ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1642/2021

Ședința publică din data de 16 septembrie 2021

După deliberare, asupra cauzei de față, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată la 28 martie 2018, sub nr. x/2018, pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții B. și C., obligarea acestora la plata sumei de 300.000 RON, cu titlu de daune morale, precum și la publicarea, pe cheltuiala lor, a hotărârii judecătorești ce se va pronunța, în trei cotidiene de largă circulație, timp de trei numere consecutiv.

În drept, a invocat dispozițiile art. 30 alin. (6) și (8) din Constituția României, ale art. 1349 C. civ. și ale art. 10 paragr. 2 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.

Prin sentința nr. 751 din 23 octombrie 2019, Tribunalul Brăila, secția I civilă a admis în parte acțiunea și a obligat-o pe pârâta C. să plătească reclamantului suma de 4.000 RON, iar pe pârâtul B. suma de 7.000 RON, reprezentând despăgubiri. A respins cererile privind publicarea hotărârii pronunțate în cauză și înlăturarea tuturor articolelor, comentariilor, filmelor de pe site-ul D. sau de pe oricare alt site ori blog, ca nefondate. A respins cererea pârâtului B. privind obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată.

Prin decizia nr. 81 din 23 septembrie 2021, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtul B. împotriva sentinței nr. 751 din 23 octombrie 2019 a Tribunalului Brăila, secția I civilă, în contradictoriu cu intimatul-reclamant A. și cu intimata-pârâtă C.. L-a obligat pe apelant să plătească intimatului-reclamant suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată în apel.

Împotriva deciziei nr. 81 din 23 septembrie 2021, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă a declarat recurs pârâtul B., în termenul legal.

În dezvoltarea motivelor de recurs, recurentul a susținut că instanța de apel a apreciat greșit că informațiile deținute la momentul elaborării materialului jurnalistic sunt vagi, subiective și inexistente ca valoare.

A afirmat că soluția instanței de apel echivalează cu o îngrădire disproporționată a libertății de exprimare a mass-media. Cât privește verificarea faptului alegat, a menționat că acesta ar putea reprezenta o veritabilă probatio diabolica, care ar putea anihila libertatea de exprimare specifică mass-media.

Recurentul a afirmat că, în expunerea situației, a pornit de la fapte concrete, în privința cărora a lansat o judecată de valoare, subliniind calitatea de persoană publică a reclamantului, ce implică o doza mai largă de suportabilitate. În acest context, a făcut referire și la calitatea sa de ziarist, care presupune o marjă mai mare în libertatea de exprimare, susținând că subiectele devoalate sunt de interes public și se bazează pe date concrete ce determină credibilitatea faptelor relatate.

A criticat faptul că instanța de apel a reținut că prejudiciul a fost dovedit de reclamant cu proba testimonială și opiniile psihologului la care a apelat. A susținut că reclamantul nu a probat corespunzător suferința psihică suferită și nici nu a dovedit că ar fi fost subiect al unei proceduri penale, că și-a pierdut funcția publică sau un alt loc de muncă sau că a fost exclus din partid ori din altă formațiune din care făcea parte sau a fost tratat necorespunzător de apropriați urmare a articolului de presă. Faptul că reclamantul a fost examinat de psiholog și că i-a fost recomandată psihoterapia individuală, în lipsa unui alt mijloc de probă care să se coroboreze cu această chestiune, nu reflectă producerea unui prejudiciu.

Caracterul defăimător al informației nu se prezumă, ci trebuie dovedit de reclamant, conform prevederilor art. 1357 și următ. C. civ., însă, în speță, lipsesc elementele concrete care să confirme afectarea gravă a reputației sale în raport cu opinia publică.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție la 14 decembrie 2020, sub nr. x/2018, fiind repartizat aleatoriu Completului nr. 6, care, prin rezoluția din 23 decembrie 2020, a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului, conform art. 493 alin. (2) C. proc. civ.

Prin Hotărârea Colegiului de conducere al Înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 8 din 27 ianuarie 2021, s-a dispus desființarea Completului nr. 6, începând cu data de 1 martie 2021 și repartizarea ciclică a dosarelor acestui complet între celelalte completuri de judecată.

Prezentul dosar a fost repartizat, în modalitatea arătată, Completului nr. 8.

La 11 februarie 2021, în termenul legal, intimatul-reclamant A. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Recurentul nu a depus răspuns la întâmpinare.

Prin raportul întocmit în condițiile prevăzute de art. 493 alin. (2) C. proc. civ., s-a reținut că recursul este admisibil în principiu.

Recursul a fost admis în principiu prin încheierea din camera de consiliu din 17 iunie 2021, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția I civilă în prezentul dosar.

Analizând decizia recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile, Înalta Curte constată următoarele:

Prin motivele de recurs invocate, recurentul a criticat, în esență, nelegalitatea hotărârii instanței de apel, din perspectiva menținerii obligației sale la despăgubire pentru o faptă ilicită a cărei existență o contestă, reclamând, totodată, o îngrădire disproporționată a libertății de exprimare a mass-media, deși există înregistrări ce pot fi considerate o bază factuală rezonabilă, ca suport al afirmațiilor sale.

A i se pretinde să verifice faptul alegat (implicarea ilegală a reclamantului în adopția internațională de copii) ar reprezenta, în opinia sa, o probatio diabolica, iar efectuarea unui asemenea demers ar conduce la anihilarea libertății de exprimare a mass-media.

Aceste critici, ce pot fi subsumate art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., nu sunt fondate.

Înalta Curte constată că instanța de apel a exercitat controlul judiciar asupra legalității și temeiniciei hotărârii apelate, în limitele devoluțiunii în apel, prin raportare la verificarea îndeplinirii condițiilor art. 1349 C. civ. și art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale în speță, concluzionând că este justificată soluția tribunalului care a dispus atragerea răspunderii civile delictuale a recurentului în baza afirmațiilor făcute în articolele de presă, considerate ca fiind delicte civile cauzatoare de prejudicii.

Această concluzie s-a impus în urma evaluării ansamblului probatoriu administrat în cauză, pe care curtea l-a raportat la susținerile recurentului din apel și la apărările formulate de acesta în etapa procesuală a fondului, referitoare la noțiunile subiect de interes public, obiectul unei investigații de presă și limitele unei critici admisibile.

Soluția curții s-a impus în urma constatării faptului că singura informație care a stat la baza formării opiniei recurentului despre implicarea intimatului-reclamant într-o adopție nelegală - transpusă în două articole de presă - constă într-o unică declarație a unei mătuși a minorului adoptat.

Această declarație a fost considerată de către instanța de apel ca fiind insuficientă pentru a putea fi adusă la cunoștința publicului, de vreme ce nu a fost susținută de o altă probă sau sursă jurnalistică ori de vreun indiciu din care să rezulte o eventuală activitate nelegală a intimatului-reclamant.

Constatările curții sunt justificate prin raportare la dispozițiile art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale. Deși aceste norme comunitare conferă dreptul oricărei persoane de a deține și a exprima opinii, idei și informații fără intervenția autorităților, precum și dreptul publicului de a le recepta, ele prevăd anumite îndatoriri și responsabilități corelative, dreptul putând fi supus unor formalități, condiții, restrângeri sau sancțiuni, în condițiile prevăzute de lege.

Printre motivele legitime de limitare a libertății de exprimare se regăsește și protecția drepturilor și libertăților altor persoane, precum și respectarea vieții private, protejate prin art. 8 din Convenție. Prevederi similare se regăsesc și în art. 26 din Constituția României.

Făcând o sinteză a acestor norme, se constată că orice persoană are dreptul la respectarea vieții private și de familie, a domiciliului și a corespondenței, fără a putea fi supusă unor imixtiuni arbitrare sau nelegale în viața particulară.

Curtea Europeană a Drepturilor Omului a definit, în jurisprudența sa, dreptul reglementat prin art. 8 din Convenție, ca fiind un drept la intimitate, protejat de publicitate, precum și noțiunea "viață privată", care cuprinde elemente privitoare la integritatea fizică și morală a unei persoane, fără a exista ingerințe externe (cauza Petrina contra României).

Astfel, a arătat că orice ingerință asupra unuia dintre drepturile garantate de art. 8 din Convenție trebuie să fie legitimă și justificată, în concordanță cu legea și necesară într-o societate democratică. De asemenea, a stabilit că, pentru a fi atrasă răspunderea pentru atacul asupra onoarei și reputației unei persoane trebuie să se atingă un anumit nivel de gravitate și trebuie să fie realizat într-o manieră care aduce atingere exercitării dreptului la respectarea vieții private.

Aceste statuări ale Curții Europene se regăsesc în speța de față, în care recurentul, prin articolele de presă publicate, a transpus în spațiul public anumite informații lipsite de suport real privitoare la implicarea într-o activitate nelegală a intimatului-reclamant, fără a efectua un demers jurnalistic necesar obținerii unor informații de la o sursă oficială, plauzibilă.

Astfel, informarea corectă a opiniei publice reprezintă o obligație deontologică a jurnaliștilor, ce presupune ca informația prezentată să fie veridică și obiectivă și să aducă în centrul dezbaterilor publice cât mai multe opinii, chiar în opoziție, astfel încât, prin comparație, cei cărora li se adresează să își poată forma propriile convingeri.

Or, recurentul nu a procedat în sensul arătat, furnizând opiniei publice o informație în privința căreia nu a efectuat verificările necesare pentru a se asigura că există mai multe surse care să confirme o eventuală activitate nelegală a intimatului-reclamant, respectiv fără a exista o bază factuală suficient determinată.

Deși, în ceea ce îi privește pe jurnaliști, aceștia beneficiază de o protecție mai largă a libertății de exprimare, Curtea Europeană a Drepturilor Omului acceptând "recurgerea la o anume doză de exagerare, chiar de provocare", în speță nu se poate reține această protecție, întrucât nu există o proporționalitate între scopul urmărit de recurent (de informare a opiniei publice) și metoda aplicată pentru atingerea acestui obiectiv.

Dată fiind această situație este evident că prin acțiunea sa jurnalistică recurentul i-a creat un prejudiciu intimatului-reclamant, pentru care dispozițiile art. 1357 C. civ. reglementează un drept la reparare.

Prejudiciul reprezintă, în acest caz, un efect al încălcării drepturilor subiective și intereselor legitime ale intimatului-reclamant prin fapta delictuală a recurentului, în cauză, constatându-se anterior, prin mijloacele de probă administrate, că s-a făcut dovada suferințelor cauzate și a valorilor morale lezate.

Susținerea recurentului referitoare la faptul că instanța de apel a făcut vorbire despre o verificare a informației lansate în spațiul public, aspect ce echivalează cu o probatio diabolica, este nefondată.

Dimpotrivă, curtea a reținut în considerentele deciziei recurate că ziaristului nu i se poate cere să aibă probe pentru fiecare afirmație făcută într-un articol, deoarece această solicitare ar putea constitui o probatio diabolica. În acest context, curtea a menționat că recurentului "nu i s-a reproșat acest lucru", ci că "informațiile pe care le-a avut la momentul elaborării materialului jurnalistic" sunt "mai mult decât vagi, subiective și, practic, lipsite ce valoare."

De altfel, instanța nu putea să îi pretindă recurentului aducerea unei astfel de dovezi de vreme ce, în considerarea rolului fundamental pe care îl are libertatea de exprimare, în dreptul intern a fost creat un mijloc alternativ de apărare pentru ziarist, bazat pe buna-credință a acestuia.

Recurentul a criticat și împrejurarea că reclamantul nu ar fi probat corespunzător suferința psihică suferită cu proba testimonială și opiniile psihologului la care a apelat. Critica astfel formulată nu reprezintă un aspect de nelegalitate al hotărârii atacate întrucât vizează modul de interpretare și evaluare al probatoriului administrat, ceea ce se circumscrie temeiniciei pretențiilor, astfel că nu poate fi analizată din perspectiva încadrării în dispozițiile art. 488 C. proc. civ.

Prin urmare, având în vedere că în cauză s-a constatat încălcarea, de către instanța de apel, a dispozițiilor art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale și ale art. 1357 și următ. C. civ., pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 81 din 23 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul B. împotriva deciziei nr. 81 din 23 septembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 16 septembrie 2021.