ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1574/2013

Asupra recursului de față; În baza actelor și lucrărilor din dosar constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 502 din 4 decembrie 2012, Curtea de Apel București, secția I penală, în baza art. 130 și urm. din Legea nr. 302/2004 republicată a recunoscut sentința penală din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena în Dosarul nr. 111 Hv 93/11a, definitivă, prin care cetățeanul român B.G.C. a fost condamnat la pedeapsa de 30 luni închisoare, a dispus transferarea condamnatului B.G.C. într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 30 luni închisoare. A dedus perioada executată de la data de 18 august 2011 la zi. A dispus emiterea mandatului de executare a pedepsei închisorii la data rămânerii definitive a prezentei sentințe.

Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut că la data de 16 octombrie 2012, pe rolul Curții de Apel București, secția I penală a fost înregistrată, sub nr. 7757/2/2012, sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, în temeiul dispozițiilor art. 162 alin. (4) și art. 163 din Legea nr. 302/2004 republicată, prin care s-a solicitat recunoașterea Sentinței penale din data de 17 noiembrie 2011,pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena în Dosarul nr. 111 Hv 93/11a privind pe cetățeanul român B.G.C. și transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul solicitant.

La dosarul cauzei au fost depuse Adresa nr. 3539094 din 27 septembrie 2012 a Ministerului Administrației și Internelor - Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, Adresa nr. 1909782/11 din 27 septembrie 2012 a Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, Adresa nr. 73188/2012 din 07 septembrie 2012 a Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Cooperare Judiciară - Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală, Adresa nr. BMJ-4050117/0002-IV 4/2012 a Ministerului Federal al Justiției din Republica Austria, decizia cu privire la aplicarea unei interdicții nr. III-1315179/FrB/11 a Direcției de Poliție Federală Viena, sentința penală din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată de Tribunalul pentru Cauze Penale Viena în Dosarul nr. 111 Hv 93/11a, copia actului de identitate a condamnatului, procesul-verbal în care este consemnată poziția condamnatului cu privire la transferare,dispozițiile legale aplicabile.

În conformitate cu dispozițiile art. 152 alin. (4) din Legea nr. 302/2004 republicată, instanța procedat la încunoștințarea persoanei condamnate B.G.C. despre obiectul prezentei cauzei și termenul fixat la Penitenciarul Leoben - Republica Austria. Analizând actele și lucrările dosarului, prima instanță a constatat că Tribunalul pentru Cauze Penale Viena, prin Sentința penală din data de 17 noiembrie 2011, pronunțată în Dosarul nr. 111 Hv 93/11a, definitivă, a condamnat pe cetățeanul român B.G.C. la pedeapsa de 30 luni închisoare, pentru săvârșirea infracțiunii de furt grav în mod profesional prin efracție sub forma de participare, conform art. 12, 127, 128 alin. (1) cif. 3, 129 cif. 1 și 3, 130 fraza 2, variantele 1 și 2 C. pen.

al Republicii Austria. În fapt, s-a reținut, în esență, că, persoana condamnată B.G.C., acționând în complicitate premeditată cu alți făptuitori din Viena, a sustras din posesia altor persoane, prin efracție bunuri mobile, având intenția obținerii unui folos material, respectiv în data de 18 august 2011 a spart vitrina cu o rangă de fier și a sustras din magazin bijuterii cu o valoare totală de 17.229,60 euro, iar în perioada 14 - 17 august 2011 a sustras un autoturism marca FE în valoare de 800 euro, care a fost pornit prin scurtcircuit. Examinând dosarul cauzei, prima instanță a constatat că sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de dispozițiile art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată.

Astfel, condamnatul B.G.C. este cetățean român, conform datelor transmise de Ministerului Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte și Direcția pentru Evidența Persoanelor și Administrarea Bazelor de Date, hotărârea de condamnare susmenționată este definitivă, a fost arestat de la data de 18 august 2011 la zi,iar durata condamnării se împlinește la data de 17 februarie 2014. Totodată, prima instanță a constatat că și condiția dublei incriminări este îndeplinită, faptele reținute în sarcina condamnatului B.G.C. prin hotărârea de condamnare susmenționată având corespondent în legislația penală română, în sensul că întrunesc, în drept, elementele constitutive ale infracțiunii de furt calificat în formă continuată,prevăzută de art. 208, art. 209 alin. (1) lit. a), e), i) C. pen.

cu aplicare art. 41 alin. (2) C. pen. și pedepsită cu închisoare de la 3 la 15 ani. De asemenea, statul român și statul austriac s-au pus de acord asupra acestei transferări. În ceea ce privește condiția prevăzută la art. 143 lit. d) din Legea nr. 302/2004 republicată instanța a constatat că persoana condamnată B.G.C. nu a fost de acord cu continuarea executării pedepsei în România, precizând că în Austria are condiții mai bune de detenție și că are probleme cu foști prieteni din România care sunt închiși, fiindu-i frică pentru viața sa. Prin decizia cu privire la aplicarea unei interdicții nr. IM-1315179/FrB/11 a Direcției de Poliție Federală Viena față de persoana condamnată B.G.C.

a fost emisă interdicția definitivă și executorie de ședere pe teritoriul Republicii Austria pe o durată limitată de 10 ani, în această decizie, menționându-se că dacă nu părăsește teritoriul austriac, va suporta aplicarea măsurilor de silire, mai ales aplicarea stării de arest privind expulzarea.

Potrivit art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ratificat prin Ordonanța nr. 92/1999, statul de executare poate, la cererea statului de condamnare, sub rezerva aplicării prevederilor acestui articol, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acesteia sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia acestei persoane, o dată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

În prezenta cauză, sunt întrunite cerințele reglementate de art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptat la Strasbourg la 18 decembrie 1997, ceea ce în mod logic se poate concluziona că persoana condamnată B.G.C. poate fi transferat în statul de executare chiar dacă nu și-a manifestat consimțământul în acest sens. Potrivit art. 3 parag. 2 din protocolul adițional statul de executare nu își va da acordul la transfer decât după ce s-a luat în considerare avizul persoanei condamnate. Pe cale de consecință, chiar dacă, într-adevăr, consimțământul (acordul) persoanei condamnate nu este necesar, instanța trebuie să analizeze cauza și prin prisma obiecțiunilor formulate de persoana condamnată.

Prima instanță a constatat că persoana condamnată B.G.C. nu și-a dat acordul la transfer, însă nu a formulat obiecțiuni de natură obiectivă (de ex. dubla cetățenie, ori domiciliul în alt stat decât cel de cetățenie) pentru a motiva această manifestare,arătând că în Austria are condiții mai bune de detenție și că are probleme cu foști prieteni din România care sunt închiși, fiindu-i frică pentru viața sa, fără însă a oferi alte detalii care să fie în măsură să formeze convingerea instanței că temerile sale sunt întemeiate, astfel încât opinia sa la transferare nu are relevanță sub aspectul îndeplinirii condiției privind consimțământul său la transfer. Ca atare, prima instanță a constat că în prezenta cauză sunt îndeplinite toate condițiile prevăzute de art. 143 din Legea nr. 302/2004 republicată și că felul și durata pedepsei principale aplicate condamnatului B.G.C.

nu sunt incompatibile cu legislația națională. Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs persoana transferabilă B.G.C. Analizând actele și lucrările dosarului Înalta Curte constată următoarele: Potrivit dispozițiilor art. 143 din Legea nr. 304/2004, intitulat "Condițiile transferării": Transferarea unei persoane condamnate în vederea executării pedepsei poate avea loc numai în următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei.

În cazuri excepționale, în baza acordului între statele implicate, transferarea poate avea loc chiar dacă partea de pedeapsă neexecutată este mai mică de 6 luni; d) transferul este consimțit de către persoana condamnată sau dacă, în raport cu vârsta ori cu starea fizică sau mintală a acesteia, unul dintre cele două state consideră necesar, de către reprezentantul persoanei. Consimțământul nu se cere în cazul evadatului care se refugiază în statul de executare al cărui resortisant este; e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni, potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestei transferări; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.

La termenul din data de astăzi, 9 mai 2013, prin adresa Ministerului Justiției - Serviciul de cooperare judiciară internațională în materie penală, înaintată de către Ministerul Justiției din Austria, s-a comunicat că acesta nu își mai menține cererea având ca obiect preluarea executării pedepsei aplicate cetățeanului român B.G.C., întrucât Tribunalul Leojjen a renunțat, prin Încheierea din 25 martie 2013, la continuarea executării pedepsei privative de libertate, având în vedere interdicția de ședere și faptul că acesta va părăsi teritoriul federal. În aceste condiții, având în vedere cele comunicate de Ministerul Justiției din Austria, potrivit căreia s-a renunțat la continuarea executării pedepsei privative de libertate, având în vedere interdicția de ședere și faptul că persoana transferabilă B.G.C.

va părăsi teritoriul federal, Înalta Curte constată că nu este îndeplinită condiția transferării de la lit. c) a art. 143 din Legea nr. 304/2004, în sensul ca persoana condamnată să mai aibă de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei. În consecință, Înalta Curte, în temeiul art. 385 15 pct. 2 lit. d) C. proc. pen., va admite recursul declarat de persoana transferabilă, va casa sentința penală atacată și, în rejudecare, va respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind persoana transferabilă B.G.C. Onorariul pentru apărarea din oficiu, în sumă de 320 RON se va plăti din fondul Ministerului Justiției.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de persoană transferabilă B.G.C. împotriva Sentinței penale nr. 502 din 4 decembrie 2012 pronunțată de Curtea de Apel București, secția I penală. Casează sentința penală atacată și, rejudecând: Respinge sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, privind persoana transferabilă B.G.C. Onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu a recurentului persoană transferabilă B.G.C., în sumă de 320 RON, se va plăti din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 9 mai 2013. Procesat de GGC - LM