ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 526/2021

Ședința publică din data de 9 martie 2021

Asupra recursului de față, din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a VI-a civilă, la data de 14 aprilie 2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., să se dispună rezoluțiunea următoarelor contracte de vânzare-cumpărare: (i) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 23.11.2013; (ii) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 16.10.2013; (iii) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 31.07.2013; (iv) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 29.07.2013; (v) Contractul de vânzare nr. x/2013 din data de 14.07.2013; (vi) Contractul de vânzare nr. x din data de 17.12.2012; (vii) Contractul de vânzare nr. x din data de 05.12.2012; (viii) Contractul de vânzare nr. x din data de 23.11.2012; (ix) Contractul de vânzare nr. x din data de 07.12.2012 încheiate între reclamanta A., în calitate de cumpărător, și pârâta B., în calitate de vânzător.

Totodată, a solicitat să fie obligată debitoarea B. la plata sumei de 300.248,23 USD reprezentând debit principal - constând în contravaloarea facturilor neachitate, aferente Contractelor de vânzare-cumpărare mai sus arătate, astfel cum a fost recunoscută de debitoare prin actul unilateral emis la data de 23.02.2015, precum și prin Procesul-verbal încheiat la aceeași dată, la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 66.959,47 USD și a cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul demers procesual.

Totodată, reclamanta a precizat în acțiune că înțelege să solicite restituirea avansului plătit de reclamantă în cuantum de 374.531,49 USD, cu mențiunea că, din totalul acestei creanțe recunoscută ca fiind datorată, solicită doar returnarea sumei de 300.248,23 USD, dat fiind că B. a făcut anumite plăți parțiale între timp.

În drept, cererea a fost întemeiată pe dispozițiile art. 192, art. 194 din C. proc. civ., art. 1549 și următoarele din C. civ. (2009), art. 1516, art. 1489 alin. (1), art. 1672, art. 1695, art. 1535 și art. 1536, art. 2538 din C. civ. (2009), precum și pe toate dispozițiile legale mneționate în cuprinsul acțiunii.

Prin sentința civilă nr. 4481/2017 din 6 decembrie 2017, Tribunalul București, secția a VI-a civilă a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B. S.R.L., ca neîntemeiată.

Împotriva tuturor încheierilor premergătoare, încheierii de dezbateri din 3.11.2017 și sentinței civile nr. 4481 din 6 decembrie 2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă a declarat apel reclamanta A..

Prin încheierea de ședință din 19 septembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a încuviințat apelantei-reclamante proba cu interogatoriul intimatei-pârâte și a prorogat pronunțarea asupra probei cu expertiză contabilă, după administrarea interogatoriului, acordând termen la 14.11.2018, pentru când urma a fi citată intimata-pârâtă, cu copia interogatoriului depus la dosar.

Prin încheierea de ședință din 14 noiembrie 2018, instanța a dispus amânarea judecării cauzei la data de 23.01.2019, pentru când i s-a pus în vedere apelantei-reclamante să precizeze valoarea dobânzii aferente debitului principal, de la scadență până la data depunerii declarației de apel și să timbreze la acea valoare, anexând un mod de calcul din care să reiasă exact suma asupra căreia s-a calculat dobânda și data de la care aceasta s-a calculat, urmând ca taxa judiciară de timbru să fie calculată conform art. 3 și art. 23 alin. (1) lit. b) din O.U.G. nr. 80/2013, cu posibilitatea de a se formula cerere de reexaminare în 3 zile de la comunicare și cerere de acordare facilități în 5 zile de la comunicare.

I s-a pus în vedere apelantei-reclamante să depună o precizare scrisă, în care să indice: pentru fiecare contract care se cere a fi desființat înscrisul constatator, cu indicarea filei din dosar unde se regăsește acesta; obligația contractuală pretins nerespectată cu indicarea, dacă este vorba de nelivrare, a comenzii efectuate de parte (numărul comenzii și indicarea filei din dosar), iar dacă este vorba de neconformitate, în ce a constat și de unde rezultă caracteristicile produsului comandat; referitor la plățile care s-au făcut după recunoașterea de către intimată a sumei datorate, sub formă de tabel, să se indice sumele achitate până în prezent, cu menționarea expresă a datei plății; în privința sumelor pe care apelanta-reclamantă le pretinde în prezentul dosar, să arate data la care s-a efectuat plata și indicarea documentului de plată; legat de faptul că intimata a afirmat că avansurile plătite de apelanta-reclamantă erau aleatorii și nu în contul unei anumite comenzi, să se arate expres dacă se recunoaște sau nu această afirmație, iar în caz contrar, să se depună sau să se indice documentul de plată din care rezultă că avansul era alocat unei anumite comenzi.

S-a pus în vedere apelantei-reclamante să depună aceste precizări cu cel puțin cinci zile înainte de termen și să le comunice și părții adverse, în același termen, anexând dovada la dosar.

Prin încheierea de ședință din 23 ianuarie 2019, s-a amânat judecarea cauzei la data de 20.03.2019, pentru când s-a dispus comunicarea către intimata pârâtă a precizării suplimentare depuse în ședință publică de către apelanta reclamantă, cu mențiunea pentru intimată de a depune un punct de vedere cu cel puțin cinci zile înainte de termenul de judecată; de asemenea, i s-a pus în vedere apelantei reclamante să certifice actele în limbă străină, depuse în copie, respectiv cele care au fost atașate în copie precizărilor.

Prin încheierea din 20 martie 2019 (încheierea de dezbateri), instanța a amânat pronunțarea la 3 aprilie 2019.

Prin decizia nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă a respins apelul formulat de apelanta reclamantă A., împotriva sentinței civile nr. 4481 din 06.12,2017 și a tuturor încheierilor premergătoare, inclusiv a încheierii de ședință din 03.11.2017, pronunțate de Tribunalul București, secția a VI-a civilă în dosarul nr. x/2017, în contradictoriu cu intimata pârâtă B. S.R.L., ca nefondat.

La 12 iulie 2019, reclamanta A. a declarat recurs împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 și a tuturor încheierilor de ședință (din 19.09.2018, din 14.11.2018, din 23.01.2019 și din 20.03.2019), pronunțate în dosar de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, solicitând admiterea căii de atac, casarea deciziei atacate și a tuturor încheierilor de ședință atacate, pronunțate de instanța de apel pe parcursul judecății din apel și, în consecință:

- în principal, transmiterea cauzei la Curtea de Apel București pentru rejudecarea fondului apelului, pentru administrarea probei cu expertiză și pentru a se cerceta fondul cu respectarea dublului grad de jurisdicție;

- în subsidiar, rejudecând apelul, să fie admis și să se dispună schimbarea în tot a deciziei din apel în sensul rezoluțiunii contractelor de vânzare: (i) nr. x din data de 07.12.2012; (ii) nr. x din data de 23.11.2012; (iii) nr. x din data de 05.12.2012; (iv) nr. x din data de 17.12.2012; (v) nr. x/2013 din data de 14.07.2013; (vi) nr. x/2013 din data de 29.07.2013; (vii) nr. x/2013 din data de 31.07.2013; (viii) nr. x/2013 din data de 16.10.2013; (ix) nr. x/2013 din data de 23.11.2013, încheiate între reclamanta A., în calitate de cumpărător și pârâta B., în calitate de vânzător; obligării pârâtei B. la restituirea sumei de 300.248,23 UDS, reprezentând avansul achitat de A. și recunoscut de debitoare prin actul unilateral emis la data de 23.02.2015, precum și prin Procesul-verbal încheiat la data de 23.02.2015; obligării pârâtei B. la plata dobânzii legale penalizatoare în cuantum de 66.959,47 USD; obligării pârâtei B. la plata dobânzii legale care a devenit scadentă până la data introducerii apelului (21.02.2018); obligarea intimatei-pârâte B. la plata cheltuielilor de judecată ocazionate în primă instanță, apel și recurs.

În drept, recursul a fost întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 2, 5, 6 și 8 C. proc. civ., invocându-se și încălcarea dreptului la un proces echitabil prevăzut de art. 6 paragraful 1 din C.E.D.O.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 2 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că hotărârea a fost pronunțată de un alt complet de judecată decât cel stabilit aleatoriu, compunerea sa fiind schimbată cu încălcarea legii.

Recurenta susține că, în speță, dosarul a fost alocat în apel completului de judecată C4A, fără ca acesta să fi fost repartizat aleatoriu (în dosar nu există fișa dosarului din care să rezulte că ar fi fost repartizat aleatoriu), deși nu exista vreo situație de excepție, motiv pentru care prevederile art. 11 și art. 53 din Legea 304/2004, respectiv cele ale art. 101 alin. (1) ROI, art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului au fost nesocotite.

Astfel, arată că, la primul termen de judecată din apel (cel din 19.09.2018), completul a fost compus din doamnele judecător C. și D., iar, începând cu cel de-al doilea termen de judecată, componența completului a fost alterată, în sensul că, în alcătuirea completului, au intrat domnii judecători E. și F., care au pronunțat și decizia de dezînvestire.

Neexistând vreun motiv, și cu atât mai puțin unul temeinic pentru schimbarea completului, recurenta consideră că aceasta a avut loc cu încălcarea legii, fiind încălcat principiul continuității completului (art. 19 și art. 214 C. proc. civ.) ca garanție a unei justiții echitabile, ceea ce conduce la nulitatea absolută a deciziei apelate, motivul de casare fiind unul de ordine publică.

Referitor la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta-reclamantă susține că argumentul instanței vizând o posibilă schimbare a cauzei în apel apare ca vădit neîntemeiat, cauza cererii de chemare în judecată cuprinzând inclusiv solicitarea de restituire a avansului pe cale principală, astfel că prevederile art. 478 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ. au fost nesocotite de instanța de apel.

Învederează faptul că reclamanta s-a prevalat de prevederile art. 1516 alin. (1) C. civ. care stipulează dreptul creditorului (A.) de a obține îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației, iar izvorul substanțial al acestui capăt de cerere este "Actul unilateral." Cel de-al doilea capăt de cerere a vizat operațiunea de restituire a avansului "astfel cum a fost recunoscută de debitoare prin actul unilateral emis la data de 23.02.2015, precum și prin Procesid-verbal încheiat la aceeași dată."

Astfel, recurenta-reclamantă susține că, prin intermediul primelor două capete de cerere, a solicitat instanței rezoluțiunea contractelor și restituirea avansului, deci finalitatea restituirii avansului a fost solicitată atât ca efect al rezoluțiunii, cât și ca finalitate de sine-stătătoare, deci independent de soluția ce urma a fi dată capătului de cerere vizând rezoluțiunea. Prin urmare, în opinia sa, cauza cererii de chemare în judecată a inclus și restituirea autonomă a avansului, astfel că nu se punea ab initio problema schimbării cauzei în cadrul apelului și nici necesitatea formulării unei cereri adiționale.

Față de aspectele invocate și de limitele învestirii instanței, recurenta apreciază că instanța de apel a nesocotit principiul disponibilității părții, neanalizând capătul principal de cerere vizând restituirea avansului în temeiul art. 1516 alin. (1) C. civ. grefat pe recunoașterea din Actul unilateral, sens în care, recurenta-reclamantă susține că nu a primit o rezolvare a acestei chestiuni esențiale.

Totodată, susține că greșita calificare de către intanța de apel a capătului secundar al cererii de chemare în judecată s-a făcut și cu încălcarea art. 152 și art. 22 alin. (4) C. proc. civ., precum și a art. 30 alin. (3) și alin. (4) C. proc. civ.

Arată că prima instanță avea îndatorirea să pună în dezbaterea contradictorie a părților calificarea juridică exactă (conform art. 22 alin. (4) teza a II-a C. proc. civ.) pentru a putea fi în măsură să dea sau să restabilească calificarea juridică a actelor și faptelor deduse judecății (art. 22 alin. (4) teza I C. proc. civ.), însă, neprocedând în acest mod, soluția acesteia de a califica drept accesoriu capătul de cerere vizând restituirea avansului (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.), iar nu principal (art. 30 alin. (4) C. proc. civ.), în mod greșit a fost confirmată de instanța de apel, care a nesocotit principiul aflării adevărului și obligația esențială a judecătorului în procesul civil de a da sau restabili corecta calificare, rezumându-se la a cita câteva fragmente atent selectate din cererea de chemare în judecată.

Recurenta-reclamantă mai arată și faptul că instanța de apel a reținut că fotografiile depuse în cadrul căii de atac nu ar avea valoare probatorie pentru că nu s-ar putea stabili vreo legătură între acestea și transporturile efectuate de intimată, iar explicația lipsei acestei legături apare pentru prima dată în decizia recurată, nefiind ridicată nici de intimata-pârâtă B. și nici de instanța de judecată, din oficiu.

Cum înlăturarea de la materialul probator nu a fost supusă dezbaterii contradictorii, iar instanța și-a întemeiat hotărârea pe această chestiune, recurenta-reclamantă susține că instanța de apel a încălcat principiul contradictorialității și al dreptului la apărare (art. 13, art. 14 și art. 224 C. proc. civ.).

Recurenta susține că instanța de apel ar fi trebuit să pronunțe o hotărâre prealabilă distinctă sub aspectul recunoașterii parțiale (art. 436 și art. 437 C. proc. civ.).

Consideră că, la termenul din 23.01.2019, instanța de apel ar fi trebuit să se pronunțe asupra cererii de pronunțare a unei hotărâri parțiale de recunoaștere, având în vedere că recurenta solicitase acest lucru prin intermediul răspunsului la întâmpinare, iar, la primul termen de judecată din 19.09.2018, instanța a încuviințat interogatoriul în scopul pronunțării asupra acestei cereri, la termenul din 14.11.2018 cauza s-a amânat inclusiv pentru a lua cunoștință de răspunsul la interogatoriu depus într-un singur exemplar în preziua termenului și, din motivarea deciziei, rezultă că, la acest moment, instanța avea toate datele pentru a se pronunța asupra recunoașterii parțiale a pretențiilor.

În schimb, arată că instanța s-a pronunțat prin încheierea din 20.03.2019, de la termenul de dezbateri, lăsând fără efect sensul pronunțării unei hotărâri parțiale, care nu poate însemna altceva decât o hotărâre plasată în timp anterior momentului dezbaterilor asupra fondului în accepțiunea art. 436 alin. (2) C. proc. civ.

Consideră că instanța de apel a pornit de la premisa eronată că avansul a fost solicitat numai ca o consecință a capătului de cerere vizând rezoluțiunea (cu titlu de repunere în situația anterioară), nu și ca restituire cu finalitate distinctă.

Or, reținând că titlul cu care a fost solicitat a fost acela de executare a obligației din "Actul unilateral" și faptul că avansul nu a fost contestat de pârâta B., instanța de apel ar fi trebuit să pronunțe o hotărâre parțială în limitele recunoașterii.

De asemenea, susține că disocierea făcută de instanța de apel (atât în cuprinsul deciziei recurate, cât și al încheierii din 20.03.2019) între recunoașterea de drept substanțial a pârâtei B. (Actul unilateral) și lipsa unei recunoașteri sub aspect procedural este una artificială, pentru că recunoașterea de drept material trebuie să producă efecte și în plan procesual.

Astfel, prin "Actul unilateral", intimata recunoaște existența unui "avans pentru marfa care a mai rămas de rambursat" și s-a obligat să îl returneze, iar prin răspunsul la întrebarea 4 la interogatoriu, B. recunoaște " ca sold avans suma de 249,981,49 USD, așa cum rezultă din documentele contabile atașate".

Or, această recunoaștere nu poate produce efecte exclusiv pe tărâm substanțial în condițiile în care, în plan procesual, recurenta solicitase tocmai rambursarea avansului recunoscut. Ca atare, recunoașterea valora, contrar opiniei instanței de apel, un act de dispoziție, fiind nesocotite prevederile art. 436 C. proc. civ.

Recurenta-reclamantă susține că nelegalitarea deciziei recurate decurge și din neadministrarea probei cu expertiză, cererea de efectuare a unui raport de expertiză în apel fiind respinsă în mod nelegal, prin raportare la calificarea capătului secundar de cerere ca fiind accesoriu.

Totodată, apreciază că, impunând recurentei obligații, sub aspect probațional, imposibil de adus la îndeplinire, fără a repartiza în mod echitabil sarcina probei, instanța de apel a nesocotit regula sarcinii probei înscrisă în art. 249 C. proc. civ.

Mai susține și faptul că instanța de apel nu a făcut nici măcar o referire și nu a utilizat prezumțiile, respectiv a neglijat total suportul probelor administrate, care ar fi generat cadrul favorabil utilizării prezumțiilor, acestea stabilind indirect situații de fapt dificil sau imposibil de probat pe cale directă.

Astfel, ar fi putut analiza motivul de apel vizând necesitatea ca lemnul să fie de calitate cel puțin medie și obligația intimatei, în calitate de profesionist, de a se interesa cu privire la legislația statului unde lemnul s-ar afla în tranzit ori urma să ajungă.

Ținând seama de specificul comercial al corespondenței, aceasta avea greutatea și putea proba faptele pretinse de recurentă în accepțiunea art. 329 C. proc. civ., relative la incidentele intervenite, la înscrisurile neînsușite de pârâta B., la notele de debit emise. În acest sens, arată că notele de debit și corespondența relevau acțiuni și omisiuni ale pârâtei B. în cadrul relației comerciale, care generau neîndeplinirea obligațiilor contractuale de către aceasta.

Consideră că tot cu prezumții, de această dată de natură legală, trebuia soluționată de instanță și problema neexecutării de către pârâta B., în sensul că, odată dovedit dreptul de creanță al recurentei, se prezuma neexecutarea (art. 1481 alin. (2) C. civ.), din moment ce era vorba de obligații de rezultat.

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. se referă la nemotivarea deciziei recurate și existența unor motive străine de natura pricinii.

Subsumat acestui motiv de casare, recurenta-reclamantă invocă nemotivarea instanței de apel sub aspectul recunoașterii intimatei la întrebarea 4 din răspunsul la interogatoriu, în care aceasta a reținut expres că apreciază "ca sold avans suma de 249.981,49 USD, așa cum rezultă din documentele contabile atașate".

Fiind o probă esențială în dosar și fundamentală pe planul mai special al pronunțării unei hotărâri de recunoaștere parțială, recurenta consideră că instanța de apel avea îndatorirea de a valorifica această recunoaștere și de a motiva cu privire la acest răspuns la interogatoriu, mai ales în contextul în care această recunoaștere expresă contrazice întreaga argumentare a instanței de apel.

Referitor la nemotivarea sub aspectul rezoluțiunii, recurenta susține că, în pofida unei devoluțiuni totale generate de apelul formulat, prima instanță nu a răspuns criticilor punctuale vizând deficiențele insurmontabile ivite în desfășurarea fiecărui contract în parte - indicate în cuprinsul apelului și dezvoltate prin precizările subsecvente solicitate chiar de instanța de apel - îndeosebi a celor decurgând din primirea de marfă inutilizabilă, unde s-a referit exclusiv la fotografii - cu referire la neîndeplinirea obligației generale de predare a "unor bunuri de calitate cel puțin medie" (art. 1486 teza II C. civ.) și a obligației de îndeplinire integrală și exactă a obligațiilor contractate (art. 1516 alin. (1); art. 1469 alin. (2) C. civ.) - și cu omiterea Notificării sechestrului și a corespondenței aferente acelei situații.

Recurenta apreciază că omisiunea utilizării prezumțiilor și nerespectarea prevederilor art. 264 C. proc. civ. conduc la concluzia neexercitării rolului activ al judecătorului și refuzul de a judeca pricina (art. 5 alin. (1)-(3) C. proc. civ.), în sensul art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

De asemenea, recurenta-reclamantă invocă și nemotivarea sub aspectul insuficientei motivări a sentinței.

Astfel, arată că hotărârea de primă instanță făcea o referire vagă la corespondență, fără a indica punctual de ce ar fi fost îndeplinite obligațiile contractuale și nu s-ar fi impus rezoluțiunea, iar instanța de apel nu a analizat criticile recurentei vizând preluarea mecanică, în sentință, din întâmpinarea pârâtei, depusă în fața primei instanțe, fără o evaluare critică a unor pasaje lipsite de suport probator.

Prima instanță a preluat din întâmpinarea pârâtei, reținând că "marfa despre care face vorbire reclamanta a fost ridicată de către aceasta din port și vândută, mai departe, clienților finali ai reclamantei." În apel, recurenta a susținut că aspectele referitoare la (re)vânzarea mărfii nu rezultă din probatoriul administrat în cauză și că nici prima instanța nu a indicat vreun înscris din care ar rezulta vreun raționament pe care să îl fi efectuat pentru a ajunge la această concluzie.

Singura informație legată de o eventuală (re)vânzare a mărfii rezultă din e-mail-ul din 19.04.2014 comunicat pârâtei, însă recurenta susține că a indicat că această informație nu se putea corobora cu probatoriul administrat. Instanța de apel nu a răspuns nici acestor critici, ceea ce conduce la o nemotivare a deciziei.

Recurenta-reclamantă invocă nemotivarea cu privire la respingerea capătului de cerere vizând acordarea dobânzii legale, susținând că, deși a învestit instanța de apel cu o devoluțiune totală, incluzând obligarea intimatei-pârâte B. la plata dobânzii legale penalizatoare și, suplimentar, la obligarea la plata dobânzii legale care a devenit scadentă după introducerea apelului, în decizie nu există vreun răspuns la aceste solicitări.

De asemenea, consideră că instanța de apel a nesocotit prevederile art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ. privind motivarea soluției de respingere a cererii de restituire a avansului.

Astfel, motivul de apel vizând insuficienta motivare a soluției de respingere a cererii de restituire a avansului a fost înlăturat de instanța de apel prin raportare la prevederile art. 30 alin. (4) C. proc. civ., socotind în mod greșit că nu era necesară motivarea distinctă a soluției date acestui capăt de cerere.

Totodată, recurenta susține că instanța de apel nu s-a pronunțat asupra apelului formulat împotriva încheierii din 22.09.2017.

În altă ordine de idei, recurenta-reclamantă consideră că decizia recurată cuprinde motive străine de natura pricinii, deoarece instanța de apel a înlăturat din materialul probator fotografiile cu privire la deficiențele lemnului furnizat de B. pe motiv că acestea ar fi contestate. Recurenta susține că aceste fotografii au fost anexate răspunsului la întâmpinare formulat și nu au fost contestate, câtă vreme singurele acte procedurale efectuate ulterior de B. au fost răspunsurile la interogatoriu și un răspuns în care nu există vreo mențiune în acest sens, până la rămânerea în pronunțare.

Recurenta-reclamantă invocă și motivul de casare privind încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material (art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. și art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), cu privire la soluția de respingere a capătului de cerere privind rezoluțiunea și a celui vizând restituirea avansului, precum și caracterul nelegal al soluției date capătului de cerere vizând rezoluțiunea.

Recurenta consideră eronat argumentul instanței de apel în sensul că nu ar exista o recunoaștere a încălcării obligațiilor de către intimată, iar recunoașterea nu ar avea legătură cu comenzile deja efectuate.

Arată că explicațiile din preambulul Actului unilateral sugerează ideea unor tensiuni preexistente în cadrul raporturilor juridice dintre părți, iar din coroborarea ansamblului probator rezultă că această dispută a fost alimentată. Astfel, s-a creat un context care a provocat intimata-pârâtă B. să emită Actul unilateral pentru a mai domoli nemulțumirile recurentei. Ca atare, nu se poate reține cu argumente pertinente că acest Act unilateral nu are legătură cu comenzile executate și achitate. Dimpotrivă, arată că respectivul act a fost determinat de neîndeplinirea obligațiilor contractuale și, după caz, de îndeplinirea necorespunzătoare a obligațiilor.

Consideră relevantă și atitudinea întimatei-pârâte B. care s-a arătat dispusă sa returneze avansul și a făcut plăți până la momentul la care prima instanță a respins cererea de chemare în judecată.

Astfel, cererea de chemare în judecată nu putea fi respinsă doar pentru că intimata nu a recunoscut problemele semnalate și nu a acceptat notele de debit, în sensul neînsușirii acestora potrivit art. 273 C. proc. civ.. În acest sens, arată că acceptarea mijloacelor de probă de către adversarul din proces nu reprezintă o condiție de încuviințare a cererii de chemare în judecată, neputând constitui fundament juridic pentru înlăturarea ab initio a unei asemenea probe. Coroborarea cu bună-credință a ansamblului probatoriu ar fi presupus calificarea acestui mijloc de probă cel puțin ca început de dovadă scrisă (art. 310 alin. (2) C. proc. civ.) și coroborarea cu prezumții ar fi condus la soluția contrară.

În dezacord cu opinia exprimată de instanța de apel, recurenta susține că plata unor sume de bani cu titlu de cheltuieli de depozitare și cheltuieli suplimentare atestă în sine executarea necorespunzătoare a obligațiilor ce îi reveneau intimatei, din moment ce la originea unor asemenea plăți s-au aflat chiar faptele intimatei-pârâte B..

În plus, lipsirea de forță probantă a fotografiilor, cu privire la calitatea lemnului, în considerarea unei pretinse imposibilități de a stabili legătura cu transporturile și a unei presupuse contestări a acestora de către B., nu poate fi acceptată câtă vreme fotografiile nu au fost, în realitate, contestate și oricum revenea intimatei obligația de a face dovada faptului contrar.

Plățile suplimentare efectuate de recurentă, fotografiile cu privire la calitatea execrabilă a lemnului primit (încuviințate ca probe concludente, dar înlăturate de la materialul probator în mod dubitativ), notele de debit, corespondența dintre părți privite în ansamblu dovedeau neîndeplinirea obligațiilor și respectiv executarea necorespunzătoare.

A reține că nu s-a încălcat obligația de cooperare contractuală, sub aspectul identificării de soluții pentru problemele semnalate de recurentă, pe considerentul că nu au provenit din faptul său, apreciază recurenta că este în contradicție cu întreaga pleiadă de motive de apel invocate în susținerea capătului de cerere vizând rezoluțiunea.

Mai susține că instanța de apel disociază de o manieră artificială și superficială probatoriul administrat cu nesocotirea prevederilor art. 264 C. proc. civ., care ar fi impus examinarea de către instanța de apel a fiecărei probe în parte și a tuturor acestora în ansamblul lor, preferând să le elimine, sub diferite pretexte, ca și cum acestea nu ar avea legătură între ele.

În acest context, precizează că intimata-pârâtă B. nu a administrat vreo probă care să pună în discuție autenticitatea corespondenței ori a notelor de debit ori a faptului că nu ar prezenta garanții suficient de serioase pentru a face deplina credință sub aspectul conținutului.

În plus, recurenta susține că transmiterea unei cantități de lemn având anumite dimensiuni și o anumită calitate reprezenta o obligație de rezultat (B. trebuia să procure rezultatul promis - 1481 alin. (1) C. civ.) și astfel, prin simpla dovedire a dreptului de creanță al recurentei, neexecutarea din partea debitorului (B.) se prezuma (art. 1481 alin. (2) C. civ.).

Sub acest aspect, recurenta-reclamantă apreciază că instanța de apel nu a respectat caracterul devolutiv al apelului, nevalorificând probele administrate necesare stabilirii situației de fapt, în raport de normele legale incidente, motiv pentru care consideră că se impune casarea deciziei recurate.

Referitor la temeinicia capătului de cerere vizând rezoluțiunea, recurenta susține că neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligațiilor de către intimată s-a caracterizat prin nerespectarea obligațiilor referitoare la calitatea mărfii, dimensiunea mărfii, timpul de livrare, limita de încărcare și cooperarea contractuală, iar nerespectarea acestor obligații a fost evidențiată de către recurentă pentru fiecare contract în parte.

Recurenta consideră că este întemeiat capătul de cerere vizând restituirea avansului, prin raportare la Actul unilateral din 23.02.2015, la Procesul-verbal din 23.02.2015 și la corespondența privind plățile parțiale efectuate de intimată și dovezile corespunzătoare acestora depuse de apelantă la dosarul cauzei, "lista cu plățile efectuate către reclamantă", depuse de intimată la termenul de judecată din data de 03.11.2017 și plățile periodice efectuate de intimată cu titlul de "rambursare avans".

Recurenta invocă și încălcarea normelor vizând imputația plății (art. 1507 alin. (1) teza a II-a C. civ.).

Susține că argumentația instanței, în sensul că proba cu expertiză contabilă nu ar fi de natură a conduce la soluționarea cauzei, grefată exclusiv pe teza probatorie vizând determinarea avansului de restituit, este greșită în condițiile în care apelanta solicitase această probă și prin raportare la regula imputației plății, aspecte care nu aveau cum să fie lămurite de instanță, în considererea plăților efectuate în mod aleatoriu și față de plățile care se dublează (cu privire la care din nou instanța nu avea cum să verifice neavând cunoștințe de specialitate).

Astfel, recurenta afirmă că, prin respingerea probei cu expertiza contabilă la termenul din 20.03.2019, instanța de apel a nesocotit prevederile art. 1507 alin. (1) teza a II-a C. civ. privind imputația plății, care prevăd că "plata se va imputa mai întâi asupra cheltuielilor, apoi asupra dobânzilor și, la urmă, asupra capitalului". Ca atare, acest calcul nu putea fi efectuat de instanță fiind necesare informații provenind de la un specialist în domeniu.

În finalul memoriului de recurs, recurenta-reclamantă invocă încălcarea echității procedurii și a dreptului de acces la justiție (art. 6 § 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului), susținând că, în contextul dezvoltat mai sus, interpretarea formalistă și inflexibilă a Curții de Apel, care a condus la respingerea capătului secund de cerere ca urmare a atribuirii unei relații de dependență directă față de capătul de cerere vizând rezoluțiunea, reprezintă o interpretare nerezonabilă și deosebit de rigidă a dreptului intern, incompatibilă cu dreptul de acces la justiție.

Cererea de recurs a fost comunicată intimatei-pârâte B. S.R.L., la 12 august 2019.

La 10 septembrie 2019, în termen legal, intimata-pârâtă B. S.R.L. a depus întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat și menținerea în tot a deciziei atacate.

La 27 septembrie 2019, recurenta-reclamantă a depus răspuns la întâmpinare, solicitând respingerea apărărilor intimatei.

În temeiul art. 493 alin. (2) din C. proc. civ., Înalta Curte a procedat la întocmirea raportului asupra admisibilității în principiu a recursului.

Constatând că raportul întrunește condițiile art. 493 alin. (3) C. proc. civ., prin încheierea din 30 iunie 2020, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă a dispus comunicarea raportului, pentru a se depune punct de vedere, potrivit art. 493 alin. (4) din Cod.

La 24 iulie 2020, recurenta, prin apărător ales, a depus punct de vedere la raportul comunicat, solicitând admiterea în principiu a recursului și fixarea unui termen de judecată pe fond a recursului, cu citarea părților.

La 23 iulie 2020, administratorul judiciar al intimatei-pârâte B. S.R.L. a depus la dosar o cerere de suspendare a judecății recursului în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, arătând că, prin sentința civilă nr. 4545 din 03.09.2019 pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a dispus deschiderea procedurii insolvenței față de debitoarea B. S.R.L.

Prin rezoluția din 7 august 2020, s-a fixat termen pentru examinarea admisibilității recursului, în complet de filtru, la data de 10 noiembrie 2020, fără citarea părților.

Prin încheierea completului de filtru din 10 noiembrie 2020, Înalta Curte a admis în principiu recursul declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 și împotriva încheierilor de ședință din 19 septembrie 2018, din 14 noiembrie 2018, din 23 ianuarie 2019 și din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă și a prorogat soluționarea cererii de suspendare a judecății recursului în temeiul art. 75 din Legea nr. 85/2014, formulată de intimata-pârâtă B. S.R.L., prin administrator judiciar G., stabilind termen de judecată la 9 martie 2021, ora 10

00

, în vederea soluționării recursului în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând cu prioritate incidența dispozițiilor art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014 referitoare la încetarea judecății recursului, Înalta Curte reține următoarele:

Cu privire la chestiunea prealabilă a incidenței textului art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție constată că, prin hotărârea intermediară nr. 4545/2019 din 03 septembrie 2019, pronunțată în dosarul nr. x/2019, Tribunalul București, secția a VII-a civilă a admis cererea creditoarei H. S.R.L. împotriva debitoarei B. S.R.L. și, în temeiul art. 72 alin. (6) din Legea nr. 85/2014 privind procedurile de prevenire a insolvenței și de insolvență, a dispus deschiderea procedurii generale de insolvență împotriva debitoarei B. S.R.L., intimata-pârâtă din prezenta cauză.

Se mai constată că, din verificările efectuate în sistemul informatic al instanțelor, hotărârea intermediară anterior menționată a devenit definitivă la 15 mai 2020, prin decizia nr. 277/2020 din 15 mai 2020 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VI-a civilă, care a respins apelul debitoarei B. S.R.L., ca nefondat.

În raport cu aspectele anterior evocate, Înalta Curte reține că, în speță, chiar dacă nu suntem în ipoteza unei acțiuni/căi de atac deja suspendate, devin incidente dispozițiile art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, care prevăd că:

"la data rămânerii definitive a hotărârii de deschidere a procedurii, atât acțiunea judiciară sau extrajudiciară, cât și executările silite suspendate încetează."

Având în vedere calitatea intimatei-pârâte, de debitoare împotriva căreia s-a dispus, prin hotărâre definitivă, intrarea în procedura generală a insolvenței, precum și împrejurarea că prezentul litigiu se află în recurs, ca formă de manifestare a acțiunii judiciare promovate împotriva intimatei-pârâte, Înalta Curte de Casație și Justiție, dând eficiență dispozițiilor legale sus-menționate, urmează să decidă, în temeiul art. 75 alin. (1) teza finală din Legea nr. 85/2014, încetarea judecății recursului formulat de recurenta-reclamantă A., împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 și împotriva încheierilor de ședință din 19 septembrie 2018, din 14 noiembrie 2018, din 23 ianuarie 2019 și din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, în contradictoriu cu intimata-pârâtă B. S.R.L.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Încetează judecata recursului declarat de recurenta-reclamantă A. împotriva deciziei nr. 615/2019 din 3 aprilie 2019 și împotriva încheierilor de ședință din 19 septembrie 2018, din 14 noiembrie 2018, din 23 ianuarie 2019 și din 20 martie 2019, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 9 martie 2021.