ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2690/2012
ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2690/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)
Deliberând asupra recursului penal de
față, constată următoarele:
Prin
Rezoluția nr. 1908/11/5/2011 din data de 06 octombrie 2011, Parchetul de pe
lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul
dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004
republicată, în vederea recunoașterii și punerii în executare a sentinței
penale din data de 28 aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt în
Dosarul nr. 8Hv63/10d-90, ca urmare a cererii înaintate de autoritățile
judiciare din Republica Austria, de transferare a condamnatului D.M. într-un
penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și
6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.
Prin sentința penală nr. 519/F din 12
decembrie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală, în
urma nalizării sesizării, pe baza documentelor și informațiilor comunicate de
către statul de condamnare, în aplicarea Convenției europene asupra
transferării persoanelor condamnate (adoptată la Strasbourg în anul 1983 și
ratificată de România prin Legea nr. 76/1996), s-au constatat următoarele:
I. Prin sentința penală din data de 28
aprilie 2010, pronunțată de Tribunalul Eisenstadt în Dosarul nr. 8Hv63/10d-90
(definitivă și executorie la data de 19 octombrie 2010), s-a dispus condamnarea
inculpatului D.M. la pedeapsa de 5 ani și 6 luni închisoare, pentru săvârșirea
infracțiunii de „furt grav, în mod profesional, prin efracție, în formă
consumată și de tentativă", prevăzută de art. 127, art. 128 alin. (1)
cifra 4, art. 129 cifra 1, art. 130 fraza I, varianta 2 și fraza a II-a, variantele
1, 2 și art. 15 C. pen. austriac.
În sarcina inculpatului, s-a reținut
în fapt că, în perioada 05 noiembrie - 12 decembrie 2009, în localitățile
Weissenkirchen, Wosendorf, Oberloiben, Himberg, Inning și Krummnussbaum, în
realizarea aceleiași rezoluții infracționale, împreună cu alți făptuitori, a
săvârșit cinci acte materiale de sustragere de bunuri din sediul unor firme,
unde a pătruns prin efracție și a încercat să sustragă, în aceeași modalitate,
bunuri din sediul unei alte firme, prin acțiunile respective cauzându-se un
prejudiciu total de aproximativ 45.156 euro.
II. În raport cu faptele reținute în hotărârea
definitivă de condamnare, Curtea de Apel a constatat că este îndeplinită condiția
dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 republicată,
precum și de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor
condamnate.
Astfel, faptele respective au corespondent
în legea penală română, acestea întrunind elementele constitutive ale infracțiunii
continuate de furt calificat, prevăzută de art. 208 alin. (1) - 209 alin. (1)
lit. a), i) cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen., pedepsită cu închisoare de la
3 la 15 ani.
III. Felul și durata pedepsei închisorii,
aplicată prin hotărârea anterior menționată, sunt compatibile cu legea penală română,
conform normei de incriminare anterior menționate, precum și dispozițiilor art.
53 pct. 1 lit. b) C. pen.
Potrivit informațiilor suplimentare comunicate
de către autoritățile judiciare austriece, la cererea din oficiu a Curții, din pedeapsa
aplicată inculpatului a fost dedusă arestarea preventivă a acestuia din perioada
15 decembrie 2009 - 13 august 2010, iar executarea acelei pedepse a început la data
de 13 decembrie 2010, urmând a se împlini, la termen, în data de 16 octombrie 2015.
Prin declarația din data de 14 iulie 2011,
formulată în fața unui reprezentant al Ambasadei României din Viena, condamnatul
a învederat că nu își dă consimțământul pentru a fi transferat în România, în vederea
executării restului de pedeapsă.
În cursul judecării acestei cauze, condamnatul
a fost legal citat la locul de deținere din Republica Austria (Penitenciarul Sonnberg),
fără a exprima vreo poziție cu privire la procedura în desfășurare.
Referitor la declarația condamnatului,
Curtea a constatat că existența consimțământului acestuia, în vederea realizării
transferării într-un penitenciar din România, nu este obligatorie, conform art.
3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor
condamnate (adoptat la Strasbourg în anul 1997 și ratificat de România prin
O.G. nr. 92/1999, aprobată prin Legea nr. 511/2001), invocat și de autoritățile
austriece, întrucât, prin decizia din data de 02 martie 2011 (definitivă și irevocabilă),
emisă de Prefectura Orașului Melk, s-a luat în ceea ce îl privește măsura interdicției
de a se afla pe întreg teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.
VI. Pentru motivele mai sus arătate, Curtea
a concluzionat că sunt îndeplinite toate condițiile (prevăzute în art. 143 din Legea
nr. 302/2004 republicată) pentru realizarea transferării condamnatului D.M. într-un
penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei închisorii,
în felul și durata stabilite de instanța austriacă.
Astfel, s-a arătat că faptele care au atras
condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a statului român, hotărârea
instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul este resortisant al
Statului Român, la data primirii cererii de transferare mai avea de executat peste
6 luni din durata pedepsei închisorii și, deși nu a consimțit la realizarea transferării
sale într-un penitenciar din România, existența acordului său în acest sens nu este
obligatorie.
În consecință, Curtea, în temeiul art.
162 raportat la art. 158 din Legea nr. 302/2004 republicată, a admis sesizarea formulată
de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut hotărârea de condamnare
pronunțată de instanța austriacă și a dispus transferarea condamnatului într-un
penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 5 ani și
6 luni închisoare.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs
persoana condamnată, criticând-o prin aceea că nu s-a avut în vedere împrejurarea
că nu și-a exprimat acordul pentru a fi transferat într-un penitenciar din România,
încălcându-se astfel prevederile art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.
Recursul declarat nu este fondat.
Din examinarea actelor și lucrărilor dosarului
rezultă că prin Rezoluția nr. 1908/11/5/2011 din data de 06 octombrie 2011, Parchetul
de pe lângă Curtea de Apel București a sesizat această instanță, în temeiul dispozițiilor
art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, în vederea recunoașterii
și punerii în executare a sentinței penale din data de 28 aprilie 2010, pronunțată
de Tribunalul Eisenstadt în Dosarul nr. 8Hv63/10d-90, ca urmare a cererii înaintate
de autoritățile judiciare din Republica Austria, de transferare a condamnatului
D.M., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei
de 5 ani și 6 luni închisoare, astfel cum a fost stabilită în statul solicitant.
S-a reținut în sarcina condamnatului că,
în perioada 05 noiembrie - 12 decembrie 2009, în localitățile Weissenkirchen, Wosendorf,
Oberloiben, Himberg, Inning și Krummnussbaum, în realizarea aceleiași rezoluții
infracționale, împreună cu alți făptuitori, a săvârșit cinci acte materiale de sustragere
de bunuri din sediul unor firme, unde a pătruns prin efracție și a încercat să sustragă,
în aceeași modalitate, bunuri din sediul unei alte firme, prin acțiunile respective
cauzându-se un prejudiciu total de aproximativ 45.156 euro.
Din datele existente la dosar rezultă că
faptele care au atras condamnarea acestuia sunt incriminate și de legea penală a
statului român, hotărârea instanței străine este definitivă și executorie, condamnatul
este resortisant al statului român, la data primirii cererii de transferare mai
avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei închisorii și, deși nu a consimțit
la realizarea transferării sale într-un penitenciar din România, existența acordului
său în acest sens nu este obligatorie.
În ce privește critica persoanei comndamnate,
referitoare la acordul său în vederea realizării transferării într-un penitenciar
din România, Înalta Curte constată că instanța de fond a reținut în mod corect că
acesta nu este obligatoriu, întrucât, conform art. 3 din Protocolul adițional la
Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat și ratificat
și de România, prin decizia din data de 02 martie 2011 (definitivă și irevocabilă),
emisă de Prefectura Orașului Melk, s-a luat în ceea ce îl privește măsura interdicției
de a se afla pe întreg teritoriul Republicii Austria, pe un termen nelimitat.
Prin urmare, existența consimțământului
persoanei condamnate în vederea transferării, în cauza de față nu este obligatorie,
așa încât critica formulată de recurent nu este fondată, iar hotărârea instanței
de fond este legală și temeinică, reținându-se în mod corect că în cauză sunt îndeplinite
condițiile prevăzute în art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată pentru realizarea
transferării condamnatul D.M. într-un penitenciar din România.
Față de cele menționate, recursul declarat
de persoana condamnată apare ca fiind nefondat și urmează a fi respins în baza
art. 385
15
pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc.
pen., va fi obligată recurenta persoană condamnată la plata cheltuielilor judiciare
către stat.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat
de persoana condamnată D.M. împotriva sentinței penale nr. 519/F din 19 decembrie
2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a I-a penală.
Obligă recurenta persoană condamnată la
plata sumei de 500 RON cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma
de 320 RON reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa
din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi 6 septembrie
2012.