a statuat că libertatea de exprimare este aplicabilă și informațiilor ori ideilor care ofensează, șochează sau deranjează, iar pentru a constitui o încălcare a art. 8 din Convenție, care protejează dreptul la reputație, un atac împotriva reputației unei persoane trebuie să atingă un anumit nivel de gravitate și să cauzeze un prejudiciu victimei, prin atingerile aduse dreptului acesteia la respectul vieții private (cauza A. c. Norvegiei).

În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a subliniat că, dacă în virtutea rolului său, presa are datoria de a alerta publicul atunci când are informații de interes public, faptul de a pune în cauză, în mod direct, persoane determinate, indicând numele și funcția acestora, implică, pentru autor, obligația de a furniza o bază factuală suficientă.

Totodată, s-a apreciat că limitele criticii acceptabile sunt mai largi în privința funcționarilor publici ori politicienilor decât în privința persoanelor private (cauza Ieremiov c. României), respectiv că, un politician trebuie să accepte în mod inevitabil și conștient verificarea strictă a fiecărui cuvânt și faptă, atât din partea jurnaliștilor cât și a marelui public și trebuie să dovedească un grad mai mare de toleranță (cauza Feldek contra Slovaciei).

Pe de altă parte, Curtea europeană a subliniat că pedepsirea unui jurnalist pentru că a ajutat la diseminarea declarațiilor făcute de o altă persoană într-un interviu ar afecta serios contribuția presei la discutarea chestiunilor de interes public și nu ar trebui să fie admisă decât dacă există motive deosebit de întemeiate pentru a face acest lucru (cauza Jersild contra Danemarcei).

În același timp, în jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit o distincție între afirmarea unor fapte și cea a unor judecăți de valoare, apreciind că "dacă concretețea primelor se poate dovedi, următoarele nu-și pot demonstra exactitatea. Pentru judecățile de valoare, această cerință este irealizabilă și aduce atingere libertății de opinie în sine, element fundamental al dreptului asigurat de art. 10 din Convenție. Nu e mai puțin adevărat că faptul de a acuza anumite persoane implică obligația de a furniza o bază reală suficientă și că inclusiv o judecată de valoare se poate dovedi excesivă dacă este lipsită total de o bază reală (cauzele Cumpănă și Mazăre c. României, Petrina c. României, Ivanciuc c. României). Așadar, Curtea analizează dacă exista o bază factuală suficient de susținută la originea afirmațiilor efectuate (cauza Cârlan împotriva României). Pe de altă parte, în cazul în care presa contribuie la dezbaterea publică asupra chestiunilor care suscită o preocupare legitimă, nu trebuie să i se impună să întreprindă cercetări independente (Colombani și alții c. Franței; Bladet Tromso și Stensaas c. Norvegiei).

În ceea ce privește judecățile de valoare, s-a reținut că acestea pot viza fie opinii cu privire la caracterul sau probitatea morală a unei persoane, fie cu privire la calitățile profesionale și personale ale unei persoane (cauzele Grinberg versus Federația Rusă, CEDO, Feldek c. Slovacia, Marônek c. Slovacia).

Curtea europeană a considerat că necesitatea unei legături între o judecată de valoare și faptele ce stau la baza sa poate să varieze de la caz la caz în funcție de circumstanțele specifice (cauza Feldek c. Slovaciei), respectiv, a apreciat că necesitatea de a dovedi faptele ce stau la baza judecății de valoare este mai puțin stringentă atunci când aceste fapte sunt deja cunoscute de public (cauzele Feldek c. Slovaciei; Observer și The Guardian c. Regatului Unit).

Tot astfel, posibilitatea recunoscută ziaristului de a exagera, la nevoie, în prezentarea informațiilor se justifică, pe de o parte, prin caracterul perisabil al informației, iar pe de altă parte prin necesitatea ca ziaristul să poată folosi o modalitate de a atrage atenția publicului asupra chestiunilor de interes public la care se referă (cauza Dalban vs. România).

Testul "necesității într-o societate democratică" impune Curții să determine dacă "interferența" în privința libertății de exprimare a corespuns unei "nevoi sociale imperioase", dacă a fost proporțională cu scopul legitim urmărit și dacă motivele invocate de autoritățile naționale pentru justificarea sa au fost "relevante și suficiente".

În acest sens, trebuie avut în vedere faptul că exercițiul dreptului la liberă exprimare presupune dreptul de a primi informații și de a comunica altora informații, iar a interzice unui ziarist să expună publicului informațiile primite cu privire la activitatea unei persoane publice în îndeplinirea atribuțiilor profesionale echivalează cu o încălcare a art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât sub aspectul libertății de exprimare, cât și a dreptului la informare, respectiv că, a aplica sancțiuni pecuniare unui ziarist care critică o persoană publică, tinde să-l determine pe acesta ca, pe viitor, să nu mai recurgă la critici și să renunțe la discutarea publică a problemelor ce interesează viața colectivității.

În cauză, Înalta Curte constată că în analiza caracterului ilicit al faptei imputate pârâtului, instanța de apel a prezentat, așa cum s-a relevat deja, în analiza motivului de recurs întemeiat pe art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., toate aspectele de fapt apreciate ca relevante în susținerea argumentației potrivit cu care afirmațiile intimatului nu au depășit limitele admisibile ale libertății de exprimare care trebuie avute în vedere în ipoteza în care un jurnalist formulează opinii critice în privința activității unei persoane publice.

În acest sens, deși, de principiu, distincția la care face trimitere recurentul reclamant, în referire la jurisprudența CEDO, între faptele determinate și judecățile de valoare este corectă, câtă vreme, determinarea judicioasă a caracteristicilor unei afirmații de a fi susceptibilă a fi caracterizată drept judecată de valoare sau faptă determinată, este în sarcina instanței și trebuie raportată la conținutul concret al articolului și la contextul în care acesta a fost dat publicității, nu s-ar putea imputa instanței de apel că, procedând la verificarea temeiniciei argumentelor părților litigante, a realizat o analiză proprie a naturii afirmațiilor incriminate, context în care și-a însușit raționamentul expus de tribunal sub acest aspect.

Astfel, s-au avut în vedere atât termenii utilizați de pârât, în afirmațiile litigioase, cât și contextul în care acestea au fost făcute publice.

Totodată, s-a reținut faptul că pârâtul, în articolul incriminat, a analizat modalitatea de gestionare a resurselor Consiliului Județean Vrancea, pornind de la fapte cunoscute - calitatea reclamantului de președinte al acestei autorități, respectiv situația economică și juridică a societății Drumuri și Poduri (în care această autoritate publică era principalul acționar), informațiile oficiale referitoare la acționarii unor societăți care au avut calitatea de beneficiari ai unor contracte încheiate prin atribuire directă de către instituția condusă de reclamant - respectiv s-a raportat la fapte deja afirmate în alte publicații, context în care a expus propriile sale opinii critice ce vizau performanța managerială a reclamantului și suspiciunile sale relative la legalitatea încheierii unor contracte de către acesta, în calitate de Președinte al Consiliului Județean Vrancea. Or, aceste opinii, contrar susținerilor din recurs, au fost corect calificate, în speță, potrivit jurisprudenței CEDO anterior prezentate, ca reprezentând judecăți de valoare.

Pe de altă parte, instanța de apel a constatat că au fost depuse la dosar documente din care rezultă că Drumuri și Poduri - persoană juridică care avea ca obiect de activitate realizarea unor lucrări de interes județean, era supusă procedurii reglementate de Legea nr. 85/2006, că la nivelul Consiliului Județean Vrancea au fost încheiate mai multe contracte prin atribuire directă, iar printre beneficiarii acestor fonduri contractate sunt și societăți care au ca asociați persoane care fac parte din cercul de cunoștințe ale reclamantului sau implicate în politică, respectiv au fost valorificate declarații publice ale reclamantului referitoare la firma L.

În consecință, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că, în analiza realizată, instanța de apel ar fi ignorat obligația pârâtului, în calitate de jurnalist, de a proceda la efectuarea unor verificări personale, prin prisma unor surse de informație, respectiv că, în speță, faptele relatate ar fi lipsite de o bază factuală suficientă.

În plus, contrar argumentelor recurentului, Înalta Curte are în vedere că, dincolo de substanța ideilor și informațiilor exprimate, articolul 10 protejează modul de exprimare, lăsând ziariștilor dreptul de a decide dacă este necesar sau nu să reproducă suportul informațiilor pentru aprecierea credibilității acestora (Fressoz și Roire c. Franței), iar, în speță, potrivit situației de fapt, la baza opiniilor pârâtului referitoare la modalitatea în care reclamantul își îndeplinește atribuțiile și gestionează bugetul unei instituții publice, semnalate în articolul criticat, s-au aflat nu numai afirmații ale altor jurnaliști, deja cunoscute publicului și prezentate, ca atare, de către pârât, ci și alte date obiective a căror realitate este confirmată de probele administrate.

În consecință, se constată că susținerea recurentului în sensul că pârâtul s-ar fi limitat la a reda, în articolul publicat, o compilație a unor afirmații apărute deja în presă, neverificate din alte surse respectiv fără a se informa prealabil, respectiv că pârâtul nu s-a conformat obligațiilor care îi reveneau potrivit Codului deontologic, nu poate fi validată.

În același timp, contrar alegațiilor recurentului, modul de prezentare a informațiilor într-un articol de presă, nu trebuie să aibă precizia faptelor prezentate într-un act de acuzare sau într-o hotărâre judecătorească, anumite verificări de detaliu putând scăpa jurnaliștilor, al căror raționament nu poate fi cenzurat cu rigoarea cu care se analizează un raționament al unui specialist în materia ce constituie obiect al investigației jurnalistice, astfel că, ipoteza unei inexactități parțiale a faptelor prezentate nu exclude protecția art. 10 dacă jurnalistul nu acționează cu rea credință, iar subiectul este de interes public.

Totodată, în mod judicios, s-a avut în vedere în apel, faptul că în articolul incriminat, nu s-a făcut referire la viața privată a reclamantului, ci, a fost vizată activitatea acestuia în calitate de președinte al Consiliului Județean Vrancea, iar afirmațiile incriminate relevă opinia critică a pârâtului în privința modului în care sunt gestionate resursele acestei autorități publice.

Cum reclamantul este o persoană implicată în viața publică și politică, interesul mai mare cu privire la o eventuală faptă sau conduită care țin de activitatea sa managerială este justificat, fiind așadar judicioasă reținerea, corelativ, în cauză, prin hotărârea recurată, a necesității unei toleranțe mai mari față de mijloacele utilizate de pârât, în cuprinsul articolului incriminat, sfera restricțiilor privind discursul politic sau dezbaterile pe chestiuni de interes public fiind, potrivit Curții europene mai restrânsă, într-o atare ipoteză, astfel că orice ingerință în libertatea de exprimare poate fi admisă doar în situații excepționale.

În acest sens, Înalta Curte reamintește că, inclusiv potrivit jurisprudenței CEDO, favorizarea liberei dezbateri politice reprezintă o caracteristică esențială a unei societăți democratice, astfel că instanțele naționale trebuie să găsească un echilibru just între dreptul reclamantului la respectarea vieții sale private (în temeiul articolului 8 din Convenție) și dreptul la libera exprimare (în conformitate cu articolul 10 din Convenție) al persoanei care a publicat un comentariu critic referitor la activitatea profesională a unui om politic.

Mai mult, nu se poate omite faptul că, în speță, în argumentarea acestui motiv de recurs, recurentul nu contestă aprecierea instanței de apel vizând tema de interes public a articolului incriminat.

Or, calitatea reclamantului corelată cu subiectul articolului incriminat justifica interesul investigației jurnalistice, neputându-se reține raportat la situația de fapt a cauzei, că prin publicarea articolului criticat s-ar fi urmărit satisfacerea unor interese particulare ale pârâtului.

În plus, câtă vreme, în speță, datele provenite din sursele verificate de pârât au fost corelate de acesta cu faptele deja imputate reclamantului de alți jurnaliști, iar intimatul a acționat cu scopul aducerii informațiilor la cunoștința publicului, este judicioasă aprecierea din apel privind lipsa intenției acestuia de a îl denigra pe recurent.

În consecință, în contextul în care pârâtul a acționat pentru a informa publicul cu privire la teme de interes public, câtă vreme articolul incriminat, deși cuprinde opinii critice ale pârâtului ce vizează activitatea profesională a reclamantului, nu este lipsit de o bază factuală obiectivă, nu poate fi validată susținerea din recurs în sensul că instanța de apel ar fi ignorat obligația pârâtului de a verifica temeinic, cu bună credință, realitatea informațiilor/opiniilor prezentate.

Așa fiind, chiar dacă articolul criticat cuprinde și o doză de exagerare, corect a reținut instanța de apel că maniera în care a fost redactat nu excedează limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, intenția pârâtului nefiind aceea de a afecta reputația, demnitatea sau onoarea reclamantului, ci de a atrage atenția asupra subiectelor apreciate a fi de interes public și de a suscita interesul pentru înlăturarea aspectelor criticate.

Contrar afirmațiilor din recurs, raportat la circumstanțele factuale ale cauzei, împrejurarea că suspiciunile privitoare la gestionarea fondurilor publice ale autorității publice conduse de reclamant au stârnit indignarea sau neliniștea acestuia, nu poate avea drept consecință obligatorie sancționarea pârâtului.

Astfel, de vreme ce prin articolul incriminat a fost abordat un subiect de interes general și, deopotrivă, actual pentru societatea românească, iar afirmațiile jurnalistului nu se referă la aspecte din viața privată a reclamantului, ci la acțiunile sale în domeniile menționate și nici nu s-au dovedit a fi lipsite de o bază factuală, respectiv că au fost formulate cu rea credință, obligarea pârâtului la plata unor despăgubiri ar contraveni, în mod evident, rolului acordat presei într-o societate democratică de a alerta publicul atunci când este informată cu privire la presupusele fraude ale oamenilor politici sau funcționarilor publici sau disfuncționalități ale instituțiilor publice.

În raport de cele constatate, Înalta Curte consideră că, aprecierea instanței de apel în sensul că maniera în care pârâtul jurnalist a redactat articolul de presă încriminat nu excede limitelor acceptabile ale dreptului la liberă exprimare, este judicioasă, astfel că fapta imputată pârâtului jurnalist nu poate fi considerată faptă ilicită în înțelesul art. 1357 C. civ.

Raportat la considerentele anterior expuse, Înalta Curte constată că raționamentul juridic expus de instanța de apel care, în analiza chestiunii litigioase referitoare la depășirea limitelor libertății de exprimare, s-a raportat la reperele consacrate în jurisprudența relevantă a Curții Europene a Drepturilor Omului în privința respectării celor două drepturi fundamentale aflate în conflict, în speță, (jurisprudență care împreună cu Convenția Europeană a Drepturilor Omului și protocoalele sale adiționale formează un bloc de convenționalitate ce se impune cu forță obligatorie instanțelor naționale) nu relevă o aplicare eronată a normelor incidente în cauza de față și nici a acestei jurisprudențe.

În consecință, câtă vreme, în speță, nu s-a făcut dovada îndeplinirii condițiilor răspunderii civile delictuale invocate de reclamant, instanța de recurs apreciază că, în mod corect, instanța de apel, raportat la articolul pârâtului, care a expus fapte și informații de interes public, cu bună credință, a apreciat că acesta beneficiază de protecția art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu poate fi obligat la despăgubiri către reclamant.

Pentru argumentele expuse, Înalta Curte, constatând că sunt nefondate motivele de recurs în ansamblul lor, în temeiul art. 497 C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentul reclamant A. împotriva deciziei civile nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamantul A. împotriva Deciziei civile nr. 225/R din 6 decembrie 2018, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 4 martie 2020.

GGC - LM