ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2690/2012

Deliberând asupra recursului penal de

față, constată următoarele:

Prin

Rezoluția nr. 1908/11/5/2011 din data de 06 octombrie 2011, Parchetul de pe

lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul

dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004

republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a sentinței

penale din data de 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt în

Dosarul nr. 8Hv63/10d-90, ca urmare a cererii înaintate de autoritățile

judiciare din Republica Austria, de transferare a condamnatului D.M. într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și

6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.

Prin sentința penală nr. 519/F din 12

decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală, în

urma nalizării sesizării, pe baza documentelor și informațiilor comunicate de

către statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra

transferării persoanelor condamnate (adoptată la Strasbourg în anul 1983 și

ratificată de România prin Legea nr. 76/1996), s-au constatat următoarele:

I. Prin sentința penală din data de 28

aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt în Dosarul nr. 8Hv63/10d-90

(definitivă și executorie la data de 19 octombrie 2010), s-a dispus condamnarea

inculpatului D.M. la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunii de „furt grav, în mod profesional, prin efracție, în formă

consumată și de tentativă", prevăzută de art. 127, art. 128 alin. (1)

cifra 4, art. 129 cifra 1, art. 130 fraza I, varianta 2 și fraza a II-a, variantele

1, 2 și art. 15 C. pen. austriac.

În sarcina inculpatului, s-a reținut

în fapt că, în perioada 05 noiembrie - 12 decembrie 2009, în localitățile

Weissenkirchen, Wosendorf, Oberloiben, Himberg, Inning și Krummnussbaum, în

realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alți făptuitori, a

săvârșit cinci acte materiale de sustragere de bunuri din sediul unor firme,

unde a pătruns prin efracție și a încercat să sustragă, în aceeași modalitate,

bunuri din sediul unei alte firme, prin acțiunile respective cauzându-se un

prejudiciu total de aproximativ 45.156 euro.

II. În raport cu faptele reținute în hotărârea

definitivă de condamnare, Curtea de Apel a constatat că este îndeplinită condiția

dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată,

precum și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate.

Astfel, faptele respective au corespondent

în legea penală română, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii

continuate de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1)

lit. a), i) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la

3 la 15 ani.

III. Felul și durata pedepsei închisorii,

aplicată prin hotărârea anterior menționată, sunt compatibile cu legea penală română,

conform normei de incriminare anterior menționate, precum și dispozițiilor art.

53 pct. 1 lit. b) C. pen.

Potrivit informațiilor suplimentare comunicate

de către autoritățile judiciare austriece, la cererea din oficiu a Curții, din pedeapsa

aplicată inculpatului a fost dedusă arestarea preventivă a acestuia din perioada

15 decembrie 2009 - 13 august 2010, iar executarea acelei pedepse a început la data

de 13 decembrie 2010, urmând a se împlini, la termen, în data de 16 octombrie 2015.

Prin declarația din data de 14 iulie 2011,

formulată în fața unui reprezentant al Ambasadei României din Viena, condamnatul

a învederat că nu își dă consimțământul pentru a fi transferat în România, în vederea

executării restului de pedeapsă.

În cursul judecării acestei cauze, condamnatul

a fost legal citat la locul de deținere din Republica Austria (Penitenciarul Sonnberg),

fără a exprima vreo poziție cu privire la procedura în desfășurare.

Referitor la declarația condamnatului,

Curtea a constatat că existența consimțământului acestuia, în vederea realizării

transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art.

3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 și ratificat de România prin

O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), invocat și de autoritățile

austriece, întrucât, prin decizia din data de 02 martie 2011 (definitivă și irevocabilă),

emisă de Prefectura Orașului Melk, s-a luat în ceea ce îl privește măsura interdicției

de a se afla pe întreg teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.

VI. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea

a concluzionat că sunt îndeplinite toate condițiile (prevăzute în art. 143 din Legea

nr. 302/2004 republicată) pentru realizarea transferării condamnatului D.M. într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii,

în felul și durata stabilite de instanța austriacă.

Astfel, s-a arătat că faptele care au atras

condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a statului român, hotărârea

instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul este resortisant al

Statului Român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste

6 luni din durata pedepsei închisorii și, deși nu a consimțit la realizarea transferării

sale într-un penitenciar din România, existența acordului său în acest sens nu este

obligatorie.

În consecință, Curtea, în temeiul art.

162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată

de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut hotărârea de condamnare

pronunțată de instanța austriacă și a dispus transferarea condamnatului într-un

penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și

6 luni închisoare.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs

persoana condamnată, criticând-o prin aceea că nu s-a avut în vedere împrejurarea

că nu și-a exprimat acordul pentru a fi transferat într-un penitenciar din România,

încălcându-se astfel prevederile art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Recursul declarat nu este fondat.

Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului

rezultă că prin Rezoluția nr. 1908/11/5/2011 din data de 06 octombrie 2011, Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul dispozițiilor

art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea recunoașterii

și punerii în executare a sentinței penale din data de 28 aprilie 2010, pronunțată

de Tribunalul Eisenstadt în Dosarul nr. 8Hv63/10d-90, ca urmare a cererii înaintate

de autoritățile judiciare din Republica Austria, de transferare a condamnatului

D.M., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei

de 5 ani și 6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.

S-a reținut în sarcina condamnatului că,

în perioada 05 noiembrie - 12 decembrie 2009, în localitățile Weissenkirchen, Wosendorf,

Oberloiben, Himberg, Inning și Krummnussbaum, în realizarea aceleiași rezoluții

infracționale, împreună cu alți făptuitori, a săvârșit cinci acte materiale de sustragere

de bunuri din sediul unor firme, unde a pătruns prin efracție și a încercat să sustragă,

în aceeași modalitate, bunuri din sediul unei alte firme, prin acțiunile respective

cauzându-se un prejudiciu total de aproximativ 45.156 euro.

Din datele existente la dosar rezultă că

faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a

statului român, hotărârea instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul

este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai

avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii și, deși nu a consimțit

la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existența acordului

său în acest sens nu este obligatorie.

În ce privește critica persoanei comndamnate,

referitoare la acordul său în vederea realizării transferării într-un penitenciar

din România, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că

acesta nu este obligatoriu, întrucât, conform art. 3 din Protocolul adițional la

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat și ratificat

și de România, prin decizia din data de 02 martie 2011 (definitivă și irevocabilă),

emisă de Prefectura Orașului Melk, s-a luat în ceea ce îl privește măsura interdicției

de a se afla pe întreg teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.

Prin urmare, existența consimțământului

persoanei condamnate în vederea transferării, în cauza de față nu este obligatorie,

așa încât critica formulată de recurent nu este fondată, iar hotărârea instanței

de fond este legală și temeinică, reținându-se în mod corect că în cauză sunt îndeplinite

condițiile prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată pentru realizarea

transferării condamnatul D.M. într-un penitenciar din România.

Față de cele menționate, recursul declarat

de persoana condamnată apare ca fiind nefondat și urmează a fi respins în baza

art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

În baza art. 192 alin. (2) C. proc.

pen., va fi obligată recurenta persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat recursul declarat

de persoana condamnată D.M. împotriva sentinței penale nr. 519/F din 19 decembrie

2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală.

Obligă recurenta persoană condamnată la

plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma

de 320 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa

din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi 6 septembrie

2012.