ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2248/2013

Deliberând asupra

recursului declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinței

penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

constată următoarele:

Prin sentința penală menționată, Curtea

de Apel București a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de

Apel București, a recunoscut sentința penală din data de 8 martie 2010 pronunțată

de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, definitivă prin sentința

penală din data de 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Graz, privind pe condamnatul

F.C., a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România

pentru continuarea executării restului de pedeapsă de 9 ani închisoare și a dedus

din pedeapsa aplicată de 10 ani închisoare arestarea preventivă și perioada executată

de la data de 3 octombrie 2009 la zi.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut, în esență, că prin sesizarea formulată de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București s-a solicitat, în conformitate cu dispozițiile

art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, recunoașterea sentinței penale din data

de 8 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s,

privindu-l pe cetățeanul român F.C. și transferarea acestuia într-un penitenciar

din România în vederea continuării executării pedepsei.

La dosarul cauzei

au fost depuse adresa Ministerului Justiției, Serviciul cooperare judiciară internațională

în materie penală, prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de

art. 162 din Legea nr. 302/2004 (republicată), cererea formulată în acest sens de

către autoritățile austriece, copiile traduse ale hotărârilor penale de condamnare

și deciziei prin care s-a instituit interdicția de reședință temporară pe teritoriul

Austriei și procesul verbal în care s-a consemnat avizul condamnatului cu privire

la transfer.

Prin sentința

penală din data de 8 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul

nr. 11 Hv 139/09s, modificată și rămasă definitivă prin sentința penală din data

de 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Graz, s-a dispus condamnarea cetățeanului român

F.C. pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de

art. 15, 142 alin. (1), 143 teza I, cazul doi teza II C. pen. austriac.

În fapt, s-a reținut

că, la data de 3 octombrie 2009, în Graz, pe timp de noapte, condamnatul a încercat

să constrângă o persoană cu violență și prin amenințare cu un pericol iminent pentru

corp sau viață și folosirea unei arme, încercând să sustragă o sumă de bani într-o

valoare necunoscută, în scopul însușirii pe nedrept, executarea nefiind finalizată

datorită fugii victimei.

S-a constatat

că fapta astfel reținută are corespondent în legislația penală română, întrunind

elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie sub forma tentativei, prevăzută

de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2) lit. b),

e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 ani și 6 luni la 10 ani.

Curtea a constatat

că este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din

Legea nr. 302/2004 (republicată) privind cooperarea judiciară internațională în

materie penală.

Totodată, din

actele dosarului a rezultat că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute

de dispozițiile art. 143 lit. a), b), c), f) din aceeași lege, în sensul că:

- persoana condamnată

F.C. este cetățean român cu domiciliul în România;

- hotărârea penală

de condamnare este definitivă, începând cu data de 6 octombrie 2010;

- la data primirii

cererii de transferare sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare

din durata pedepsei finale de 9 ani închisoare;

- din examinarea

tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare

nu se opune transferului.

Deși condamnatul

nu a consimțit la transfer, Curtea a constatat că o atare manifestare de voință

nu constituie un impediment în dispunerea acestuia, întrucât, pe de o parte, cererea

autorităților austriece s-a întemeiat pe dispozițiile art. 3 parag. 1-3 din Protocolul

adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, astfel

cum a fost ratificat prin O.G. nr. 92/1999, avându-se în vedere că față de cetățeanul

român a fost dispusă măsura interdicției temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei,

iar pe de altă parte, situația personală a condamnatului, astfel cum rezultă din

procesul verbal din data de 6 martie 2012 în care s-a consemnat avizul său, nu a

evidențiat pierderea legăturilor semnificative cu statul de origine, de natură să

facă dificilă reinserția socială a condamnatului în eventualitatea dispunerii transferului.

S-a apreciat că

susținerile persoanei transferabile, în sensul că viitoarea soție și prietenii s-ar

afla pe teritoriul Austriei ori că ar avea, în acest stat, o locuință și un loc

de muncă, sunt neveridice, întrucât F.C. a sosit în Austria în luna septembrie 2009,

fiind arestat la data de 3 octombrie 2009, interval vădit insuficient pentru statornicirea

unor relații personale de natura celor la care a făcut referire. În plus, a fost

infirmată susținerea deținerii unei locuințe ori a prestării vreunei activități

profesionale de către condamnat în Austria, în hotărârea de condamnare fiind consemnat

faptul că F.C. a locuit, până la arestare, într-o casă dărăpănată și nelocuită din

Graz, folosită cu precădere de cetățeni români interesați să lucreze „la negru”.

Curtea a concluzionat

că cetățeanul român condamnat definitiv păstrează legături semnificative cu statul

de origine, iar continuarea executării pedepsei într-un penitenciar românesc este

de natură a permite reintegrarea sa socială mai ușoară.

Împotriva acestei

sentințe a formulat recurs condamnatul persoană transferabilă F.C., criticând-o

pentru nelegalitate și netemeinicie.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și

din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată următoarele:

Recursul declarat

în cauză de condamnatul F.C., cale de atac nemotivată, susținută oral de apărătorul

din oficiu al acestuia pentru motivul de nelegalitate privind lipsa consimțământului

persoanei condamnate la transfer, este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în

baza art. 385

3

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., pentru următoarele considerente:

Conform prevederilor

art. 143 din Legea nr. 302/2004, transferarea persoanei condamnate în vederea executării

pedepsei „poate avea loc numai în următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant

al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii

de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei

(...); d) transferul este consimțit de către persoana condamnată (...); e) faptele

care au atras condamnarea constituie infracțiuni potrivit legii statului de executare;

f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra

acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.”

În speță, avându-se

în vedere că numitul F.C., cetățean român, a fost condamnat definitiv în Austria

la pedeapsa de 10 ani închisoare, a cărei durată se împlinește la 3 octombrie 2018,

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de

art. 15, 142 alin. (1), 143 teza I, cazul doi teza II C. pen. austriac, faptul că

această faptă are corespondent infracțiunea de tâlhărie sub forma tentativei, prevăzută

de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2) lit. b),

e) C. pen. și pedepsită cu închisoare de la 3 ani și 6 luni la 10 ani, precum și

împrejurarea că statul român, ca stat de executare, și-a dat acordul la transfer,

se constată că sunt îndeplinite în mod incontestabil condițiile prevăzute în

art. 143 lit. a), b), c), e) și f) din Legea nr. 302/2004 modificată.

Condiția prevăzută

în art. 143 lit. d) din legea amintită nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel

cum în mod corect s-a reținut prin sentința atacată, întrucât prin hotărârea definitivă

a Direcției poliției federale Graz din data de 19 octombrie 2011 dată în Dosarul

nr. 1-1053459/FR/11, față de cetățeanul român a fost dispusă măsura interdicției

temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei pe o durată limitată de 10 ani, măsură

în virtutea căreia, după punerea sa în libertate, condamnatului F.C. nu îi va fi

permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare.

Or, această împrejurare

înlătură necesitatea obținerii consimțământului condamnatului întrucât, potrivit

dispozițiilor art. 3 parag. 1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra

transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997 (act ratificat

atât de Republica Austria, cât și de România), statul român ca stat de executare

poate, la cererea statului de condamnare, să își dea acordul pentru transferarea

unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia, atunci când condamnarea pronunțată

sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură

de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia

persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână

pe teritoriul statului de condamnare.

Pentru considerentele

ce preced, în baza art. 385

3

pct. 1 lit. b) C. proc. pen., Înalta

Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă

F.C. împotriva sentinței penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București,

secția a II-a penală.

Văzând dispozițiile

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor

judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat,

recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinței

penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală.

Obligă recurentul

condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare

către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din

oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în ședință publică, azi

25 iunie 2013.