ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2517/2012

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor dosarului, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 102 F din data de 5 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București. Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că prin Sentința penală din data de 05 februarie 2009, rămasă definitivă la data de 10 iulie 2009, numitul H.P.D. a fost condamnat de către Tribunalul Landau in der Pfalz la o pedeapsă de 6 ani și 6 luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de tâlhărie gravă și furt săvârșit cu arme prevăzute de art. 242, 243, 249 și 250 C. pen. german, precum și la măsura de siguranță a plasării într-o unitate de siguranță după detenția penală.

În fapt, s-a reținut că, în data de 17 mai 2006, împreună cu alte persoane, persoana condamnată H.P.D. a sustras, prin folosirea de violențe și amenințări, o sumă de bani din Casa de Economii Sparkasse. Din examinarea documentelor anexate cauzei, Curtea a constatat că sunt îndeplinite doar parțial condițiile transferării cumulativ prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (condiții transpuse în legislația națională în prevederile art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 republicată), respectiv, doar condițiile prevăzute de lit. a) - e) ale acestor texte de lege. Astfel, persoana condamnată H.P.D.

este cetățean român, hotărârea de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimțit de condamnat în deplină cunoștință de cauză (așa cum rezultă din declarația acestuia), iar fapta care a atras condamnarea are corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen. Sesizarea Ministerului Public a fost apreciată ca neîntemeiată, din perspectiva neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. f) din Legea nr. 302/2004 republicată), lipsind acordul statului de condamnare la transfer.

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate prevede, în mod expres (în articolul anterior menționat), că statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări, iar prevederile legale concordante din legislația națională română stabilesc, de asemenea, că statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc. Statuând doar asupra principiilor de ordin general în raport de care se desfășoară procedura de transfer, Convenția europeană nu a prevăzut, în mod firesc, și modalitatea concretă în care se va realiza acest acord, lăsând la latitudinea statelor implicate în procedură modul de luare a unei hotărâri de acceptare sau de refuzare a transferului în raport de documentele și declarațiile prevăzute de art. 6 parag.

1 - 3 din Convenție. În considerarea acestei opțiuni, legislația națională română a prevăzut, în dispozițiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, că sesizarea Curții de Apel București ca instanță competentă în recunoașterea hotărârii străine și punerii ei în executare se realizează îndată ce Ministerul Justiției primește declarația de consimțământ de la statul de condamnare, însoțită de informațiile și documentele prevăzute de lege. Desigur că statul de condamnare are posibilitatea, conform art. 6 parag. 3 din Convenție, de a lua o hotărâre finală asupra transferului după comunicarea informațiilor prevăzute de parag. 1 al acestui articol, însă în faza prealabilă sesizării instanței, un acord, cel puțin preliminar, al statului de condamnare asupra transferului trebuie exprimat, în mod expres, pentru ca autoritatea judiciară română să poată aprecia asupra îndeplinirii cumulative a celor șase condiții necesare transferului.

În cauza de față, se constată că statul de condamnare a transmis cererea de transfer formulată de numitul H.P.D. și documentația relevantă, precizând, însă, în mod expres, că, în momentul de față, nu își poate da consimțământul legal față de transfer deoarece acesta depinde de informațiile ce urmează a fi puse la dispoziție, respectiv, cele prevăzute de art. 6 parag. 1 din Convenție, precum și prevederile legale referitoare la punerea în executare, într-un institut din România, similar unei măsuri de plasare într-o unitate pentru detenție de siguranță. În raport de voința astfel exprimată de către statul de condamnare, Curtea a reținut că adresa de înaintare a cererii de transfer constituie o expresie a obligației autorităților germane de a transmite informații, conform art. 4 parag.

2 din Convenția europeană și nu poate fi echivalată cu un acord al statului de condamnare asupra transferului. Aceasta deoarece rezultă din însăși mențiunile documentului faptul că statul solicitant a înțeles să informeze statul român despre dorința condamnatului și a solicitat, conform art. 6 parag. 3, transmiterea unor documente anterior luării unei hotărâri asupra transferului, hotărâre ce nu a mai fost comunicată ulterior autorităților române, iar sesizarea instanței s-a realizat în absența acesteia. Or, dispozițiile Legii nr. 302/2004 reglementează distinct procedura aplicabilă în cazul în care statul român are calitatea de stat de executare, statuând, în mod expres, în dispozițiile art. 162 alin. (4), că declarația de consimțământ la transfer a statului de condamnare trebuie comunicată Ministerului Justiției anterior sesizării instanței române competente.

Curtea a reținut că, din interpretarea logică a acestor prevederi legale rezultă, în mod neechivoc, că pronunțarea unei hotărâri de către autoritatea judiciară română asupra transferului implică, în mod necesar, cunoașterea poziției statului de condamnare, poziție care trebuie exprimată în scris și neechivoc. Pentru aceste considerente, Curtea a concluzionat că, în prezenta cauză, sesizarea sa s-a realizat în absența acordului, cel puțin preliminar, dar expres, al statului de condamnare, acord ce nu poate fi prezumat din simpla transmitere a cererii de transfer și în contradicție cu precizările exprese făcute prin numeroasele adrese emise statul solicitant și depuse la dosarul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București.

Pe cale de consecință, neîndeplinirea tuturor condițiilor transferării, astfel cum sunt prevăzute de art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (respectiv art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004), determină imposibilitatea realizării transferului, urmând ca sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București să fie respinsă ca atare. În final, Curtea reține că neîndeplinirea condițiilor referitoare la transferarea condamnatului și respingerea transferului face inutilă recunoașterea hotărârii străine, deoarece aceasta din urmă are o natură subsidiară transferului, impunându-se doar în cazul admiterii acestuia și exclusiv în vederea punerii în executare a hotărârii.

Pentru aceste considerente, în baza art. 162 din Legea nr. 302/2004 republicată, Curtea va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind transferul persoanei condamnate H.P.D. într-un penitenciar din România. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs persoană transferabilă H.P.D. solicitând admiterea acestuia și transferarea persoanei condamnate în România în vederea continuării executării pedepsei. Examinând recursul prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că este nefondat pentru următoarele considerente: În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că legiuitorul a prevăzut îndeplinirea cumulativă a mai multor condiții pentru transferarea persoanelor condamnate în străinătate, în vederea continuării executării pedepsei închisorii în România.

Astfel potrivit dispozițiilor art. 3 parag. 1 lit. a) - f) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate (condiții transpuse în legislația națională în prevederile art. 143 lit. a) - f) din Legea nr. 302/2004 republicată) pentru a fi admisă o astfel de cerere este necesar ca persoana condamnată să fie cetățean român, hotărârea de condamnare să fie definitivă, de la data primirii cererii de transfer condamnatul să mai aibă de executat mai mult de 6 luni, faptele penale ce au făcut obiectul condamnării să aibă corespondent în legislația română, consimțământul condamnatului precum și consimțământul statului de condamnare. În acord cu instanța de fond, Înalta Curte constată că doar parțial sunt îndeplinite condițiile legale în vederea realizării transferului, lipsind consimțământul statului de condamnare.

Astfel, H.P.D. este cetățean român, hotărârea de condamnare este definitivă, la data primirii cererii de transferare condamnatul mai avea de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei, transferul a fost consimțit de condamnat în deplină cunoștință de cauză (așa cum rezultă din declarația acestuia), iar fapta care a atras condamnarea are corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie, prevăzută de dispozițiile art. 211 alin. (2) lit. a), c) și alin. (2 1 ) lit. a), b) C. pen. În aceste condiții, hotărârea Curții de Apel este temeinică și legală cu atât mai mult cu cât statul german a trimis la dosar un înscris din care rezultă fără putință de tăgadă că nu își exprimă acordul în vederea transferării condamnatului în România.

Chiar dacă, așa cum susține apărarea, această procedură a fost inițiată la cererea condamnatului, ea este supusă îndeplinirii condițiilor legale astfel că acest argument, în susținerea recursului, nu poate fi considerat determinant în reformarea hotărârii instanței de fond. Pentru aceste considerente, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 alin. (1) C. proc. pen., urmează a respinge recursul, ca nefondat. Văzând și dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen.,

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoană transferabilă H.P.D. împotriva Sentinței penale nr. 102 F din data de 5 martie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul inculpat la plata sumei de 200 RON cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 8 august 2012. Procesat de GGC - N