ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2517/2012

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor

dosarului, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 102 F din data de 5

martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a respins

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București.

Pentru a hotărî

astfel, instanța de fond a reținut că prin Sentința penală din data de 05

februarie 2009, rămasă definitivă la data de 10 iulie 2009, numitul H.P.D. a

fost condamnat de către Tribunalul Landau in der Pfalz la o pedeapsă de 6 ani

și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie gravă și furt

săvârșit cu arme prevăzute de art. 242, 243, 249 și 250 C. pen. german, precum

și la măsura de siguranță a plasării într-o unitate de siguranță după detenția

penală.

În fapt, s-a reținut

că, în data de 17 mai 2006, împreună cu alte persoane, persoana condamnată

H.P.D. a sustras, prin folosirea de violențe și amenințări, o sumă de bani din

Casa de Economii Sparkasse.

Din examinarea

documentelor anexate cauzei, Curtea a constatat că sunt îndeplinite doar

parțial condițiile transferării cumulativ prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a)

- f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate

(condiții transpuse în legislația națională în prevederile art. 143 lit. a) -

f) din Legea nr. 302/2004 republicată), respectiv, doar condițiile prevăzute de

lit. a) - e) ale acestor texte de lege.

Astfel, persoana

condamnată H.P.D. este cetățean român, hotărârea de condamnare este definitivă,

la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai

mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimțit de condamnat în

deplină cunoștință de cauză (așa cum rezultă din declarația acestuia), iar

fapta care a atras condamnarea are corespondent în legislația penală română,

întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de

dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), c) și alin. (2

1

) lit. a),

b) C. pen.

Sesizarea

Ministerului Public a fost apreciată ca neîntemeiată, din perspectiva

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. f) din Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit.

f) din Legea nr. 302/2004 republicată), lipsind acordul statului de condamnare

la transfer.

Convenția europeană

asupra transferării persoanelor condamnate prevede, în mod expres (în articolul

anterior menționat), că statul de condamnare și statul de executare trebuie să

se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante

din legislația națională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare

și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări;

în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

Statuând doar asupra

principiilor de ordin general în raport de care se desfășoară procedura de

transfer, Convenția europeană nu a prevăzut, în mod firesc, și modalitatea

concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor

implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de

refuzare a transferului în raport de documentele și declarațiile prevăzute de

art. 6 parag. 1 - 3 din Convenție.

În considerarea

acestei opțiuni, legislația națională română a prevăzut, în dispozițiile art.

162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, că sesizarea Curții de Apel

București ca instanță competentă în recunoașterea hotărârii străine și punerii

ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiției primește

declarația de consimțământ de la statul de condamnare, însoțită de informațiile

și documentele prevăzute de lege.

Desigur că statul de

condamnare are posibilitatea, conform art. 6 parag. 3 din Convenție, de a lua o

hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informațiilor prevăzute de

parag. 1 al acestui articol, însă în faza prealabilă sesizării instanței, un

acord, cel puțin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului

trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să

poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiții necesare

transferului.

În cauza de față, se

constată că statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de

numitul H.P.D. și documentația relevantă, precizând, însă, în mod expres, că,

în momentul de față, nu își poate da consimțământul legal față de transfer

deoarece acesta depinde de informațiile ce urmează a fi puse la dispoziție,

respectiv, cele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție, precum și

prevederile legale referitoare la punerea în executare, într-un institut din

România, similar unei măsuri de plasare într-o unitate pentru detenție de

siguranță.

În raport de voința

astfel exprimată de către statul de condamnare, Curtea a reținut că adresa de

înaintare a cererii de transfer constituie o expresie a obligației

autorităților germane de a transmite informații, conform art. 4 parag. 2 din

Convenția europeană și nu poate fi echivalată cu un acord al statului de

condamnare asupra transferului.

Aceasta deoarece

rezultă din însăși mențiunile documentului faptul că statul solicitant a

înțeles să informeze statul român despre dorința condamnatului și a solicitat,

conform art. 6 parag. 3, transmiterea unor documente anterior luării unei

hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior

autorităților române, iar sesizarea instanței s-a realizat în absența acesteia.

Or, dispozițiile

Legii nr. 302/2004 reglementează distinct procedura aplicabilă în cazul în care

statul român are calitatea de stat de executare, statuând, în mod expres, în

dispozițiile art. 162 alin. (4), că declarația de consimțământ la transfer a

statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiției anterior

sesizării instanței române competente.

Curtea a reținut că,

din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc,

că pronunțarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra

transferului implică, în mod necesar, cunoașterea poziției statului de

condamnare, poziție care trebuie exprimată în scris și neechivoc.

Pentru aceste

considerente, Curtea a concluzionat că, în prezenta cauză, sesizarea sa s-a

realizat în absența acordului, cel puțin preliminar, dar expres, al statului de

condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de

transfer și în contradicție cu precizările exprese făcute prin numeroasele

adrese emise statul solicitant și depuse la dosarul Parchetului de pe lângă

Curtea de Apel București.

Pe cale de

consecință, neîndeplinirea tuturor condițiilor transferării, astfel cum sunt

prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. a) - f) din Legea

nr. 302/2004), determină imposibilitatea realizării transferului, urmând ca

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București să fie respinsă ca

atare.

În final, Curtea

reține că neîndeplinirea condițiilor referitoare la transferarea condamnatului

și respingerea transferului face inutilă recunoașterea hotărârii străine,

deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se

doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a

hotărârii.

Pentru aceste considerente,

în baza art. 162 din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea va respinge

sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind transferul

persoanei condamnate H.P.D. într-un penitenciar din România.

Împotriva acestei

sentințe a declarat recurs persoană transferabilă H.P.D. solicitând admiterea

acestuia și transferarea persoanei condamnate în România în vederea continuării

executării pedepsei.

Examinând recursul

prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru

următoarele considerente:

În acord cu instanța

de fond, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut îndeplinirea

cumulativă a mai multor condiții pentru transferarea persoanelor condamnate în

străinătate, în vederea continuării executării pedepsei închisorii în România.

Astfel potrivit

dispozițiilor art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate (condiții transpuse în legislația națională

în prevederile art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru

a fi admisă o astfel de cerere este necesar ca persoana condamnată să fie

cetățean român, hotărârea de condamnare să fie definitivă, de la data primirii

cererii de transfer condamnatul să mai aibă de executat mai mult de 6 luni,

faptele penale ce au făcut obiectul condamnării să aibă corespondent în

legislația română, consimțământul condamnatului precum și consimțământul

statului de condamnare.

În acord cu instanța

de fond, Înalta Curte constată că doar parțial sunt îndeplinite condițiile legale

în vederea realizării transferului, lipsind consimțământul statului de

condamnare.

Astfel, H.P.D. este

cetățean român, hotărârea de condamnare este definitivă, la data primirii

cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din

durata pedepsei, transferul a fost consimțit de condamnat în deplină cunoștință

de cauză (așa cum rezultă din declarația acestuia), iar fapta care a atras

condamnarea are corespondent în legislația penală română, întrunind elementele

constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de dispozițiile art. 211

alin. (2) lit. a), c) și alin. (2

1

) lit. a), b) C. pen.

În aceste condiții,

hotărârea Curții de Apel este temeinică și legală cu atât mai mult cu cât

statul german a trimis la dosar un înscris din care rezultă fără putință de

tăgadă că nu își exprimă acordul în vederea transferării condamnatului în

România.

Chiar dacă, așa cum

susține apărarea, această procedură a fost inițiată la cererea condamnatului,

ea este supusă îndeplinirii condițiilor legale astfel că acest argument, în

susținerea recursului, nu poate fi considerat determinant în reformarea

hotărârii instanței de fond.

Pentru aceste

considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

alin. (1) C. proc.

pen., urmează a respinge recursul, ca nefondat.

Văzând și

dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de persoană transferabilă H.P.D. împotriva

Sentinței penale nr. 102 F din data de 5 martie 2012 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 8 august 2012.

Procesat de GGC - N