ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2595/2021

Ședința publică din data de 24 noiembrie 2021

Asupra recursului civil de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Judecătoriei Brăila, la data de 13 decembrie 2018, sub nr. x/2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B., constatarea nulității relative a antecontractului de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x din 20 aprilie 2018 și a actului adițional subsecvent autentificat sub nr. x din 03 iulie 2018, ca urmare a neexprimării valabile a consimțământului (eroare de fapt - error în substantiam), repunerea părților în situația anterioară încheierii celor două înscrisuri, precum și obligarea pârâtei la plata sumei de 100.000 RON, achitată cu titlu de avans; cu cheltuieli de judecată.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1206, art. 1207 alin. (1) și (2) pct. 2, art. 1246, art. 1248, art. 1251 și art. 1254 C. civ.

Prin sentința nr. 3166/2019 din 20 mai 2019, pronunțată de Judecătoria Brăila, secția civilă a fost admisă excepția necompetenței materiale a acestei instanțe, invocată prin întâmpinare, și a fost declinată competența de soluționare a cauzei, în favoarea Tribunalului Brăila.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul Tribunalului Brăila, secția I civilă, la data de 05 septembrie 2019, sub același număr de dosar.

Prin sentința nr. 338 din 29 iulie 2020, Tribunalul Brăila, secția I civilă a respins, ca nefondată, acțiunea formulată de reclamanta S.C. A. S.R.L. și a obligat reclamanta să plătească pârâtei suma de 1500 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, după discutarea admisibilității probelor solicitate și finalizarea dezbaterilor orale, constatând că are nevoie de timp pentru a delibera și pentru a depune concluzii scrise, a dispus amânarea pronunțării la data de 02 decembrie 2020.

Prin decizia civilă nr. 126/A din data de 02 decembrie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva sentinței civile nr. 338 din 29 iulie 2020 a Tribunalului Brăila; a obligat reclamanta să îi achite pârâtei suma de 2.000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva încheierii de dezbateri din 25 noiembrie 2020 și a deciziei civile nr. 126/A/02 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, a exercitat recurs reclamanta S.C. A. S.R.L.

Dosarul a fost înregistrat pe rolul înaltei Curți de Casație și Justiție la data de 15 februarie 2021 și a fost repartizat spre soluționare completului CF x.

Prin cererea de recurs, întemeiată pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a solicitat, în principal, admiterea recursului și pe cale de consecință, casarea deciziei civile nr. 126/A din 02 decembrie 2020 și, în rejudecarea apelului, admiterea apelului formulat împotriva sentinței civile nr. 338 din 29 iulie 2020 a Tribunalului Brăila, schimbarea sentinței apelate și, în rejudecare, admiterea acțiunii, astfel cum a fost formulată, iar în subsidiar, în condițiile prevăzute la art. 480 alin. (3) C. proc. civ., casarea sentinței civile nr. 338 din 29 iulie 2020 a Tribunalului Brăila și trimiterea cauzei spre o nouă judecată primei instanțe, respectiv, în temeiul dispozițiilor art. 497 alin. (1) teza I, casarea deciziei 126/A din 02 decembrie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și trimiterea cauzei în rejudecare la instanța de apel.

În dezvoltarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanțele de fond au încălcat prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în sensul în care considerentele hotărârii recurate nu conțin o analiză proprie a instanței, ci doar o preluare a concluziilor pârâtei.

Astfel, instanța de apel nu a explicat într-o manieră convingătoare raționamentul juridic adoptat, iar hotărârea atacată nu prezintă transparență asupra silogismului judiciar pe care trebuie să îl expună și să justifice dispozitivul, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar.

Motivarea este de esența hotărârilor, reprezentând o garanție pentru părți că cererile lor au fost analizate cu atenție, practica instanței supreme fiind orientată în acest sens, iar aceeași concluzie se desprinde și din jurisprudența deja consacrată a Curții Europene a Drepturilor Omului, referitoare la dreptul unui proces echitabil. Astfel Curtea arată că dreptul la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenție, înglobează, între altele, dreptul părților unui proces de a-și prezenta observațiile pe care le apreciază ca fiind pertinente cauzei lor; cu alte cuvinte, art. 6 implică, mai ales în sarcina "tribunalului", obligația de a proceda la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probă ale părților sub rezerva aprecierii pertinenței acestora.

În opinia recurentei, instanța de apel a reținut greșit că instanța de fond a analizat toate probele administrate în cauză, în contextul în care s-au respins toate probele solicitate, iar pe de altă parte, curtea de apel nu a realizat o motivare asupra aspectelor esențiale deduse judecății referitoare la înlăturarea criticilor referitoare la anunțurile postate de pârâtă cu privire la terenul ofertat și care nu conțineau mențiunea câtimii suprafeței construibile, la înlăturarea motivelor vizând recunoașterea de către pârâtă a pretențiilor deduse judecății, așa cum reiese din înscrisurile depuse la dosarul cauzei. În același sens, decizia recurată nu face trimitere la restricțiile de construire evidențiate în descrierea terenului, la documentația depusă la bancă pentru obținerea creditului financiar din care reiese destinația sumei solicitate cu împrumut.

Totodată, în mod greșit instanța de apel a reținut că recurenta-reclamantă desfășoară activități în domeniul imobiliar, respectiv că ar avea calitatea de profesionist.

În ceea ce privește încheierea din 25 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, recurenta-reclamantă a învederat că este nelegală din perspectiva nesocotirii prevederilor art. 22 alin. (2) teza I din C. proc. civ., în sensul în care instanța de apel a respins probele solicitate de reclamantă și nu a motivat solicitarea subsidiară de a trimite cauza spre rejudecare.

În argumentarea incidenței motivului de recurs prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 6 din C. proc. civ., recurenta-reclamantă a învederat că decizia recurată nu conține motivele pe care se întemeiază, raportat la dispozițiile legale invocate și cuprinde considerente contradictorii.

În dezvoltarea criticii vizând nemotivarea hotărârii atacate, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel și-a argumentat soluția exclusiv în raport de prevederile art. 1208, art. 1209 și art. 1538 C. civ., fără a avea în vedere și celelalte temeiuri juridice invocate. De asemenea, instanța de apel a făcut o greșită aplicare a principiului bunei-credințe, în sensul în care a reținut atitudinea culpabilă a reclamantei care nu a efectuat verificări suplimentare și s-a întemeiat pe susținerile pârâtei, nesocotind astfel dispozițiile art. 1183 alin. (2) C. civ., potrivit cu care partea care se angajează într-o negociere este ținută să respecte exigențele bunei-credințe.

In continuare, recurenta a arătat că, sub același aspect, instanța de apel a acceptat ca probă conținutul anunțului prezentat de către pârâtă, fără a verifica veridicitatea acestuia, și nu a analizat înscrisurile prezentate de reclamantă referitoare la anunțuri care nu conțin mențiunea "suprafața construibilă de 1500 mp", dar nici nu le-a înlăturat.

S-a mai arătat că instanța de apel, în mod greșit, a reținut că recurenta-reclamantă își desfășoară activitatea în domeniul imobiliar, fiind comerciant de terenuri agricole, și, deci, că are experiență în această activitate, în contextul în care, conform codului CAEN, obiectul său de activitate nu este domeniul agricol.

În susținerea existenței unor considerente contradictorii, recurenta-reclamantă a arătat că instanța de apel a reținut că și ulterior refuzului emis de C., la data de 03 iulie 2018, actul adițional a fost încheiat fară a fi menționat caracterul construibil al terenului, în contextul în care, la acel moment, nu erau cunoscute restricțiile de construire care au intervenit ulterior, fiind constatate de către D..

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., după expunerea detaliată a situației de fapt, recurenta-reclamantă a învederat că instanța de apel a făcut o aplicare și interpretare greșită a prevederilor art. 1207 alin. (2) din C. civ., arătând că, din probele existente la dosarul cauzei, reiese că intenția acesteia la perfectarea contractului de vânzare-cumpărare a fost mutarea sediului său pe terenul pe care urma să construiască hala, clădirile de birouri și platforma betonată în vederea continuării desfășurării activității în domeniul protecției mediului, de colectare și recuperare a deșeurilor. De asemenea, arată că din conținutul aceluiași ansamblu probator administrat în cauză, reiese în mod evident, contrar reținerilor instanței de apel, că recurenta-reclamantă la momentul încheierii antecontractului și a actului adițional subsecvent, a avut o falsă reprezentare asupra calității substanțiale a bunului pe care s-a anagajat să îl cumpere, fiind incidente prevederile legale referitoare la eroare esențială care atrage nulitatea contractului.

Or, în opinia acesteia, la momentul la care a identificat terenul în discuție, nu cunoștea împrejurarea că nu putea să construiască pe o suprafață de 90% din suprafața acestuia, element hotărâtor pentru reclamantă în perfectarea contractului de vânzare-cumpărare, acest aspect reieșind din împrejurarea că anterior semnării contractului, reclamanta a menționat expres vânzătoarei intenția sa de a-și stabili noul sediu pe respectivul teren.

În sprijinul aceleiași critici de nelegalitate, recurenta-reclamantă a arătat că decizia recurată este dată cu aplicarea și interpretarea greșită a prevederilor art. 1183 alin. (2) din C. civ., din perspectiva în care reclamanta a fost de bună-credință și a acceptat achitarea unui avans de 100.000 RON, în contextul în care, inițial, avansul propus de către notarul public era de 10.000 RON.

Intimata-pârâtă B. a depus întâmpinare, prin care a invocat excepția insuficientei timbrări (excepție la care a renunțat prin punctul de vedere depus cu privire la raportul asupra admisibilității în principiu a recursului) și excepția nulității recursului, apreciind că aspectele relevate prin calea de atac exercitată nu pot fi circumscrise niciunuia dintre motivele de casare, expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond a solicitat respingerea recursului.

În susținerea poziției sale procesuale, intimata a arătat, cu referire la motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 5, că instanța de apel a realizat o veritabilă și exhaustivă analiză a aspectelor deduse judecății, precum și a situației de fapt, raportându-se la normele de drept material care au aplicabilitate în cauză.

A mai arătat că motivarea unei hotărâri nu trebuie să fie una de volum (deși în speță există "și un volum" al considerentelor hotărârilor atacate), ci una de esență, de conținut, iar din considerentele hotărârii atacate reiese fără dubiu că motivarea este clară, concisă, concretă și în concordanță cu derularea evenimentelor, probele și actele de la dosar.

Împrejurarea că instanțele de fond au respins acțiunea nu este de natură a echivala cu o nemotivare, câtă vreme au fost respectate întocmai exigențele garanției în vederea exercitării controlului judiciar, în sensul art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu referire la cel de-al doilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 6, intimata a învederat că acesta trebuie analizat prin corelare cu motivul anterior invocat, arătând că, în cauza de față, au fost respectate nu numai principiile generale ale dreptului, dar și principiul motivării hotărârii judecătorești în acord cu cerințele echității și bunei-credințe.

Cu privire la cel de-al treilea motiv de recurs, prevăzut de art. 488 pct. 8, intimata a arătat că recurenta-reclamantă și-a întemeiat acțiunea pe dispozițiile art. 1206, art. 1207 alin. (1) și alin. (2) pct. 2 C. proc. civ. coroborate cu art. 1248, art. 1251 și art. 1254 C. civ., susținând că, la încheierea antecontractului și a actului adițional, reprezentantul său a fost în eroare cu privire la "posibilitatea certă de a construi pe toată suprafața terenului", afirmând în mod fals că pârâta și mandatarul său i-ar fi indus această eroare la momentul încheierii antecontractului.

A mai arătat că, în speță, nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 1207 alin. (1) C. civ., întrucât nu a știut și nici nu trebuia să știe că reprezentantul recurentei dorea să construiască pe întreaga suprafață supusă vânzării. Din lecturarea anunțului postat pe E., reiese că pârâta nu a pretins niciodată că toată suprafața de 11.000 mp este construibilă, ci, dimpotrivă, la momentul postării anunțului, a arătat că nu luase cunoștință de hotărârea consiliului local care a introdus terenul integral în intravilanul localității. Prin urmare, oferta pârâtei a fost clară din acest punct de vedere și a fost acceptată fără rezerve, acceptată pur și simplu de reprezentantul societății, care a precizat că îi trebuie maxim 200-400 mp pentru a construi.

Sub un alt aspect, intimata a învederat că reclamanta nu a condiționat încheierea tranzacției de faptul ca terenul să fie construibil pe întreaga suprafață sau oriunde pe suprafața de 11.000 mp, aspect care rezultă din analiza antecontractului de vânzare-cumpărare, dar și din conversațiile purtate în scris cu reprezentantul acesteia.

Din corespondența dintre părți, dar și înscrisurile autentificate la notar, nu reiese condiționarea cumpărării de posibilitatea construirii, așa cum susține recurenta în acțiune, invocând dispozițiile art. 1207 alin. (2), pct. 2 C. civ., respectiv "o calitate sau o împrejurare considerată esențială de către părți".

Prin urmare, este evident în opinia intimatei că recurenta a renunțat la cumpărarea terenului fără a avea un motiv legat de convenția dintre părți, însă consecința legală a acestui fapt este, conform antecontractului, ca vânzătoarea să rețină suma de 100.000 RON primită ca avans, aceasta fiind clauza penală inserată în contract, conform art. 1538 C. civ.

Intimata a mai învederat că nu poate fi incidentă în speță clauza penală inserată în actul adițional, potrivit cu care pârâta ar trebui să returneze reclamantei suma de 25.000 RON, în ipoteza în care recurenta nu achită diferența de preț prin credit bancar sau surse proprii, deoarece această convenție nu a fost desființată pe cale amiabilă.

Recurenta-reclamantă a formulat răspuns la întâmpinare, prin care a solicitat respingerea excepției nulității și a apărărilor invocate de intimată prin întâmpinare.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, iar prin încheierea din 15 septembrie 2021, completul de filtru a respins excepția nulității recursului, invocată de intimată, și a admis în principiu recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din data de 25 noiembrie 2020 și a deciziei nr. 126/A din data de 02 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018, stabilind termen de judecată în ședință publică, la data de 10 noiembrie 2021, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând încheierea de dezbateri și decizia recurate, prin prisma criticilor formulate și prin raportare la actele și lucrările dosarului și la dispozițiile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul declarat este nefondat, pentru considerentele expuse în cele ce urmează.

Recursul reclamantei a fost întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., criticile concrete de nelegalitate putând fi structurate și sintetizate astfel: încălcarea principiului rolului activ al judecătorului în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 alin. (2) din C. proc. civ., rezultată din respingerea probei testimoniale prin încheierea de dezbateri din 25 noiembrie 2020; motivarea insuficientă și contradictorie care echivalează cu omisiunea examinării efective a motivelor de apel referitoare la anunțurile publicitare care nu conțineau câtimea suprafeței construibile, la recunoașterea pârâtei făcută în cadrul convorbirilor purtate de părți prin mesaje telefonice, la restricțiile de construire care afectează terenul litigios, la caracterul esențial al posibilității de construire pe teren ori la calitatea de profesionist în domeniul imobiliar ce i-a fost nereal atribuită reclamantei; aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1207 alin. (2) și art. 1183 alin. (2) din C. civ., rezultată din ignorarea de către instanțele de fond și de apel a erorii esențiale și scuzabile în care s-a aflat reclamanta cu privire la caracterul construibil al terenului, împrejurare care a constituit elementul determinant în perfectarea actului juridic, întrucât reclamanta i-a făcut cunoscută părții cocontractante intenția de a-și muta sediul social pe respectivul teren.

Cu titlu preliminar, Înalta Curte are în vedere că obiectul litigiului pendinte, purtat între reclamanta promitentă-cumpărătoare S.C. A. S.R.L. și pârâta promitentă-vânzătoare B., îl reprezintă nulitatea relativă pentru eroare esențială (varianta error in substantiam) a antecontractului de vânzare-cumpărare autentic nr. x/20.04.2018 și a actului adițional la acesta, autentificat sub nr. x/03.07.2018, cu repunerea părților în situația anterioară prin restituirea avansului de preț în sumă de 100.000 RON.

Din perspectiva cauzei juridice, înțeleasă ca fundament al pretenției deduse judecății, cererea introductivă a fost întemeiată pe dispozițiile art. 1207 alin. (1) și (2) pct. 2 coroborat cu art. 1246, art. 1248, art. 1251 și art. 1254 din C. civ., reclamanta invocând eroarea asupra calității substanțiale a terenului promis spre vânzare, în suprafață de 11.000 mp, situat în intravilanul com. Cazasu, jud. Brăila, de a fi construibil numai în limita suprafeței de 1500 mp, și nu în integralitatea lui, această din urmă împrejurare fiind determinantă pentru încheierea actului juridic și cunoscută ca atare de către partea cocontractantă pârâtă, întrucât caracteristica terenului, fals reprezentată, a fost hotărâtoare pentru încheierea actului juridic, în condițiile în care operațiunea juridică s-a făcut în vederea mutării activității comerciale desfășurate de către societatea reclamantă în domeniul colectării și recuperării deșeurilor.

Validând raționamentul instanței de fond, care a respins ca neîntemeiată acțiunea reclamantei, instanța de apel a reținut în cadrul propriei analize (detaliate), în care a reevaluat situația de fapt și a reapreciat probatoriul administrat la fond, în esență, faptul că reclamanta a cunoscut din chiar conținutul anunțului publicitar calitățile substanțiale reale ale terenului ce reprezintă obiectul material al promisiunii de vânzare-cumpărare, în sensul că este construibil numai în limita suprafeței de 1500 mp, și a perfectat atât antecontractul cât și actul adițional la acesta în deplină cunoștință asupra caracteristicilor reale ale terenului. Mai mult decât atât, nu s-a dovedit faptul că pârâta a știut ori ar fi trebuit să știe că fals reprezentata calitate a terenului intravilan categoria arabil, de a fi construibil în integralitatea celor 11.000 mp, a constituit elementul determinant pentru încheierea actului juridic și că în lipsa lui nu s-ar mai fi realizat acordul de voințe al părților contractante.

Luând în examinare motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 5 din C. proc. civ., Înalta Curte reține caracterul nefondat al criticilor de nelegalitate prin care s-a invocat încălcarea principiului rolului activ al judecătorului prin respingerea probei cu martori, solicitată în etapa procesuală a apelului.

Pornind de la rolul activ al judecătorului în materie de probațiune, astfel cum este conturat de dispozițiile art. 22, art. 254 alin. (5) și art. 479 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte are în vedere că, într-adevăr, dreptul reclamantei-apelante de a formula critici de netemeinicie, adică de a contesta modul în care prima instanță a stabilit situația de fapt, poate fi exercitat în mod efectiv dacă invocarea acestor motive este însoțită și de posibilitatea de a dovedi în fața instanței de apel susținerile formulate prin cererea de apel.

De altfel, și instanța de contencios al drepturilor omului, într-o bogată jurisprudență (cu titlu de exemplu, cauza Albina c. României, cauza Virgil Ionescu c. României), a reținut că dreptul la un proces echitabil nu poate fi considerat efectiv decât dacă cererile și observațiile părților sunt într-adevăr "auzite", adică dacă se procedează la o examinare efectivă a motivelor, argumentelor și cererilor de probatoriu ale părților.

În cauză, prin încheierea de dezbateri din 25 noiembrie 2020, cu referire la măsura vizată de criticile recurentei, a fost respinsă proba cu martorul F., propusă prin cererea de apel de către reclamanta-apelantă, întrucât mijlocul de probă nu a fost apreciat ca fiind util pentru soluționarea cauzei, în raport de teza probatorie (scopul determinant urmărit la achiziționarea terenului) și de dovezile deja administrate în proces, în special discuțiile purtate de părți prin mesaje telefonice.

Reproșând instanței de apel caracterul pretins nelegal al măsurii de respingere a probei testimoniale, recurenta argumentează că nu putea fi reapreciat probatoriul și, în consecință, reevaluată situația de fapt, câtă vreme toate probele propuse i-au fost respinse la judecata fondului.

Contrar, însă, susținerilor recurentei, Înalta Curte are a observa că la judecata în primă instanță a fost încuviințată ambelor părți proba cu înscrisuri, fiind administrată o varietate de mijloace de probă din această categorie, în special un număr consistent de mesaje telefonice, atât premergătoare cât și contemporane datelor la care s-au încheiat actele juridice, în legătură cu care se afirmă eroarea in substantiam ca viciu de consimțământ.

Or, tratativele purtate de părțile contractante și obiectivate în vasta discuție telefonică prin mesagerie scrisă au fost analizate detaliat de către instanțele de fond și de apel cu prilejul aprecierii individuale și de ansamblu a forței doveditoare a mijloacelor de probă administrate în proces, inclusiv din perspectiva scopului urmărit la încheierea promisiunii de vânzare-cumpărare și a pretinsei false reprezentări asupra calităților substanțiale ale terenului în considerarea cărora s-a perfectat actul juridic.

Raportându-se la teza probatorie și la obiectul judecății, în contextul probei cu înscrisuri încuviințate la propunerea ambelor părți, instanța de apel a apreciat că nu este utilă pentru soluționarea căii de atac completarea probatoriului cu dovada cu martor.

Așadar, măsura criticată de recurentă este consecința aprecierii instanței de prim control judiciar asupra caracterului îndestulător al probatoriului dosarului, pentru lămurirea în întregime a procesului.

Prin urmare, raționamentul logico-juridic care a fundamentat o atare concluzie intră în domeniul procesului de reapreciere a probatoriului încuviințat și administrat în faza procesuală anterioară, astfel că, în chip firesc, iese din sfera controlului de legalitate permis instanței de recurs, criticile de nelegalitate vădindu-se a fi nefondate.

În continuare, examinând motivul de recurs prevăzut de art. 488 pct. 8 din C. proc. civ., Înalta Curte reține că sunt nefondate criticile recurentei prin care s-a invocat aplicarea greșită a dispozițiilor art. 1207 alin. (2) și art. 1183 alin. (2) din C. civ., rezultată din ignorarea de către instanțele de fond și de apel a erorii esențiale și scuzabile în care s-ar fi aflat reclamanta cu privire la caracterul construibil al terenului, împrejurare care a constituit elementul determinant în perfectarea actului juridic, întrucât reclamanta i-ar fi făcut cunoscută părții cocontractante intenția de a-și muta sediul social pe respectivul teren.

Aceasta întrucât, instanța de apel, similar celei de fond, a realizat o corectă aplicabilitate a cerințelor legale ale erorii ca viciu de consimțământ, la situația de fapt stabilită pe baza probelor dosarului și care nu mai poate fi reevaluată în prezenta cale de atac al cărei scop constă exclusiv în verificarea conformității deciziei atacate cu regulile de drept aplicabile.

În acest punct, se cuvine a aminti că sancțiunea nulității relative a actului juridic, prevăzută de art. 1207 alin. (1) din C. civ., intervine numai în prezența întrunirii cumulative a cerințelor legale care impun ca eroarea, înțeleasă drept falsă reprezentare a unor împrejurări la încheierea unui act juridic, să fie una esențială și scuzabilă, să privească un element determinant pentru încheierea actului juridic, iar partea cocontractantă, în cazul actelor juridice bilaterale sau plurilaterale, cu titlu oneros, să fi știut ori să fi trebuit să știe că elementul fals reprezentat era esențial (hotărâtor) pentru încheierea respectivului act juridic civil.

Înalta Curte are în vedere că instanța de apel a analizat susținerile și apărările părților și a concluzionat pe baza probelor administrate că nu este îndeplinită cerința legală prevăzută de art. 1207 alin. (2) pct. 2 din C. civ., referitoare la caracterul esențial al falsei reprezentări pe care reclamanta a avut-o asupra calității terenului promis spre vânzare, de a fi construibil în integralitatea suprafeței de 11.000 mp, și nu doar a celei de 1.500 mp care are în realitate această categorie de folosință.

În mod corect și-a fundamentat concluzia instanța de apel pe un raționament juridic - expus detaliat, coerent și convingător - care a avut ca punct de plecare anunțul publicitar postat pe un site de specialitate, al cărui conținut ("Vând urgent, sub preț, la 100.000 Euro, teren intravilan pentru zona industrială, poziție foarte bună, deschidere de 126 metri la Centură și 40 metri drum secundar. Se pretează pentru zona comercială, fabrici, popasuri, etc. Suprafață 11.000 mp din care 1500 mp construibili industrial") era neechivoc în privința substanței obiectului material al ofertei de vânzare, respectiv a caracteristicilor terenului, fiind subliniată alegerea reclamantei de a da curs anunțului în care se menționa expres acest presupus inconvenient, anume că doar o parte a terenului se pretează la edificarea de construcții. În continuarea raționamentul juridic, instanța de apel a analizat convorbirile ulterioare ale părților contractante, prin prisma conținutului antecontractului de vânzare-cumpărare (prin care pârâta s-a obligat să vândă, iar reclamanta să cumpere, suprafața de teren de 11.000 mp, situată în intravilanul comunei Cazasu, categoria arabil) și a împrejurărilor de fapt care relevă că reprezentantul reclamantei a contactat-o pe pârâtă la două zile de la publicarea anunțului și că s-a deplasat la locul situării terenului, conchizând în mod judicios că reclamanta a cunoscut indubitabil caracteristicile terenului și nu a condiționat perfectarea vânzării de împrejurarea ca acesta să fie construibil în întregime.

În egală măsură, instanța de apel a făcut o corectă aplicare la situația de fapt reținută, a dispozițiilor art. 1208 și art. 1209 din C. civ. care statuează asupra caracterului nescuzabil al erorii, reținând că afirmata falsă reprezentare a realității îi este imputabilă exclusiv reclamantei, iar nicidecum pârâtei.

Din perspectiva analizată, corect a dedus instanța de apel concluzia potrivit cu care pretinsa eroare nu poate fi reproșată decât reclamantei promitente-cumpărătoare, întemeindu-se pe circumstanțele factuale concrete care evidențiază, în rezumat, că: oferta de vânzare era clară în privința caracteristicilor terenului; câtimea construibilă era precizată explicit în anunț; pârâta nu putea cunoaște documentația depusă la bancă și destinația împrumutului solicitat de reclamantă; reprezentantul reclamantei s-a deplasat și a vizualizat realitatea din teren; lipsește din corespondența prin mesaje telefonice purtată de părți orice referire la caracterul integral construibil ori la condiționarea vânzării de o asemenea caracteristică a bunului promis; reclamanta și-a asumat obligația contractuală de a plăti din surse proprii prețul, în ipoteza neacordării creditului bancar și a perfectat actul adițional în deplină cunoștință cu privire la conținutul certificatului de urbanism și al cărții funciare; faptul că reclamanta este profesionist și are un nivel corespunzător de pregătire în domeniul său de activitate comercială.

La conturarea caracterului nescuzabil al erorii pretinse, în mod corect a dat eficiență instanța de apel și împrejurărilor de fapt care evidențiau absența diligențelor rezonabile la care face referire textul art. 1208 din C. civ., împrejurări menționate cu titlu exemplificativ în cuprinsul deciziei recurate, precum solicitarea de informații de la autoritățile publice locale ori consultarea cu reprezentanții unității bancare ce i-au refuzat acordarea creditului bancar.

Nu în ultimul rând, instanța de apel a observat corect și neîndeplinirea în speță a cerinței legale impuse de art. 1207 alin. (1) din C. civ., argumentând că probele administrate permit concluzia evidentă, în sensul că, până la data încheierii actului adițional la antecontract, promitenta-cumpărătoare nu a exprimat și, corelativ, promitenta-vânzătoare nu a cunoscut, presupusa intenție de a achiziționa un teren construibil în integralitatea lui, astfel că partea cocontractantă nu a știut și nici nu ar fi trebuit să știe că elementul asupra căruia cade falsa reprezentare este hotărâtor pentru încheierea actului juridic civil respectiv.

Pe cale de consecință, nu poate fi primită nici critica recurentei privitoare la aplicarea greșită a principiului bunei-credințe în negocieri, prevăzut de art. 1183 din C. civ.

În strânsă legătură cu analiza motivelor de nelegalitate evocate anterior, Înalta Curte apreciază că sunt, de asemenea, nefondate și criticile vizând motivarea insuficientă și contradictorie a hotărârii recurate, subsumate motivului de recurs prevăzut de art. 488 pct. 6 din C. proc. civ.

Se cuvine a aminti că motivarea hotărârii judecătorești este supusă atât exigențelor art. 425 alin. (1) lit. b) din C. proc. civ., cât și principiilor jurisprudențiale dezvoltate pe marginea dreptului la un proces echitabil, garantat de art. 6 par. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și, ca atare, trebuie să fie clară, precisă și necontradictorie, fiind de esența hotărârii, înlăturând arbitrariul și făcând posibil controlul judiciar.

În cauză, ca instanță de prim control judiciar, instanța de apel era ținută a verifica, potrivit art. 479 din C. proc. civ., în limitele cererii de apel, stabilirea situației de fapt și aplicarea legii de către prima instanță și, în consecință, a realiza un examen propriu al criticilor apelantei și al apărărilor părților, precum și al tuturor elementelor esențiale ce i-au fost supuse verificării.

Or, așa cum rezultă cu forța evidenței din considerentele expuse în cele ce preced, Înalta Curte constată, contrar susținerilor recurentei, faptul că decizia curții de apel respectă exigențele referitoare la claritatea, precizia, consecvența și, în final, la necontradictorialitatea motivării, cuprinzând un răspuns specific și explicit la motivele de apel, astfel că instanța de recurs a putut realiza controlul de legalitate cu care a fost învestită.

Contrar susținerilor recurentei, instanța de apel a răspuns motivelor de apel vizate de criticile din memoriul de recurs care, în esență, se referă la anunțurile publicitare care nu conțineau câtimea suprafeței construibile, la recunoașterea pârâtei făcută în cadrul convorbirilor purtate de părți prin mesaje telefonice, la restricțiile de construire care afectează terenul litigios, la caracterul esențial al posibilității de construire pe teren ori la calitatea de profesionist în domeniul imobiliar ce i-a fost nereal atribuită reclamantei.

Reamintind considerentul de principiu potrivit cu care motivarea unei hotărâri judecătorești nu poate avea semnificația unui răspuns exhaustiv la toate argumentele părții care sprijină o critică din apel, Înalta Curte are în vedere că, în cauză, curtea de apel a răspuns și motivelor de apel anterior evocate, în cuprinsul considerentelor deciziei recurate, însă criticile recurentei-reclamante tind, în realitate, la reaprecierea probelor și la schimbarea situației de fapt, aspecte care prezintă valențele unui veritabil control judiciar de temeinicie, incompatibil cu structura recursului.

Pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte, constatând că decizia recurată a fost pronunțată cu respectarea prevederilor legale, nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., în temeiul art. 496 alin. (1) din același cod, va respinge recursul declarat de reclamantă, ca nefondat.

Reținând culpa procesuală a recurentei-reclamante și dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., se va dispune obligarea acesteia la plata către intimata-pârâtă a cheltuielilor de judecată în sumă de 2000 RON reprezentând onorariu de avocat, reținând caracterul real, necesar și rezonabil al cuantumului cheltuielilor, în baza chitanței fiscale nr. x din 22 martie 2021, depusă la dosarul de recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de reclamanta S.C. A. S.R.L. împotriva încheierii din 25 noiembrie 2020 și a deciziei civile nr. 126/A din 02 decembrie 2020, pronunțate de Curtea de Apel Galați, secția I civilă, în dosarul nr. x/2018.

Obligă pe recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 2000 RON, reprezentând cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 24 noiembrie 2021.