ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2248/2013

Deliberând asupra recursului declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinței penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, constată următoarele: Prin sentința penală menționată, Curtea de Apel București a admis sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, a recunoscut sentința penală din data de 8 martie 2010 pronunțată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, definitivă prin sentința penală din data de 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Graz, privind pe condamnatul F.C., a dispus transferarea persoanei condamnate într-un penitenciar din România pentru continuarea executării restului de pedeapsă de 9 ani închisoare și a dedus din pedeapsa aplicată de 10 ani închisoare arestarea preventivă și perioada executată de la data de 3 octombrie 2009 la zi.

Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut, în esență, că prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București s-a solicitat, în conformitate cu dispozițiile art. 162 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, recunoașterea sentinței penale din data de 8 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, privindu-l pe cetățeanul român F.C. și transferarea acestuia într-un penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei.

La dosarul cauzei au fost depuse adresa Ministerului Justiției, Serviciul cooperare judiciară internațională în materie penală, prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 162 din Legea nr. 302/2004 (republicată), cererea formulată în acest sens de către autoritățile austriece, copiile traduse ale hotărârilor penale de condamnare și deciziei prin care s-a instituit interdicția de reședință temporară pe teritoriul Austriei și procesul verbal în care s-a consemnat avizul condamnatului cu privire la transfer. Prin sentința penală din data de 8 martie 2010, pronunțată de Tribunalul Landului Graz în Dosarul nr. 11 Hv 139/09s, modificată și rămasă definitivă prin sentința penală din data de 6 octombrie 2010 a Curții de Apel Graz, s-a dispus condamnarea cetățeanului român F.C.

pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de art. 15, 142 alin. (1), 143 teza I, cazul doi teza II C. pen. austriac. În fapt, s-a reținut că, la data de 3 octombrie 2009, în Graz, pe timp de noapte, condamnatul a încercat să constrângă o persoană cu violență și prin amenințare cu un pericol iminent pentru corp sau viață și folosirea unei arme, încercând să sustragă o sumă de bani într-o valoare necunoscută, în scopul însușirii pe nedrept, executarea nefiind finalizată datorită fugii victimei. S-a constatat că fapta astfel reținută are corespondent în legislația penală română, întrunind elementele constitutive ale infracțiunii de tâlhărie sub forma tentativei, prevăzută de art. 20 C. pen.

raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2) lit. b), e) C. pen., pedepsită cu închisoare de la 3 ani și 6 luni la 10 ani. Curtea a constatat că este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 143 lit. e) din Legea nr. 302/2004 (republicată) privind cooperarea judiciară internațională în materie penală. Totodată, din actele dosarului a rezultat că sunt îndeplinite și celelalte condiții prevăzute de dispozițiile art. 143 lit. a), b), c), f) din aceeași lege, în sensul că: - persoana condamnată F.C. este cetățean român cu domiciliul în România; - hotărârea penală de condamnare este definitivă, începând cu data de 6 octombrie 2010; - la data primirii cererii de transferare sus-numitul avea de executat mai mult de 6 luni închisoare din durata pedepsei finale de 9 ani închisoare; - din examinarea tuturor actelor cauzei rezultă că, în această fază a procedurii, statul de condamnare nu se opune transferului.

Deși condamnatul nu a consimțit la transfer, Curtea a constatat că o atare manifestare de voință nu constituie un impediment în dispunerea acestuia, întrucât, pe de o parte, cererea autorităților austriece s-a întemeiat pe dispozițiile art. 3 parag. 1-3 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, astfel cum a fost ratificat prin O.G. nr. 92/1999, avându-se în vedere că față de cetățeanul român a fost dispusă măsura interdicției temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei, iar pe de altă parte, situația personală a condamnatului, astfel cum rezultă din procesul verbal din data de 6 martie 2012 în care s-a consemnat avizul său, nu a evidențiat pierderea legăturilor semnificative cu statul de origine, de natură să facă dificilă reinserția socială a condamnatului în eventualitatea dispunerii transferului.

S-a apreciat că susținerile persoanei transferabile, în sensul că viitoarea soție și prietenii s-ar afla pe teritoriul Austriei ori că ar avea, în acest stat, o locuință și un loc de muncă, sunt neveridice, întrucât F.C. a sosit în Austria în luna septembrie 2009, fiind arestat la data de 3 octombrie 2009, interval vădit insuficient pentru statornicirea unor relații personale de natura celor la care a făcut referire. În plus, a fost infirmată susținerea deținerii unei locuințe ori a prestării vreunei activități profesionale de către condamnat în Austria, în hotărârea de condamnare fiind consemnat faptul că F.C. a locuit, până la arestare, într-o casă dărăpănată și nelocuită din Graz, folosită cu precădere de cetățeni români interesați să lucreze „la negru”.

Curtea a concluzionat că cetățeanul român condamnat definitiv păstrează legături semnificative cu statul de origine, iar continuarea executării pedepsei într-un penitenciar românesc este de natură a permite reintegrarea sa socială mai ușoară. Împotriva acestei sentințe a formulat recurs condamnatul persoană transferabilă F.C., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Înalta Curte de Casație și Justiție, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 alin. (3) C. proc. pen., constată următoarele: Recursul declarat în cauză de condamnatul F.C., cale de atac nemotivată, susținută oral de apărătorul din oficiu al acestuia pentru motivul de nelegalitate privind lipsa consimțământului persoanei condamnate la transfer, este nefondat, urmând a fi respins ca atare, în baza art. 385 3 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., pentru următoarele considerente: Conform prevederilor art. 143 din Legea nr. 302/2004, transferarea persoanei condamnate în vederea executării pedepsei „poate avea loc numai în următoarele condiții: a) condamnatul este resortisant al statului de executare; b) hotărârea este definitivă; c) la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai are de executat cel puțin 6 luni din durata pedepsei (...); d) transferul este consimțit de către persoana condamnată (...); e) faptele care au atras condamnarea constituie infracțiuni potrivit legii statului de executare; f) statul de condamnare și statul de executare trebuie să se pună de acord asupra acestui transfer; în caz contrar, transferarea nu poate avea loc.” În speță, avându-se în vedere că numitul F.C., cetățean român, a fost condamnat definitiv în Austria la pedeapsa de 10 ani închisoare, a cărei durată se împlinește la 3 octombrie 2018, pentru săvârșirea infracțiunii de tentativă de tâlhărie gravă, prevăzută de art. 15, 142 alin. (1), 143 teza I, cazul doi teza II C. pen.

austriac, faptul că această faptă are corespondent infracțiunea de tâlhărie sub forma tentativei, prevăzută de art. 20 C. pen. raportat la art. 211 alin. (2) lit. b) și alin. (2) lit. b), e) C. pen. și pedepsită cu închisoare de la 3 ani și 6 luni la 10 ani, precum și împrejurarea că statul român, ca stat de executare, și-a dat acordul la transfer, se constată că sunt îndeplinite în mod incontestabil condițiile prevăzute în art. 143 lit. a), b), c), e) și f) din Legea nr. 302/2004 modificată.

Condiția prevăzută în art. 143 lit. d) din legea amintită nu mai este necesar a fi îndeplinită, astfel cum în mod corect s-a reținut prin sentința atacată, întrucât prin hotărârea definitivă a Direcției poliției federale Graz din data de 19 octombrie 2011 dată în Dosarul nr. 1-1053459/FR/11, față de cetățeanul român a fost dispusă măsura interdicției temporare de a rămâne pe teritoriul Austriei pe o durată limitată de 10 ani, măsură în virtutea căreia, după punerea sa în libertate, condamnatului F.C. nu îi va fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare. Or, această împrejurare înlătură necesitatea obținerii consimțământului condamnatului întrucât, potrivit dispozițiilor art. 3 parag.

1 din Protocolul adițional la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat la Strasbourg în anul 1997 (act ratificat atât de Republica Austria, cât și de România), statul român ca stat de executare poate, la cererea statului de condamnare, să își dea acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul acesteia, atunci când condamnarea pronunțată sau o hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură de expulzare ori de conducere la frontieră sau orice altă măsură, în virtutea căreia persoanei condamnate, odată pusă în libertate, nu îi va mai fi permis să rămână pe teritoriul statului de condamnare. Pentru considerentele ce preced, în baza art. 385 3 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., Înalta Curte va respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinței penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Văzând dispozițiile art. 192 alin. (2) C. proc. pen., va obliga recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană transferabilă F.C. împotriva sentinței penale nr. 511 din 19 decembrie 2012 a Curții de Apel București, secția a II-a penală. Obligă recurentul condamnat persoană transferabilă la plata sumei de 520 RON cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 320 RON, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată, în ședință publică, azi 25 iunie 2013.