ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1017/2022

Ședința publică din data de 12 mai 2022

asupra cauzei de față, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Galați, secția I civilă, sub nr. x/2018, la 28 martie 2018, reclamanta A. a chemat în judecată pe pârâții B., C., D., E., F. și G., solicitând:

- obligarea pârâților B., C. și D., în solidar, la plata sumei de 50.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnității, reputației, prestigiului;

- obligarea pârâtei E. la plata sumei de 10.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnității, reputației, prestigiului;

- obligarea pârâtului G. la plata sumei de 10.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnității, reputației, prestigiului;

- obligarea pârâtului F. la plata sumei de 5.000 de euro, reprezentând daune morale pentru prejudiciul creat prin lezarea onorarei, demnității, reputației, prestigiului.

De asemenea, reclamanta a solicitat și publicarea, pe propria cheltuială a pârâților, într-un ziar de circulație națională, a hotărârii de condamnare ce se va pronunța, precum și plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 640 din 29 mai 2019, Tribunalul Galați, secția I civilă a admis, în parte, cererea de chemare în judecată și a dispus obligarea fiecăruia dintre pârâți să plătească reclamantei suma de 5.000 de RON, reprezentând daune morale, și suma de 1.516,66 de RON, cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei hotărâri au exercitat apel reclamanta A. și pârâții E., F., G., B. și D..

Prin decizia civilă nr. 48 A din 19 iunie 2020, Curtea de Apel Galați, secția I civilă a admis apelurile declarate de pârâții E., F., G., B. și D. împotriva sentinței civile nr. 640/2019 pronunțate de Tribunalul Galați, secția I civilă.

A schimbat, în parte, sentința apelată și, în rejudecare, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. și, în consecință, a respins acțiunea promovată în contradictoriu cu acest pârât pentru lipsa calității procesuale pasive.

A respins, ca nefondată, acțiunea promovată în contradictoriu cu pârâții E., F., B. și D..

A menținut celelalte dispoziții ale sentinței apelate, în ceea ce îl privește pe pârâtul C. și soluția referitoare la cererea de publicare a hotărârii într-un ziar.

A respins, ca nefondat, apelul declarat de reclamanta A..

A fost obligată reclamanta apelantă A. să plătească apelantei pârâte E. suma de 1.177,50 de RON, apelantului pârât F. suma de 1.000 RON, apelantului pârât G. suma de 1.677,50 de RON, apelantului pârât B. și apelantei pârâte D. câte 5.063,75 RON, cu titlu de cheltuieli de judecată în fond și în apel.

Pentru a pronunța această hotărâre, Curtea a avut în vedere următoarele:

Cu privire la nerespectarea de către prima instanță a exigențelor dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., Curtea a apreciat că acest motiv de apel nu este fondat, întrucât, deși Tribunalul a motivat pe scurt hotărârea sa, a examinat, în mod real, problemele esențiale ce au fost supuse judecății, permițând, astfel, exercitarea controlului judiciar.

Așa cum s-a arătat și de către Curtea Europeană a Drepturilor Omului, art. 6 din Convenție obligă tribunalele să-și motiveze hotărârile, dar această obligație nu trebuie înțeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părților din proces (cauza Jorgerine et Lege împotriva Franței, Hotărârea din 28 martie 2000). În consecință, nu se poate considera că sentința este nemotivată.

Având în vedere că, prin calea de atac, pârâtul G. pune în discuție lipsa calității procesuale pasive, Curtea a analizat, cu prioritate, acest apel, fiind incidente, tangențial, și dispozițiile art. 248 alin. (1) C. proc. civ.

Din sesizarea nr. 2364/6 aprilie 2017 a Comunei Nicorești, jud. Galați, înregistrată sub nr. x/11 aprilie 2017 la Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții, rezultă că, la acea dată, U.A.T. Comuna Nicorești a sesizat Comisia din cadrul Senatului României cu potențiala săvârșire de către reclamantă a unor fapte penale și abateri disciplinare.

Din conținutul acestei petiții, rezultă că titularul ei este Comuna Nicorești, iar nu primarul acesteia (în cazul de față, pârâtul apelant G.), astfel că toate susținerile făcute prin prezenta sesizare aparțin persoanei juridice Comuna Nicorești, iar nu pârâtului apelant G..

Este adevărat că sesizarea este semnată de apelant, dar acest aspect nu transferă o eventuală răspundere de la persoana juridică, în calitate de titular al unei eventuale obligații patrimoniale generate de săvârșirea unui delict civil, la reprezentantul său, persoana fizică.

Conform dispozițiilor art. 25 alin. (3) C. civ., persoana juridică este forma de organizare care, întrunind condițiile cerute de lege, este titulară de drepturi și obligații.

Totodată, conform dispozițiilor art. 219 C. civ., faptele licite sau ilicite săvârșite de organele persoanei juridice obligă însăși persoana juridică, dacă au legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

Art. 62 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 prevede că primarul reprezintă unitatea administrativ-teritorială în relațiile cu alte autorități publice, cu persoanele fizice sau juridice române ori străine, precum și în justiție, iar, conform art. 21 alin. (1) din aceeași lege, unitățile administrativ-teritoriale sunt persoane juridice de drept public, cu capacitate juridică deplină și patrimoniu propriu.

Din sesizarea în discuție, rezultă, fără echivoc, că faptele pretins ilicite, respectiv denunțarea cu titlu calomnios a reclamantei apelante, a fost făcută în strânsă legătură cu activitatea acestuia, astfel că răspunderea patrimonială pentru un eventual fapt ilicit cauzator de prejudicii aparține Comunei, iar nu pârâtului apelant.

Așa fiind, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. este fondată și se impune admiterea ei, cu consecința aplicării dispozițiilor art. 36 și a art. 480 alin. (1) C. proc. civ., în sensul schimbării sentinței apelate, sub aspectul admiterii acțiunii în ceea ce îl privește pe pârât, și, respectiv, respingerea acțiunii ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.

Având în vedere interdependența soluțiilor ce se pot pronunța în legătură cu apelul reclamantei și apelurile celorlalți pârâți apelanți, Curtea a considerat că se impune analizarea prioritară a apelurilor pârâților, doar respingerea acestor apeluri putând conduce și la analiza apelului reclamantei.

Din sesizarea nr. 667/6 aprilie 2017 adresată Senatului României - Comisia pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții, rezultă că apelanta pârâtă E. se plângea de faptul că reclamanta ar avea un comportament abuziv față de H., în sensul că intimidează primăriile asociate, primarii, auditorii financiari, dispune controale abuzive și solicită persoanelor care controlează anumite rezultate, care să cauzeze prejudicii persoanei controlate.

Din analiza faptelor prezentate ca fiind abuzuri, dar și din limbajul folosit de apelanta pârâtă E., nu rezultă, în niciun caz, că ar fi denigrat-o sau insultat-o pe reclamantă, ci că a exercitat doar dreptul de petiționare.

Din sesizarea nr. 2833/7 aprilie 2017 adresată de pârâtul F. aceleiași Comisii, rezultă că acesta se plângea de activitatea auditorilor publici din cadrul Curții de Conturi Galați, dar fără a nominaliza, în niciun fel, conducerea Curții, implicit nici pe reclamanta A..

În aceste condiții, chiar dacă se face trimitere la activitatea Curții de Conturi Galați, nu este indicată, în niciun fel, persoana reclamantei, motiv pentru care nu se identifică nicio eventuală faptă ilicită ce i-ar putea aduce acesteia prejudicii morale.

Mai mult, nici în această sesizare nu se identifică un limbaj agresiv sau vindicativ, care să formeze convingerea că s-ar fi încălcat limitele exercitării dreptului la petiționare.

Din sesizarea datată 10 februarie 2017 și adresată concomitent mai multor instituții ale Statului, rezultă că apelanții pârâți B. și D., în calitate de auditori publici externi în cadrul Camerei de Conturi Galați, au adresat Președintelui Curții de Conturi a României și celorlalte persoane din conducerea instituției o sesizare privind exercitarea abuzivă a actului de management din partea reclamantei, care a refuzat să le acorde zile de concediu pentru rezolvarea unor situații presante (deși altor auditori le acordase astfel de facilități) și să le deconteze cheltuielile de transport în interesul serviciului.

Din sesizarea nr. 73459/7 martie 2017 adresată de apelanții B., D., alături de C. și I., în calitate de auditori publici externi în cadrul Camerei de Conturi Galați, rezultă că aceștia au adresat Președintelui Curții de Conturi a României și celorlalte persoane din conducerea instituției o sesizare privind exercitarea abuzivă a actului de management din partea reclamantei, care a impus auditorilor anumite condiții de deplasare la entitățile controlate (numai cu autoturismul personal, în grupe de 3-4 auditori, sau cu mijloacele de transport în comun), în caz contrar refuzând să le deconteze cheltuielile de transport în interesul serviciului.

Nici din această sesizare nu rezultă că dreptul de petiționare ar fi fost exercitat abuziv, cu rea-credință, chiar dacă reiese că ar exista o stare tensionată între auditorii externi și conducerea Camerei Galați.

De altfel, o astfel de stare conflictuală și o atmosferă tensionată rezultă chiar și din Hotărârea privind raportul de cercetare disciplinară a reclamantei, unde se consemnează că nici reclamanta nu are o opinie foarte bună cu privire la unii auditori, cum sunt pârâții din prezenta cauză, opinie exprimată chiar peste nivelul de "indignare" exprimat de sesizările pârâților, pe care îi consideră superficiali, slab pregătiți profesional, că interpretează prevederile legale doar în funcție de interesul personal, nu au capacitatea mentală de a înțelege prevederile legale și logica legiuitorului, dau dovadă doar de dorință și mai puțin de putință etc. (de ex., pag 56 din Hotărâre).

Totodată, și alți salariați ai Curții au recunoscut existența unei situații conflictuale între unii auditori externi și reclamantă, cum ar fi J., șef serviciu (pag. 173 din Hotărâre), situație care a determinat ca și reclamanta să formuleze sesizări cu privire la eventuala săvârșire a unor abateri de la conduita profesională din partea pârâților.

Din declarația martorei I., rezultă, cu prisosință, această relație conflictuală între conducerea Camerei Galați și personalul de execuție, dialogul tensionat dintre cele două părți fiind cauzat chiar și de descoperirea unui dispozitiv de înregistrare audio, montat în birourile auditorilor, care a determinat formularea unei plângeri penale, sau de reproșul reclamantei adresat auditorilor că nu îi sunt loiali și că lipsa loialității îi va pune în situații neplăcute.

Aceeași stare de tensiune rezultă și din declarația martorei K., care a menționat aceleași aspecte, inclusiv că unii auditori doreau demiterea reclamantei din funcția de director.

Este adevărat că sesizările pârâților au determinat demararea de cercetări disciplinare cu privire la faptele pretins abuzive ale reclamantei și că astfel de abateri de la Codul de conduită nu s-au confirmat, conform concluziilor Comisiei de disciplină, dar nu se poate identifica un abuz din partea pârâților și nici faptul că dreptul lor de petiționare a fost exercitat cu rea-credință și doar pentru a aduce vătămări morale reclamantei.

Faptul că situația tensionată din cadrul Camerei Galați a ajuns și la cunoștința personalului altor Camere nu este cauzat de pârâți, ci de conducerea Curții, care a diseminat informații cu privire la cele sesizate de pârâți prin intermediul intranetului.

Astfel, nu li se poate imputa această faptă ca fiind cauzatoare de prejudicii, în condițiile în care nu au determinat publicarea, prin intermediul intranetului, a nemulțumirilor lor, care au fost adresate direct conducerii Curții.

Pârâții apelanți și-au exercitat dreptul la petiționare și dreptul de a sesiza Camera cu eventuala încălcare a normelor Codului deontologic de către reclamantă, dreptul la viața privată, la demnitate, la propria imagine etc. (art. 71-73 C. civ.) nefiind încălcate prin sesizările pârâților (dreptul la libera exprimare - art. 70 din același Cod), dreptul de petiționare fiind o limită dintre cele la care se referă art. 75 C. civ.

Fără a nega starea conflictuală existentă la nivelul Camerei Galați între conducerea instituției și auditorii financiari, din nicio sesizare formulată de pârâți nu rezultă mai mult decât o diferență de opinie cu privire la actul de management al reclamantei și nu rezultă, în niciun caz, un limbaj violent sau injurios ori lipsit de minimă decență.

În aceste condiții, în opoziție cu opinia Tribunalului, Curtea a considerat că dreptul de petiționare nu a fost exercitat de către pârâți cu rea-credință ori abuziv, astfel că nu sunt incidente dispozițiile art. 15 C. civ.

În concluzie, reclamanta nu a dovedit săvârșirea de către pârâți a unei fapte ilicite, a vinovăției acestora și nici a unei legături de cauzalitate între fapte și prejudiciul moral încercat, motiv pentru care nu se poate institui răspunderea civilă delictuală, cu consecința respingerii acțiunii ca fiind nefondată.

Având în vedere că nu se poate aprecia că actele pârâților reprezintă un delict civil și nu se impune admiterea acțiunii, nu se mai impune nici a aprecia cu privire la obligarea pârâților să publice hotărârea în ziare de circulație națională, ca o modalitate de reparare integrală a unui prejudiciu cauzat printr-o faptă ilicită, apelul reclamantei fiind respins ca nefondat.

Întrucât pârâtul C. nu a formulat apel în cauză, Curtea a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 9 și art. 477 C. proc. civ., referitoare la principiul disponibilității părților în procesul civil, astfel că soluția de admitere a apelului nu îl privește și pe acest pârât.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta A., criticând-o pentru următoarele motive:

a.1. Hotărârea este dată cu încălcarea și aplicarea greșită a normelor de drept material - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În mod greșit a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G..

Instanța de apel a constatat, eronat, că sesizarea nr. 2364/06 aprilie 2017 a fost formulată de U.A.T. Nicorești, jud. Galați, ca titular al petiției adresate Comisiei pentru cercetarea abuzurilor din Senat, și nu de către apelantul pârât, în nume personal, folosindu-se de calitatea de primar al comunei, reținând, astfel, că, deși sesizarea este semnată de apelant, acest aspect nu "transferă răspunderea de la persoana juridică", ca titulară de drepturi și obligații. Ca atare, instanța de apel, prin interpretarea greșită a dispozițiilor art. 219 C. civ., reține că, în cauză, poate fi vorba doar despre răspunderea persoanei juridice - U.A.T. Nicorești, pentru faptele licite sau ilicite săvârșite de "organul de conducere" al acesteia, care obligă și persoana juridică în sine, dacă aceste fapte au legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate.

În speța de față, recurenta a argumentat și probat îndeplinirea tuturor condițiilor răspunderii civile delictuale, inclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul G., care a formulat sesizarea denigratoare în nume personal, și nu în virtutea funcției de reprezentare a U.A.T. ori în exercitarea atribuțiilor de primar, așa cum sunt reglementate, explicit și limitativ, de normele de drept public, respectiv de art. 61 din Legea nr. 215/2001 (republicată), privind administrația publică locală - în vigoare la data faptelor, preluate în noua reglementare de art. 154 alin. (1) din O.U.G. nr. 57/2019 privind Codul administrativ.

Conform acestui text de lege, "(1) Primarul îndeplinește o funcție de autoritate publică.

(2) Primarul asigură respectarea drepturilor și libertăților fundamentale ale cetățenilor, a prevederilor Constituției, precum și punerea în aplicare a legilor, a decretelor Președintelui României, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului, a hotărârilor consiliului local; dispune măsurile necesare și acordă sprijin pentru aplicarea ordinelor și instrucțiunilor cu caracter normativ ale miniștrilor, ale celorlalți conducători ai administrației publice centrale, ale prefectului, precum și a hotărârilor consiliului județean în condițiile legii. (...)

(5) Primarul conduce serviciile publice locale.".

În același sens, și tot limitativ și explicit, statuează și art. 63 din Legea nr. 215/2001, în vigoare la data faptelor, prevăzând că primarul îndeplinește atribuții exercitate în calitate de reprezentant al statului, în condițiile legii, în relația cu consiliul local, referitoare la bugetul local, privind serviciile publice asigurate cetățenilor ș.a.

De asemenea, art. 25 prevede că primarul este un ales local și îndeplinește o funcție de autoritate publică, iar art. 23 explicitează că "autoritățile administrației publice (...) sunt consiliile locale (...), ca autorități deliberative, și primarii, ca autorități executive (...)", prin acestea realizându-se autonomia locală, reglementată de aceeași lege.

Astfel, niciuna dintre aceste atribuții explicitate de legiuitor în normele de drept public nu-i conferă primarului calitatea de "organ de conducere" al persoanei juridice de drept public - Unitatea Administrativ Teritorială, în înțelesul prevăzut de art. 219 C. civ.

Potrivit normelor de drept administrativ evocate, primarul U.A.T. reprezintă autoritatea executivă a acesteia și este cel care asigură punerea în aplicare a dispozițiilor legale, pe de o parte, cât și a actelor administrative emise de autoritățile publice ale administrației centrale, precum și ale autorităților deliberative a U.A.T. - respectiv punerea în executare a hotărârilor Consiliului local.

În plus, în sensul art. 219 C. civ., pe lângă condițiile generale ale răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie a persoanei juridice, este necesară și o condiție specială: fapta ilicită trebuie să fi fost săvârșită de organul de conducere sau de administrare în legătura cu atribuțiile sau cu scopul funcțiilor ce le-au fost încredințate. Prin urmare, dacă fapta ilicită săvârșită de persoana sau persoanele care au calitatea de organ sau, după caz, de organe ale persoanei juridice este cu totul străină de funcțiile lor, aceasta nu poate constitui fapta ilicită a persoanei juridice, angajând doar răspunderea exclusivă a acelor persoane, în condițiile art. 1357 -1371 C. civ.

Raportat la aceste considerente și textele legale sus-invocate, pârâtul a săvârșit fapta ilicită în afara scopului funcțiilor prevăzute de lege - în calitatea sa de primar, precum și în afara scopului persoanei U.A.T. Nicorești, fapta neavând nicio legătură cu funcția încredințată/exercitată, aceea de primar.

Și din punct de vedere formal, sesizarea pârâtului apelant, adresată Parlamentului României, a reprezentat, de facto, o petiție formulată de acesta în nume personal, fără a se face vreo referire la abilitarea semnatarului de către autoritatea deliberativă a U.A.T. ori fără a se face trimitere la norme și dispoziții legale care să întemeieze în fapt/drept un astfel de demers. În consecință, atât din forma, cât și din conținutul sesizării, raportat la prevederile legale de abilitare (Legea nr. 215/2001- în vigoare la data faptelor), nu rezultă că pârâtul ar fi acționat în baza și în exercitarea funcțiilor prevăzute limitativ și explicit de lege și că acesta ar fi "reprezentat" U.A.T. - ca persoană juridică de drept public, în relația cu Parlamentul României, prin petiția expediată acestuia, în care își exprimă nemulțumiri personale la adresa conducerii unei alte instituții publice, și nu acționează pentru apărarea unui drept sau interes legitim public, în numele cetățenilor care l-au ales.

Mai mult, însuși pârâtul a recunoscut formularea sesizării în contextul unei conivențe anterioare cu ceilalți pârâți, susținând, în întâmpinarea depusă la fond, că "(...) a aflat de la o parte din auditori ai Camerei de Conturi și de la primarii din județul Galați că d-na directoare și-a creat o imagine și un respect prin intimidare și amenințări (...)" - aspect reținut corect de instanța de fond în urma administrării probelor cauzei și care a stabilit că s-au formulat mai multe sesizări pentru a se da credibilitate acestora, împrejurare care exclude, de plano, orice susținere a pârâtului, că ar fi acționat în numele și pentru U.A.T., în calitatea sa de organ al administrației publice locale.

Astfel, deși instanța de apel a recurs la normele privind răspunderea civilă delictuală, le-a încălcat în litera și spiritul lor, prin raportare eronată la art. 219 C. civ., în ceea ce privește soluționarea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G..

a.2. Hotărârea a fost dată cu interpretarea greșită a dispozițiilor art. 15 și art. 1353 C. civ.

În esență, potrivit normelor de drept material sus-evocate, exercitarea unui drept va fi considerată abuzivă atunci când dreptul nu este utilizat în vederea realizării finalității sale, ci cu intenția de a vătăma o altă persoană sau contrar bunei-credințe.

Instanța de apel a considerat că dreptul de petiționare nu a fost exercitat de către pârâți cu rea-credință ori abuziv, astfel că nu a procedat la aplicarea dispozițiilor art. 15 C. civ.. Pentru a ajunge la un astfel de raționament, Curtea reduce plângerile și sesizările pârâților la o analiză simplistă și superficială, concluzionând, în esență, că, prin limbajul folosit și prin conținutul acestora, nu rezultă că dreptul de petiționare ar fi fost exercitat de către părțile menționate cu rea-credință ori abuziv.

În doctrina juridică, abuzul de drept a fost definit ca fiind "exercitarea unui drept cu încălcarea principiilor exercitării sale". În egală măsură, jurisprudența a calificat abuzul de drept ca fiind o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, în structura căreia trebuie să coexiste cele două elemente, unul subiectiv - reaua credință și unul obiectiv - deturnarea dreptului de la finalitatea sa.

Potrivit art. 51 din Constituția României:

"(1) Cetățenii au dreptul să se adreseze autorităților publice prin petiții formulate numai în numele semnatarilor.

(2) Organizațiile legal constituite au dreptul să adreseze petiții exclusiv în numele colectivelor pe care le reprezintă.".

Din perspectiva acestor considerente doctrinare și jurisprudențiale, raportat la norma constituțională, în mod greșit, instanța de apel nu a dat eficiență dispozițiilor art. 15 și art. 1353 C. civ., ignorând că probatoriul administrat cauzei conturează, pe deplin, în situația pârâților, întrunirea caracterelor esențiale care se circumscriu noțiunii de abuz de drept, respectiv, că aceștia și-au exercitat dreptul subiectiv civil de a petiționa prin nesocotirea scopului social pentru care a fost instituit și recunoscut, cu nesocotirea legii și a moralei, cu rea-credință și cu depășirea limitelor sale.

În raport cu caracterele abuzului de drept, conturând gravitatea faptelor ilicite - au fost dovedite, în cauză, atât caracterul defăimător și nefondat al acuzațiilor, cât și insistenta pârâților în atitudinea delictuală, conivența acestora și scopul comun urmărit.

În acest sens, recurenta evocă sesizările repetate formulate de către pârâți, aria extinsă a instituțiilor sesizate, raportul privind procedura de cercetare disciplinară prealabilă a faptelor sesizate în ceea ce privește conduita profesională a reclamantei, precum și ordonanța de clasare, disjungere și declinare a competenței emisă de D.N.A. Galați la 9 august 2018, din care rezultă că acuzațiile aduse reclamantei nu s-au confirmat; mai mult, pârâții au achiesat la aceste soluții prin neexercitarea căilor legale de atac.

Suplimentar, activitatea delictuală a pârâților este calificată prin chiar scopul comun și explicit urmărit, întrucât, urmare a nemulțumirilor personale (fie date de calificativele profesionale slabe - cazul auditorilor externi, fie de constatările și masurile dispuse de Camera de Conturi, sub coordonarea reclamantei, în cazul pârâților reprezentanți ai entităților verificate), aceștia au pornit o campanie de denigrare profesională și personală a reclamantei, urmărind sancționarea și, în cele din urmă, destituirea sa din funcția de director.

Este, de asemenea, dovedită, în cauză, conivența pârâților, edificatoare în acest sens fiind întâmpinarea formulată de către pârâtul G..

În atare condiții, este evident că dreptul de a petiționa al pârâților a fost exercitat cu rea-credință, afirmațiile lor din cuprinsul sesizărilor fiind lipsite de vreo bază factuală, impactul acestora asupra reclamantei și vieții sale private, inclusiv în componenta sa profesională, a fost semnificativ, având în vedere că numeroase persoane, printre care și colegi de serviciu ai acesteia, care luaseră cunoștință de cuprinsul sesizărilor, au început să-și pună serioase semne de întrebare cu privire la integritatea profesională și morală a acesteia, așa cum a rezultat din depozițiile martorilor.

Raportând situația factuală a cauzei la normele constituționale ale art. 53 și art. 57 din legea fundamentală, potrivit cărora dreptul de a petiționa este recunoscut cetățenilor, încă aceștia trebuie să-1 exercite cu bună-credință, fără a încalcă drepturile și libertățile altora, se impune concluzia că pârâții și-au exercitat dreptul de a formula plângeri și petiții cu rea-credință, deturnându-1 de la scopul în vederea căruia a fost edictat de legiuitor, încălcându-i, astfel, reclamantei recurente demnitatea, onoarea și dreptul la propria imagine, ceea ce contravine prevederilor art. 30 din Constituția României.

Potrivit art. 14 C. civ. - "orice persoană fizică sau persoană juridică trebuie să își exercite drepturile (...) cu bună-credință, în acord cu ordinea și cu bunele moravuri"; în măsura în care dreptul este exercitat cu rea-credință, prin deturnarea acestuia de la scopul social în vederea căruia a fost recunoscut și, respectiv, prin încălcarea drepturilor unei alte persoane, acesta nu mai poate beneficia de protecție juridică. Astfel, abuzul de drept implică exercitarea dreptului subiectiv în cadrul limitelor sale externe, materiale sau juridice, dar prin nesocotirea limitelor sale interne, determinat de faptul că s-a produs o deturnare a dreptului de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut.

Instanța de apel s-a limitat la o analiză exclusivă a exercitării dreptului subiectiv al pârâților doar din perspectiva limitelor sale externe - materiale sau juridice, examinând formal conținutul sesizărilor acestora și nerealizând o analiză pertinentă și atotcuprinzătoare cu privire la mecanismul abuzului de drept, în contextul scopului de a acoperi spațiul liber dintre exercițiul normal al dreptului și fapta ilicită. S-a dovedit, în cauză, că pârâții au acționat exclusiv în satisfacerea interesului subiectiv și în considerarea nemulțumirilor personale determinate de verificările de audit ori de calificativele primite în urma evaluărilor, după caz, ceea ce contravine legii și bunelor moravuri.

Mai mult, din perspectiva dreptului la liberă exprimare - invocat, de asemenea, de pârâți în justificarea demersurilor lor exercitate cu rea-credință, s-a probat cauzei - așa cum, în mod just, a constatat instanța de fond, că și acesta a fost deturnat de la scopul în vederea căruia a fost recunoscut de lege, raportat la conivența semnatarilor și la multitudinea sesizărilor formulate și trimise repetitiv mai multor instituții ale statului, unele la foarte scurt timp, fără a se aștepta soluționarea, în scopul vădit al destituirii reclamantei.

b. Instanța de apel a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, prin soluționarea greșită a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. - art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Interpretând normele de drept material privind răspunderea civilă delictuală a persoanei juridice, instanța de apel a stabilit, eronat, limitele de analiză la dispozițiile art. 219 C. civ., reținând că primarul reprezintă "organul de conducere" al U.A.T., astfel încât excepția invocată de pârât, prin cererea introductivă de apel, nu a primit o corectă și legală dezlegare, fiind încălcate dispozițiile art. 36 C. proc. civ.

Potrivit normei de procedură, calitatea procesuală rezultă din identitatea dintre părți și subiectele raportului juridic litigios, astfel cum acesta este dedus judecății.

Recurenta a probat existența unei identități între persoanele pârâte, pe de o parte - inclusiv în ceea ce-l privește pe pârâtul G., și, pe de altă parte, persoanele obligate potrivit raportului juridic dedus judecății. Întrucât calitatea procesuală pasivă aparține celui față de care se poate realiza interesul reclamantei, iar sesizarea adresată Parlamentului României a fost formulată în nume și în interes personal de către pârâtul G., și nu în exercitarea funcției de reprezentare a intereselor U.A.T., în sensul stabilit de normele de drept public anterior evocate din Legea nr. 215/2001 - în vigoare la data faptelor, instanța de apel, în baza rolului său devolutiv în analiza fondului, trebuia să constate că pârâtul justifică calitate procesuală pasivă, astfel încât excepția trebuia respinsă ca neîntemeiată.

Stabilind "răspunderea" în sarcina persoanei juridice de drept public, instanța de apel a încălcat și principiul disponibilității, reglementat de art. 22 alin. (6) C. proc. civ., deoarece, deși reclamanta, prin acțiunea introductivă, a precizat, explicit, situația factuală a cauzei și persoana obligată prin raportul juridic dedus judecății - dovedind corespondența dintre calitatea procesuală a pârâtului G. și raportul juridic litigios, calitatea procesuală a pârâtului a fost analizată exclusiv din punct de vedere al "formei" sesizării, reținându-se eronat că titularul cererii este Comuna Nicorești, care ar fi făcut afirmații denigratoare la adresa recurentei.

Instanța de apel nu a avut rol activ în vederea pronunțării unei hotărâri legale, neîndeplinindu-și obligațiile prevăzute, în sarcina sa, de dispozițiile art. 22 alin. (1) și (2) C. proc. civ.

De asemenea, au fost nerespectate și dispozițiile art. 479 alin. (2) din același cod, care prevăd că instanța de apel "(...) va putea dispune refacerea sau completarea probelor administrate la prima instanță, în cazul în care consideră că sunt necesare pentru soluționarea cauzei, precum și administrarea probelor noi propuse în condițiile art. 478 alin. (2) (...)".

Instanța de apel, cu ignorarea rolului său de devoluțiune asupra fondului, nu doar că respinge administrarea probei testimoniale în calea de atac, dar, prin simpla reinterpretare a probatoriului cauzei, fără a readministra probele fondului ori a administra probe noi, își formulează un raționament în opoziție cu opinia Tribunalului, stabilind că dreptul de petiționare nu a fost exercitat cu rea-credință ori abuziv. În privința pârâtului G., nu procedează nici măcar la o simplă verificare a temeiurilor juridice în baza cărora acesta a formulat și expediat sesizarea împotriva reclamantei, atât timp cât conținutul acestei sesizări, din punct de vedere formal ori de fond, nu se referea și nu invoca un astfel de temei, izvorât din lege, care să-l fi abilitat pe primarul U.A.T. să solicite Parlamentului României destituirea unei persoane dintr-o funcție publică.

În atare condiții, hotărârea atacată este nelegală, producând recurentei o vătămare în sensul art. 175 alin. (2) C. proc. civ., ce nu poate fi înlăturată decât prin casarea acesteia în temeiul art. 488 pct. 5.

c. Decizia este nelegală, întrucât nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei - art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Obligația instanței de a-și motiva hotărârea, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea, în considerentele hotărârii, a situației de fapt expuse în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților, punctele de vedere ale instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic ce a fundamentat soluția adoptată.

Contrar dispozițiilor art. 264 C. proc. civ., care impun obligația interpretării coroborate a probatoriului, Curtea de Apel își întemeiază raționamentul logico-juridic expus în motivare, acordând valoare și eficiență probatorie determinantă doar acelor probe folosite în sprijinul pronunțării unei hotărâri de admitere a apelului părților, modificării situației de fapt și schimbării soluției instanței de fond.

Mai mult, procedează la interpretarea eronată și trunchiată a probelor, cu referire la declarația martorei K., pe care o valorifică exclusiv pentru a atesta starea de tensiune existentă între părțile litigiului, constatând că aceasta este o împrejurare preexistentă, de natură a-i îndreptăți pe pârâți să exercite dreptul la petiționare în orice manieră.

Aceeași declarație a martorei, prin care se oferă date și informații explicite și exacte, ce ar fi fost relevante pentru instanță în a-și forma convingerea privitor la reaua-credință a pârâților și intenția acestora de a produce prejudiciu reclamantei, nu a fost valorificată, deși proba era esențială, întrucât stabilea, fără dubiu, că pârâții intenționau îndepărtarea acesteia din funcția publică de conducere, ceea ce contravine scopului social consacrat de legiuitor prin exercitarea dreptului de a petiționa și a dreptului la liberă exprimare.

Raționamentul logico-juridic al instanței de apel s-a format prin interpretarea eronată a probelor și a conținutului actelor de sesizare formulate de pârâți, Curtea analizându-le pe acestea din urmă doar din perspectiva unui limbaj "violent sau injurios sau lipsit de minimă decență". S-a omis însă să se ia în examinare elementele constitutive ale faptului ilicit și vinovăția făptuitorilor, din perspectiva nu a modului de formulare a petițiilor în sine și a limbajului - în conținutul său semantic, ignorându-se că aceste petiții au cuprins delațiuni nefondate, învinuiri și acuze nereale, având ca scop imediat posibila tragere la răspundere juridică a reclamantei, dar și în realizarea unui scop subsecvent - îndepărtarea acesteia din funcția de conducere a Camerei de Conturi Galați.

În atare condiții, hotărârea atacată - sub aspectul considerentelor, nu a lămurit, pe deplin, situația de fapt și nu a examinat toate argumentele relevante ale reclamantei, nu a făcut referire explicită la toate probele cauzei, nu a răspuns, în fapt și în drept, la toate pretențiile și apărările din proces, așa cum au fost invocate de reclamantă la fond și în calea de atac, astfel încât nici raționamentul logico-juridic nu este unul solid și convingător, de natură a conduce la soluția cuprinsă în decizie.

Recurenta reclamantă a solicitat admiterea recursului, casarea deciziei atacate și, pe fond, admiterea acțiunii.

Intimații pârâți B. și D. au depus întâmpinare, prin care au invocat, în principal, excepția nulității recursului, iar, în subsidiar, au solicitat respingerea căii de atac și menținerea, ca temeinică și legală, a hotărârii atacate.

Intimații pârâți G., E. și F. au formulat întâmpinări, prin care au solicitat respingerea recursului declarat de către reclamanta A., ca nefondat.

Recurenta reclamantă a depus răspuns la întâmpinările formulate de pârâți, solicitând înlăturarea apărărilor evocate de către aceste părți.

Dosarul a fost înregistrat la 27 noiembrie 2020, pe rolul secției I civile a instanței supreme.

Prin rezoluția din 8 decembrie 2020, s-a dispus întocmirea raportului asupra admisibilității, în principiu, a recursului, după efectuarea procedurilor de comunicare, astfel cum acestea sunt reglementate de dispozițiile art. 490 alin. (2) C. proc. civ.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților, intimatul pârât G. depunând punct de vedere, prin care a invocat excepția nulității cererii de recurs, pentru neîncadrarea criticilor în cazurile de casare reglementate de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

Prin încheierea din 20 ianuarie 2022, completul de filtru a admis, în principiu, recursul declarat de reclamanta A. împotriva deciziei civile nr. 48 A din 19 iunie 2020 a Curții de Apel Galați, secția I civilă și a fixat termen de judecată la 12 mai 2022, în ședință publică, complet C4, cu citarea părților. Sub aspectul nulității recursului, a considerat că parte din critici se subsumează motivelor de casare prevăzute de art. 488 C. proc. civ.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție

Examinând decizia recurată, prin prisma criticilor formulate și a dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. -ele 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este fondat, pentru următoarele considerente:

a.1. Criticile referitoare la greșita soluționare a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G. sunt întemeiate.

În esență, instanța de apel apreciază că titularul petiției nr. 2364/6 aprilie 2017 este unitatea administrativ-teritorială Comuna Nicorești, iar nu primarul acesteia, care este doar semnatarul cererii adresate Comisiei pentru cercetarea abuzurilor, combaterea corupției și petiții din cadrul Senatului României, aspect care ar rezulta din conținutul sesizării, pe care însă nu-l explicitează. În alți termeni, Curtea ar fi trebuit să verifice și să argumenteze în ce măsură cele relatate în cuprinsul petiției, în legătură cu modalitatea de desfășurare a activității reclamantei, reprezintă chestiuni probabil a aduce atingere intereselor unității administrativ-teritoriale și colectivității căreia îi aparține, pentru a se putea pune problema că aceasta ar fi titulara cererii semnate de primar, în calitate de reprezentant al comunei, sau dacă vizează aspecte prejudiciabile pentru acesta din urmă, fie în legătură cu activitatea sa de primar, fie în nume propriu.

Pe de altă parte, și din perspectiva raționamentului instanței de apel, în mod greșit, aceasta consideră că numai persoana juridică poate fi răspunzătoare pentru faptele ilicite pretinse de reclamantă, omițând să aplice dispozițiile art. 219 alin. (2) C. civ., care menționează că faptele ilicite săvârșite de organele persoanei juridice atrag și răspunderea personală și solidară a celor care le-au săvârșit, atât față de persona juridică, cât și față de terți, cum este cazul reclamantei. Prin urmare, în funcție de solvabilitatea debitorului, aceasta are un drept de opțiune între a chema în judecată, pentru faptul ilicit reclamat, fie însăși persoana juridică, fie organele persoanei juridice, fie pe ambii debitori.

În niciun caz, răspunderea persoanei juridice pentru fapta ilicită săvârșită de organele sale nu exclude răspunderea organelor persoanei juridice, cum, în mod eronat, a considerat instanța de apel.

În ceea ce privește susținerile referitoare la comiterea faptei pretins ilicite în nume personal de către pârât, folosindu-se de calitatea sa de primar, iar nu în calitate de primar sau de reprezentant al unității administrativ-teritoriale, acestea nu interesează din perspectiva soluției date excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G., de vreme ce partea menționată justifică legitimitate procesuală în ambele cazuri, doar temeiul juridic fiind parțial diferit (art. 1357 și următoarele C. civ., în cazul răspunderii pentru fapta proprie, art. 219 cu referire la art. 1357 și următoarele C. civ., în cazul răspunderii ca organ al persoanei juridice). În plus, prin cererea de chemare în judecată, reclamanta a indicat ambele textele de lege, astfel că nu s-ar putea reține o eventuală încălcare a cauzei juridice a cererii. De asemenea, decizia Curții referitoare la excepția în discuție s-a fundamentat pe interpretarea art. 219 C. civ., astfel încât și criticile recurentei în legătură cu soluția dată excepției trebuie verificate din perspectiva acestui text de lege, în condițiile sus-arătate.

Pe de altă parte, susținerea conform căreia sesizarea formulată de pârât ar reprezenta un demers personal al acestei părți, în efectuarea căruia s-ar fi folosit de calitatea de primar, interesează fondul cauzei, în contextul în care reclamanta pretinde, ca sursă a prejudiciului de imagine, exercitarea abuzivă a dreptului de petiționare. Or, această problemă pune în dezbatere un mecanism complex, al abuzului de drept, în cadrul căruia, folosirea unei anumite calități, de organ al autorității publice, dacă se dovedește a fi întemeiată critica, are semnificație juridică în ceea ce privește atitudinea subiectivă cu care a acționat partea în exercitarea dreptului de petiționare. Prin urmare, la acest moment procesual, nu pot fi examinate susținerile în discuție, de vreme ce decizia instanței de apel a vizat o chestiune prealabilă fondului cauzei, respectiv calitatea procesuală pasivă a pârâtului, soluția fiind de admitere a excepției.

Cum, pentru argumentele arătate în precedent, în mod greșit, Curtea a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului G., ceea ce va determina admiterea recursului și casarea deciziei, cu trimitere spre rejudecare, instanța de apel va proceda la verificarea susținerilor reclamantei privind exercitarea dreptului de petiționare cu rea-credință de către acesta, raportat la atribuțiile stabilite de lege în sarcina sa, în calitate de primar, conform textelor de lege evocate în recurs, respectiv art. 23, 25, 61, 63 din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale, în forma în vigoare la data sesizării, iar nu numai din perspectiva art. 21 și 62 din același act normativ, reținut de Curte la admiterea excepției. În alți termeni, instanța va evalua, raportat la conținutul petiției și la atribuțiile legale, în ce măsură demersul pârâtului G. a fost exercitat în legătură cu atribuțiile sau scopul funcțiilor încredințate, în sensul art. 219 alin. (1) C. civ. sau, dimpotrivă, în interes personal, folosindu-se de calitatea de primar, conform celor susținute de reclamantă. Astfel cum, în mod corect, a arătat și recurenta, aplicarea semnăturii pârâtului pe sesizare, aferente calității de primar, este doar un aspect formal, dar nu și suficient pentru lămurirea aspectelor invocate de reclamantă.

În consecință, sub acest prim motiv de recurs, Înalta Curte constată că susținerile reclamantei sunt întemeiate, fiind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de apel procedând la o interpretare greșită și incompletă a dispozițiilor art. 219 C. civ.

a.2. În cadrul acestui punct al cererii de recurs, reclamanta invocă atât încălcarea dispozițiilor de drept substanțial (art. 14, art. 15 și art. 1353 C. civ., art. 30 din Constituția României), cât și motivarea superficială a deciziei în contextul necercetării unor aspecte determinante în conturarea abuzului de drept pretins săvârșit de pârâți, critici care fundamentează, în realitate, motive de casare distincte, respectiv art. 488 alin. (1) pct. 8 și pct. 6 C. proc. civ., urmând a fi verificate ca atare de către prezenta instanță.

Referitor la argumentarea deficitară a hotărârii atacate, alegațiile recurentei sunt întemeiate (art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.).

Instanța de apel s-a limitat să expună, în considerentele hotărârii, formularea a cinci sesizări de către pârâți, concluzionând, mai puțin în ceea ce-l privește pe pârâtul G., pentru care a reținut lipsa calității procesuale pasive, că, din analiza faptelor relatate în conținutul petițiilor și din limbajul folosit nu rezultă exercitarea cu rea-credință a dreptului de petiționare. Totodată, Curtea a insistat pe starea tensionată dintre părți în contextul în care și reclamanta, la rândul său, a formulat mai multe sesizări împotriva pârâților, constatând, în final, că nu sunt întrunite condițiile răspunderii civile delictuale în persoana acestor părți.

În esență, recurenta a invocat, în litigiul de față, exercitarea abuzivă de către pârâți a dreptului de petiționare și a dreptului la liberă exprimare, prin acțiunea concertată a acestora, în scopul denigrării sale și atragerii răspunderii disciplinare și penale, a înlăturării din funcția de director al Camerei de Conturi Galați, cu consecințe grave în ceea ce privește afectarea onoarei, demnității, reputației și prestigiului reclamantei.

Atât dreptul la demnitate și dreptul la propria imagine, astfel cum sunt reglementate în art. 72 și 73 C. civ., cât și dreptul la libera exprimare, reglementat de art. 10 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, art. 30 din Constituția României, art. 70 C. civ., dar și dreptul de petiționare, reglementat de art. 51 din legea fundamentală, beneficiază de o protecție egală din partea legii naționale și europene. Pe de altă parte, exercitarea drepturilor și a libertăților constituționale trebuie să se realizeze cu bună-credință, în scopul pentru care au fost recunoscute de către legiuitor și fără consecințe vătămătoare pentru terțe persoane, conform art. 57 din Constituția României și art. 14 C. civ.

În acest context, în legislația civilă actuală, s-a codificat instituția abuzului de drept (art. 15 C. civ.) și, totodată, dacă se concretizează într-o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii, abuzul de drept poate atrage răspunderea civilă, prin obligarea autorului la daune interese (art. 1357 cu referire la art. 1353 C. civ.).

Astfel cum, în mod corect, a arătat și recurenta, abuzul de drept reprezintă un mecanism complex, care implică exercitarea unui drept subiectiv, în speță, dreptul de petiționare și dreptul la liberă exprimare, cu încălcarea principiilor exercitării sale.

Conform art. 15 C. civ., "niciun drept nu poate fi exercitat în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe". Prima teză din textul de lege enunțat vizează exercitarea dreptului cu intenția de a cauza altuia un prejudiciu de natură materială sau morală, respectiv "în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul".

În măsura în care nu poate fi reținută vinovăția autorului sub forma intenției de a produce altuia un prejudiciu, răspunderea va putea fi antrenată doar dacă este incidentă cea de-a doua teză a articolului de lege menționat, și anume în ipoteza în care dreptul subiectiv este exercitat în mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe, evident, sub rezerva producerii unui prejudiciu. Caracterul excesiv al exercitării dreptului presupune valorificarea acestuia de către titular într-un mod exacerbat, cauzându-se altei persoane un prejudiciu mai oneros decât cel care ar putea fi, în mod obiectiv, creat prin exercitarea acestui drept, în mod firesc, corespunzător scopului pentru care a fost recunoscut de legiuitor și în acord cu limitele sale.

Prin urmare, exercitarea dreptului subiectiv civil este guvernată de următoarele principii: 1. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu respectarea legii și a moralei (art. 14 alin. (1) C. civ.); 2. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale externe, atât de ordin material, cât și de ordin juridic; 3. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat în limitele sale interne, adică numai potrivit scopului economic și social în vederea căruia este recunoscut de lege, iar nu în scopul de a vătăma sau păgubi pe altul ori într-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei-credințe (art. 15 C. civ.); 4. dreptul subiectiv civil trebuie exercitat cu bună credință (art. 57 din Constituție, art. 14 alin. (1) C. civ.).

Abuzul de drept vizează numai ultimele două principii dintre cele enumerate mai sus, în alți termeni, se poate reține în cazul în care titularul dreptului, cu rea-credință, îl deturnează de la finalitatea lui, după cum rezultă din interpretarea art. 15 C. civ.. Orice abuz de drept presupune două elemente constitutive, și anume unul subiectiv, ce constă în exercitarea cu rea-credință a dreptului subiectiv civil, și unul obiectiv, care constă în deturnarea dreptului subiectiv de la scopul pentru care a fost recunoscut, de la finalitatea sa legală, faptul săvârșit neputând fi explicat printr-un motiv legitim.

Cum s-a arătat deja în precedent, instanța de apel nu a procedat la o analiză a circumstanțelor cauzei și nu a verificat întrunirea condițiilor răspunderii civile delictuale în persoana pârâților din perspectiva acestui mecanism complex al abuzului de drept, rezumându-se să redea nemulțumirile exprimate în petițiile formulate de pârâți și să concluzioneze că dreptul de petiționare și de liberă exprimare nu au fost exercitate cu rea credință, insistând, totodată, pe starea conflictuală dintre părți în ipoteza în care și recurenta a formulat mai multe petiții împotriva adversarilor. Curtea a omis însă să examineze susținerile evocate de reclamantă în toate fazele procesuale, determinante în soluționarea cauzei, analiză în absența căreia nu se poate concluziona, la acest moment procesual, dacă sunt sau nu întrunite cerințele răspunderii civile delictuale, reglementate de dispozițiile art. 1357 C. civ.

Astfel, instanța de apel nu a verificat dacă cele imputate de către pârâți în activitatea desfășurată de reclamantă în legătură cu aceștia și expuse în cuprinsul petițiilor au o suficientă bază factuală, în contextul în care demersurile lor prin care au intenționat atragerea răspunderii penale și disciplinare a părții adverse s-au finalizat cu soluții favorabile acesteia, împotriva cărora recurenta susține că nu s-au declanșat căi de atac. Or, exercitarea dreptului la liberă exprimare este subordonată acționării cu bună credință, în raport cu care, pentru fapte concrete reproșate reclamantei, trebuie să existe o bază factuală, în sensul dovedirii că cele afirmate sunt reale sau, cel puțin, demne de cre