ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2431/2013

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 369/S din 24 octombrie 2011, Tribunalul Brașov, secția civilă, a admis, în parte, acțiunea formulată și precizată de reclamantul L.A.F. în contradictoriu cu pârâtul Statul Român prin M.F.P. și în consecință: A obligat pe pârât să plătească reclamantului echivalentul în lei la data plății a sumei de 500.000 euro, reprezentând daune morale și suma de 70.000 lei, reprezentând despăgubiri materiale. A respins restul pretențiilor reclamantului. A respins cererea de chemare în garanție a Ministerului Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, formulată de pârât. A luat act că reclamantul a renunțat la judecata cererii formulate în contradictoriu cu pârâta D.G.F.P.

Bihor. A obligat pe pârât să plătească reclamantului suma de 7.858,71 lei, reprezentând cheltuieli de judecată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut, în esență, următoarele: Prin Ordonanța pronunțată la data de 4 decembrie 2007 în Dosarul nr. 221/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția Națională Anticorupție, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A.F., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor, pentru comiterea infracțiunii de reținere de înscrisuri; neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracțiunilor de sustragere de înscrisuri și reținere de înscrisuri; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracțiunii de luare de mită; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracțiunii de favorizare a infractorului; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea unei alte infracțiuni de luare de mită; neînceperea urmăririi penale pentru comiterea unei alte infracțiuni de luare de mită; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracțiunii de favorizare a infractorului (două fapte); scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracțiunii de fals intelectual; neînceperea urmăririi penale sub aspectul comiterii infracțiunii de favorizare a infractorului; disjungerea cauzei privind comiterea de către inculpat a infracțiunilor prevăzute de art. 264 C. pen.

(două fapte) și declinarea acesteia în vederea continuării cercetărilor de către Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea. Prin Ordonanța pronunțată la data de 11 ianuarie 2008 în Dosarul nr. 403/P/2007 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A.F. pentru comiterea infracțiunilor de favorizare a infractorului (două fapte). Prin Ordonanța pronunțată la data de 9 noiembrie 2007 în Dosarul nr. 147/P/2006 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, s-a dispus scoaterea de sub urmărire penală a inculpatului L.A.F. pentru comiterea a șase infracțiuni diferite de favorizare a infractorului; scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea a trei infracțiuni de arestare nelegală, precum și scoaterea de sub urmărire penală pentru comiterea infracțiunii de sustragere de înscrisuri.

După cum rezultă din Hotărârea nr. 8 din 24 ianuarie 2008 a Secției pentru procurori a Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantul a fost suspendat de drept din magistratură la data de 2 aprilie 2002, ca urmare a începerii urmăririi penale împotriva sa, constatându-se încetarea suspendării la data de 28 ianuarie 2008, cu consecința repunerii sale în situația anterioară, respectiv plata drepturilor bănești de care a fost lipsit pe perioada suspendării din funcție și recunoașterea vechimii în magistratură pentru această perioadă. Potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, invocat de reclamant, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Dat fiind că în cauza de față este vorba de un proces penal, rezultă că noțiunea de „eroare judiciară” nu poate fi decât cea reglementată de Codul de procedură penală, neputându-se conferi acestei noțiuni un sens mai larg decât cel avut în vedere de legiuitor, care să cuprindă în sfera sa încălcări de orice natură ale drepturilor substanțiale sau procesuale. Reclamantul nu se află în nici una dintre situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., nefiind condamnat în mod definitiv și ulterior achitat în urma rejudecării și nici lipsit de libertate.

Instanța va examina cauza prin prisma temeiurilor de drept referitoare la încălcarea drepturilor fundamentale ale reclamantului, astfel cum au fost invocate de acesta, reținând în prealabil că răspunderea pentru încălcarea drepturilor prevăzute de Convenția europeană a drepturilor omului și de protocoalele sale adiționale revine întotdeauna statului, iar nu altei persoane juridice, deoarece obligația respectării drepturilor fundamentale ce decurg din Convenție a fost asumată de statele membre semnatare ale acesteia, statul român ratificând Convenția prin Legea nr. 30/1994. Procesul penal în care a fost parte reclamantul a durat mai mult de 5 ani și 8 luni și s-a finalizat prin scoaterea de sub urmărire penală pentru unele dintre fapte, respectiv neînceperea urmăririi penale pentru alte fapte, enumerate anterior.

Cu privire la dreptul la un proces echitabil, tribunalul a constatat că a avut loc o încălcare a acestui drept fundamental, o durată a urmăririi penale de 5 ani și 8 luni fiind excesivă în raport cu acuzațiile aduse reclamantului, nici una dintre aceste fapte nefiind susceptibilă de a fi dovedită cu mijloace de probă care să impună o asemenea prelungire a duratei procesului. Coroborând expertiza medico-legală cu declarațiile martorilor, precum și cu actele care atestă istoricul medical al reclamantului, respectiv buletinele de analize datând din anul 2004, comparativ cu cele din anul 2008, din care rezultă că în anul 2004 avea glicemia în limitele normale, respectiv 112 mg/dl, iar după 4 ani aceasta era de 264 mg/dl, tribunalul a reținut că există o mare probabilitate ca una din cauzele determinante ale bolii cronice (diabet) de care acesta suferă să fie stresul puternic și prelungit, determinat de procesul penal în care era parte.

Durata excesivă a procesului a avut consecințe directe și sub aspectul stării psihice a reclamantului, acesta fiind stresat, deprimat, având dificultăți de concentrare, aspecte inerente situației prin care trecea. Martorii au arătat că cei trei copii minori ai reclamantului (de vârstă școlară în perioada respectivă, fiind născuți în anii 1990, 1992 și respectiv 1995) au fost afectați psihic, traumatizați de situația părintelui lor, această situație reflectându-se și în rezultatele lor școlare, că reclamantul a fost nevoit să renunțe la pregătirea suplimentară pe care o oferea copiilor, respectiv limbi străine și practicarea unor sporturi, aspecte care, în mod inevitabil, sunt de natură să afecteze psihic părintele aflat în această situație, care se vede pus în imposibilitate de a oferi copiilor săi nivelul de trai și confortul psihologic cu care aceștia erau obișnuiți.

Durata excesivă a procedurii, în condițiile lipsirii familiei reclamantului de o sursă importantă de venit, care era salariul acestuia, a produs efecte și în planul existenței materiale, martorii arătând că familia reclamantului trăia din veniturile soției acestuia, martorul Rada Ioan Constantin arătând că l-a împrumutat pe reclamant cu bani, iar de sărbători îi ducea alimente, familia confruntându-se cu lipsuri materiale. Așa cum a rezultat din declarațiile martorilor, reclamantul se deplasa lunar la Parchetele la care fuseseră strămutate cauzele în care era cercetat, fiecare deplasare costându-l între 1.000 și 1.200 lei, cheltuieli constând în contravaloarea combustibilului, cazare, hrană, cheltuieli cu onorariile de avocat, reclamantul văzându-se pus în situația de a efectua cheltuieli ce depășeau posibilitățile sale, în condițiile în care durata urmăririi penale s-a prelungit pe o perioadă de aproape 6 ani.

Chiar și în condițiile în care, potrivit Hotărârii Consiliului Superior al Magistraturii, reclamantului i s-au achitat drepturile salariale de care a fost privat, nu pot fi ignorate consecințele în plan material ale privării îndelungate de mijloacele materiale necesare existenței reclamantului și a familiei sale, cu consecințe directe în plan psihologic, fiind evident că privațiunile de ordin material, în special că acestea s-au reflectat asupra celor trei copii, au fost de natură să producă și prejudicii de ordin moral. O altă consecință directă a încălcării dreptului la un proces echitabil - sub aspectul termenului rezonabil - a constituit-o lipsirea reclamantului de posibilitatea de promovare profesională, aceasta fiind rezultatul nemijlocit al duratei procedurii judiciare, pe parcursul căreia reclamantul a fost suspendat din magistratură.

Prin încălcarea dreptului la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil, reclamantului i-au fost aduse prejudicii în planul existenței materiale, în plan psihologic și în cel al sănătății, precum și sub aspect profesional, care justifică acordarea unei compensații. Dreptul reclamantului de a beneficia de prezumția de nevinovăție, prevăzut art. 6 paragraful 2 din C.E.D.O., a fost încălcat, organele de urmărire penală încălcând obligația corelativă de rezervă care le revine în ceea ce privește exprimarea opiniei asupra vinovăției persoanei cercetate, exprimare care a depășit limitele simplei informări a opiniei publice.

Modul în care autoritățile s-au pronunțat asupra vinovăției reclamantului a fost de natură să influențeze în mod direct articolele de presă, precum și percepția opiniei publice asupra persoanei reclamantului, cu consecințe directe asupra acestuia, dat fiind că profesia de magistrat trebuie să fie asociată unei reputații profesionale și morale ireproșabile, iar aceasta, odată afectată, este practic imposibil de restabilit, în percepția publicului rămânând în general impresia negativă și acuzațiile aduse persoanei respective, considerată „compromisă” la nivel profesional.

În acest sens, s-a reținut că potrivit Comunicatului din 29 martie 2002, emis de Biroul pentru relații cu mass-media din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, această unitate de parchet s-a exprimat, cu titlu de certitudine, asupra faptului că reclamantul a lăsat în nelucrare mai multe dosare, cu scopul de a favoriza persoanele cercetate, a acționat în mod abuziv, luând măsura arestării față de persoane în legătură cu care nu existau probe de vinovăție, iar în urma cercetărilor efectuate a rezultat că „procurorul L.A.F. a dovedit că ignoră un principiu constituțional fundamental, și anume Nimeni nu e mai presus de lege”. În cuprinsul Comunicatului emis de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea, s-a menționat că toate cercetările efectuate au evidențiat că nu există probe cu privire la învinuirea și mai apoi arestarea numitului A.T.

(dispusă la acea vreme de reclamant), că „prezentarea trunchiată și ruptă din context a unor probe din speță îl descalifică pe susnumit (L.A., n.n.) pentru că induce în rândul opiniei publice o altă stare de fapt, fără suport probatoriu” și că „În realitate, procurorul L.A. a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum și abateri grave profesionale”.

De asemenea, în Comunicatul nr. 2208 din 7 august 2002 emis de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție s-au făcut afirmații referitoare la reclamant, în sensul că acesta a contribuit la favorizarea unor infractori, acțiunile sale fiind determinate de pretinderea și primirea unor sume de bani, acesta a înmânat unei persoane un dosar original al Parchetului de la lângă Judecătoria Oradea, a pretins și a primit de la o persoană, căreia i s-a indicat numele, suma de 10.000 mărci germane, pentru a dispune o soluție favorabilă, a efectuat în mod nelegal acte de urmărire penală, a atestat în mod nereal că o declarație a fost dată în fața sa, a ținut în nelucrare un dosar timp de 5 ani. Pe acest aspect, tribunalul a invocat cauzele Didu contra României din 14 septembrie 2009 și Y.B.

și alții contra Turciei la data de 28 octombrie 2004. S-a reținut, însă, că susținerile reclamantului referitoare la modalitatea defectuoasă sau tendențioasă de instrumentare a dosarului de urmărire penală în care a fost parte nu pot fi luate în discuție în prezenta procedură, instanța civilă neavând competența de a se pronunța asupra legalității actelor efectuate în respectivul dosar, acestea putând fi contestate numai în cazurile, condițiile și termenele prevăzute de legea procesual penală. În ceea ce privește încălcarea dreptului la viață privată, prevăzut de art. 8 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, prin motivarea precizării de acțiune pe care a formulat-o, reclamantul a invocat încălcarea dreptului său la viață privată prin mediatizarea excesivă a procesului penal în care a fost inculpat, inițiată și alimentată din interiorul Parchetului, ceea ce a avut repercusiuni negative asupra vieții sale private.

Numai cu ocazia dezbaterii în fond a cauzei reclamantul a invocat, cu titlul de practică judiciară, cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, făcând referire la interceptarea convorbirilor sale telefonice, pe care a dovedit-o prin depunerea la dosar a transcrierilor acestor convorbiri (declasificate), precum și a unor adrese emise de Parchetul de pe lângă Curtea Supremă de Justiție către diverși furnizori de servicii de telefonie mobilă. Din probele administrate în cauză, nu rezultă că autoritățile statului ar fi furnizat presei date referitoare la viața personală a acestuia ori a familiei sale, care să fi fost reflectate de presă.

Mediatizarea cauzei a avut loc în contextul interesului stârnit de amploarea și implicațiile acesteia, precum și de calitatea celor cercetați (procuror, în ceea ce îl privește pe reclamant), circumscriindu-se principiului libertății presei și al libertății de exprimare, care, așa cum s-a statuat în practica C.E.D.O., acoperă „nu numai informațiile și ideile care sunt privite favorabil sau considerate inofensive sau indiferente, dar și pe acelea care ofensează, șochează sau îngrijorează statul sau pe un anumit segment al populației”. În consecință, reclamantul nu poate valorifica împotriva pârâtului Statul Român eventualele pretenții derivând din încălcarea drepturilor sale prin articolele de presă, răspunderea sub acest aspect revenind exclusiv publicațiilor sau autorilor articolelor, atâta vreme cât nu este dovedită vreo faptă culpabilă în sarcina autorităților statului, în ceea ce privește încălcarea dreptului la viață privată al reclamantului.

Relativ la invocarea de către reclamant a încălcării dreptului său la viață privată prin interceptarea convorbirilor telefonice, tribunalul a reținut că acest aspect nu a fost menționat în motivarea în fapt a precizării de acțiune, ci doar cu ocazia dezbaterii fondului cauzei, instanța fiind ținută inclusiv de motivele de fapt invocate de partea care o sesizează.

Chiar și așa, reclamantul nu a arătat sub ce aspect a fost încălcat paragraful 2 al art. 8 din Convenție, în condițiile în care, prin hotărârea pronunțată în cauza Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord la data de 27 iunie 1984, s-a constatat încălcarea de către Regatul Unit a prevederilor art. 8 din Convenție în principal pentru considerentul că legea britanică nu prevedea sfera de aplicare și modul de exercitare a puterii discreționare conferite autorităților publice, măsura interceptării nefiind „prevăzută de lege” în sensul paragraful 2 al art. 8. În cauza de față, nu s-au invocat elemente legate de lipsa prevederii legale a măsurii interceptării sau de calitatea legii (claritate, previzibilitate) și nici argumente referitoare, în concret, la caracterul ne-necesar al măsurii sau la încălcarea raportului de proporționalitate dintre scopul urmărit și mijloacele folosite.

În consecință, tribunalul nu a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenție, dată fiind poziția Curții în reținerea caracterului principial necesar al măsurilor de interceptare a corespondenței și a convorbirilor telefonice în vederea atingerii scopurilor vizate de paragraful 2 al art. 8 din Convenție și avându-se în vedere faptul că reclamantul, în calitate de procuror, era inculpat pentru mai multe fapte în legătură cu exercitarea atribuțiunilor de serviciu. În ceea ce privește încălcarea dreptului la protecția proprietății, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, s-a reținut că, în speță, prin repunerea reclamantului în situația anterioară, prin achitarea salariilor ce i s-ar fi cuvenit pe durata suspendării, prejudiciul material a fost acoperit numai în parte, dat fiind că, în perioada menționată, acesta a fost total lipsit de venituri, de asistență medicală gratuită.

Sub aspect material însă, deși a invocat necesitatea efectuării unor cheltuieli suplimentare, reclamantul nu a dovedit cuantumul acestor cheltuieli, cum ar fi: cheltuieli efectuate pentru asistență medicală privată sau spitalizare în acest regim, cheltuieli pentru analize medicale, cheltuieli pentru achiziționarea unor medicamente de care ar fi putut beneficia în mod gratuit dacă ar fi avut calitatea de salariat și altele asemenea, la dosar nefiind depuse nici un fel de chitanțe de natură a dovedi că reclamantul a efectuat asemenea cheltuieli. Așa cum arată însuși reclamantul, cauza care a generat lipsirea sa de venituri a fost incidența dispoziției legale care prevedea obligativitatea suspendării în situația începerii urmăririi penale, or instanța de față nu a fost investită cu aprecierea concordanței, sub acest aspect, a legislației interne cu prevederile Convenției.

În consecință, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate, pentru care pârâtul să poată fi ținut a răspunde. În ceea ce privește încălcarea dreptului la libera circulație, prevăzut de art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, reclamantul a invocat, prin precizarea de acțiune, că încălcarea dreptului său la libera circulație constă în limitarea libertății de circulație, prin dispunerea consemnului la frontieră.

Raportat la această motivare a cererii, tribunalul a constatat că reclamantul nu a arătat în ce a constat prejudiciul moral sau material creat prin restrângerea dreptului la libera circulație, care a fost modalitatea concretă în care a fost afectat de această încălcare; fiind un act al procurorului, reclamantul avea posibilitatea de a se plânge cu privire la acesta în condițiile legii procesual penale, instanța civilă investită cu soluționarea prezentei cauze neavând competența de a aprecia asupra legalității acestei măsuri, iar reclamantul nu a invocat, legat de această măsură, nerespectarea criteriilor de proporționalitate a măsurii restrictive cu scopul urmărit, prevăzute de paragraful 3 al art. 2 din Protocolul 4 adițional și nici prejudicii de ordin material sau moral decurgând din pretinsa încălcare.

În concluzie, tribunalul a constatat că cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata daunelor morale este în parte întemeiată, acestuia fiindu-i încălcat în mod grav dreptul la un proces echitabil, sub aspectul termenului rezonabil și al prezumției de nevinovăție, apreciind că, față de amploarea și gravitatea consecințelor acestor încălcări, suma de 500.000 euro reprezintă o reparație echitabilă. În ceea ce privește despăgubirile materiale, s-a reținut că din declarațiile martorilor audiați în cauză, dintre care mai mulți (P.P., M.T., R.I.C., C.R.M.

și K.A.Ș.) l-au însoțit pe reclamant cu ocazia deplasărilor la Parchetele care au instrumentat cauzele penale, percepând în mod direct împrejurările relatate, rezultă că fiecare dintre aceste deplasări ocaziona cheltuieli de transport, cazare și hrană, pentru reclamant și încă un însoțitor, în cuantum de câte 1.000-1.200 lei pentru fiecare, pe întreaga durată a urmăririi penale având loc circa o deplasare pe lună, la parchetele la care aveau loc cercetările, având sediul în București, Suceava și respectiv Alba Iulia, pretențiile reclamantului sub acest aspect, vizând plata sumei de 70.000 lei, fiind întemeiate. Cheltuielile ocazionate de lipsa asistenței medicale și cheltuielile constând în „supliment de hrană” nu au fost dovedite.

În ceea ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârât, s-a reținut lipsa oricărei obligații convenționale sau legale de garanție între pârâtul Statul Român și chematul în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. În condițiile reglementării răspunderii statului pentru erorile judiciare prin norme imperative și de strictă interpretare, instanța nu are posibilitatea de a crea, pe cale de interpretare, o formă de răspundere a autorităților judiciare, în lipsa oricărei reglementări speciale în această materie. S-au aplicat dispozițiile art. 274 C. proc. civ., în ceea ce privește cererea reclamantului de obligare a pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

Împotriva acestei sentințe au declarat apel toate părțile, precum și Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov. Prin decizia civilă nr. 31/AP din 28 martie 2012, Curtea de Apel Brașov, secția civilă și pentru cauze cu minori și de familie, de conflicte de muncă și asigurări sociale a admis, în parte, apelul declarat de reclamantul L.A.F., cu consecința schimbării în parte a sentinței, sub aspectul reținerii și a încălcării art. 8 paragraful 1 din Convenția europeană a drepturilor omului, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție și art. 504 alin. (2) C. proc. pen. A admis, în parte, apelurile declarate de pârâtul Statul Român, prin M.F.P., reprezentat de D.G.F.P. Brașov, de chematul în garanție Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și de Parchetul de pe lângă Tribunalul Brașov, cu consecința schimbării în parte a sentinței, în sensul reducerii cuantumului daunelor morale de la 500.000 euro la 150.000 euro.

A păstrat restul dispozițiilor sentinței apelate. A obligat pe pârâtul Statul Român, prin M.F.P., să plătească reclamantului suma de 1.000 lei cheltuieli de judecată parțiale în apel. În motivarea soluției pronunțate, curtea de apel a reținut următoarele: Prin Ordonanța nr. 102/29 martie 2002 a Parchetului de pe lângă I.C.C.J. s-a pus în mișcare acțiunea penală pentru art. 262, 266, 242 alin. (1) și (3) cu aplicarea art. 33 lit. a) și ca urmare reclamantul a fost suspendat din magistratură începând cu 01 aprilie 2002 și până în 24 ianuarie 2008, când prin Hotărârea nr. 8 din 24 ianuarie 2008, C.S.M.

a constatat încetarea suspendării din funcție a reclamantului urmare a scoaterii de sub urmărire penală prin Ordonanța nr. 147/P/2006 din 9 noiembrie 2007 a Parchetului de pe lână I.C.C.J., precum și Ordonanța nr. 403/P/2007 din 11 ianuarie 2008 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Oradea pentru infracțiuni de luare de mită, favorizarea infractorului, fals intelectual, reținere sau distrugere de înscrisuri, arestare nelegală, reținere și sustragere de înscrisuri. Critica apelantului Parchetul de pe lângă I.C.C.J. privind încălcarea principiului disponibilități este neîntemeiată. Reclamantul a solicitat prin acțiune suma de 140.000 lei daune materiale și suma de 2.000.000 euro daune morale în baza art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, art. 504-507 C. proc.

pen., art. 998-999 C. civ., art. 1000 alin. (1) C. civ., art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană a drepturilor omului. Prin cererea depusă la filele 41-44 din volumul I al dosarului, reclamantul și-a precizat cererea de chemare în judecată, arătând că renunță la invocarea dispozițiilor art. 998-999 C. civ. și a art. 5 paragraful 5 din Convenția europeană a drepturilor omului și înțelege să își întemeieze cererea pe art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, art. 504-507 C. proc. pen., art. 96 din Legea nr. 303/2004 republicată, art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, art. 2 alin. (2) și (3) din Protocolul nr. 4 adițional la Convenție, art. 6 și 8 din Convenția europeană a drepturilor omului, invocând, de asemenea, și Decizia nr. 45/1998 a Curții Constituționale.

Prin precizarea depusă la fila 19 vol. 3 fond, reclamantul a reiterat dispozițiile art. 998-999 C. civ., iar prin încheierea din 4 aprilie 2011 instanța a constatat această cerere de precizare a temeiului de drept tardivă, față de dispozițiile art. 132 C. proc. civ. Față de renunțarea reclamantului la invocarea art. 998-999 C. civ., instanța a aplicat dispozițiile art. 6 paragraful 1 și 2 din Convenția europeană a drepturilor omului, care are aplicabilitate directă în dreptul intern potrivit art. 20 din Constituție și se aplică cu prioritate și a avut în vedere și dispozițiile art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, care prevăd răspunderea patrimonială a statului pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare.

Reclamantul nu se află în niciuna din situațiile prevăzute de art. 504 alin. (1) C. proc. pen., nefiind condamnat în mod definitiv și ulterior achitat în urma rejudecării, însă se încadrează în dispozițiile art. 504 alin. (2) C. proc. pen., care se referă la orice formă de privare sau restrângere de libertate, întrucât i s-a restrâns libertatea prin încălcarea dreptului la libera circulație. Susținerea reclamantului în sensul că motivarea instanței este contradictorie este neîntemeiată. Instanța de fond a constatat că nu sunt incidente cazurile prevăzute de art. 504 C. proc. pen. și a acordat despăgubiri în baza art. 6 paragraful 1 și 2 din Convenția europeană a drepturilor omului. Prin Decizia nr. 45/1998, Curtea Constituțională a admis excepția de neconstituționalitate și a constatat că dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc.

pen. sunt constituționale numai în măsura în care nu limitează la ipotezele prevăzute în text cazurile în care statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erori judiciare săvârșite în procesele penale și a statuat că au dreptul la repararea de către stat a pagubei nu numai persoana condamnată definitiv cu privire la care s-a stabilit prin hotărâre definitivă că nu a săvârșit fapta imputată ori că acea faptă nu există, ci și persoana care în urma rejudecării cauzei a fost achitată pentru oricare dintre motivele prevăzute în Codul de procedură penală. Dispozițiile art. 504 alin. (1) C. proc. pen. au fost considerate ca fiind parțial neconstituționale, numai sub raportul sferei lor de aplicare (temeiurile achitării), nu și sub acela al condițiilor reparării pagubelor pricinuite prin erori judiciare în procesele penale.

Sensul acestei decizii nu este că statul răspunde în temeiul art. 504 alin. (1) C. proc. pen. pentru orice eroare judiciară produsă în procesele penale. Legiuitorul a reglementat expres și limitativ situațiile prevăzute de art. 504 C. proc. pen., întrucât e la latitudinea acestuia să stabilească condițiile și limitele exercitării dreptului la acțiune. Reglementarea expresă a actelor procedurale prin care se constată încălcarea libertății individuale nu e de natură a limita accesul liber la justiție al persoanelor care nu se regăsesc în cazurile enumerate în art. 504 C. proc. pen., acestea având posibilitatea de a-și valorifica dreptul în justiție pe alte căi legale, invocând încălcarea altor texte legale din Convenția europeană a drepturilor omului.

Cu privire la nerespectarea dreptului la un proces echitabil, în accepțiunea art. 6 paragraful 1 teza I din Convenția europeană a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, caracterul rezonabil al duratei procedurii se apreciază ținând cont de circumstanțele cauzei, de complexitatea cauzei, comportamentul reclamantului și al autorităților (cauzele Pantea contra României, Temeșan contra României, Matica contra României). Există legătură de cauzalitate între durata excesivă a procesului penal, de 5 ani și 10 luni de la punerea în mișcare a acțiunii penale din 29 martie 2002 și până la pronunțarea ultimei ordonanțe de scoatere de sub urmărire penală din 11 ianuarie 2008, și prejudiciul moral suferit de reclamant.

În această perioadă, reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet, era slăbit, suferind căderi de glicemie și având dificultăți de concentrare, cei trei copii minori au fost afectați psihic, traumatizați, stresați, a început să fie evitat de colegi, a fost lipsit de salariu, fiind nevoit să împrumute sume de bani de la prieteni. Legătura de cauzalitate dintre durata procesului penal și îmbolnăvirea de diabet nu rezultă doar din expertiza medico-legală, ci concluziile expertului au fost coroborate cu depozițiile martorilor, cu buletinele de analiză a glicemiei, din care rezultă că în perioada procesului a apărut această boală.

Susținerea apelantelor-pârâte în sensul că instanța nu poate lua în considerare concluziile raportului de expertiză și declarațiile martorilor, întrucât în perioada respectivă reclamantul nu a efectuat nicio cheltuială pentru tratarea bolii potrivit înscrisurilor de la dosar, este neîntemeiată, întrucât fiind lipsit de salariu și neplătind asigurările sociale ca urmare a suspendării, așa cum rezultă și din depozițiile martorilor L.L., R.C. și P.P., acesta nu a avut posibilitatea de a se interna în spital, tratându-se acasă. Reclamantul a fost cercetat de Parchetul de pe lângă I.C.C.J., fiind trimis în judecată prin rechizitoriul nr. 138/2002 la Curtea de Apel Oradea, ulterior strămutat la Curtea Suceava, respectiv Alba Iulia.

Prin sentința nr. 27 din 9 martie 2006, Curtea de Apel Alba a dispus restituirea cauzei la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, soluție menținută de I.C.C.J. Prelungirea procedurii în mod nerezonabil s-a datorat și deficiențelor autorităților, în condițiile în care cauza a fost restituită la Parchet pentru refacerea rechizitoriului (cauza Matica contra României). Nu se poate reține o culpă a reclamantului în prelungirea duratei procesului penal, folosirea mijloacelor procedurale prevăzute de lege nefiindu-i imputabilă. Față de infracțiunile reținute și calitatea de magistrat a reclamantului, având în vedere că probatoriul nu presupunea efectuarea unor expertize, chiar și în situația în care s-a uzat și de instituția strămutării, care este un mijloc legal la îndemâna părților, nu s-ar putea aprecia ca rezonabilă o durată de aproape 6 ani (29 martie 2002 - 11 ianuarie 2008) a procedurilor judiciare în care a fost implicat reclamantul.

Cu privire la încălcarea dreptului la proprietate, potrivit dispozițiilor art. 1 alin. (1) din Protocolul nr. 1 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului, s-a reținut că obligativitatea suspendării din funcție pe durata urmării penale era prevăzută de lege și nu s-a invocat prin acțiune și precizarea de acțiune aprecierea concordanței legislației interne cu prevederile Convenției. Susținerile reclamantului din apel în sensul obligativității statului de a-i asigura supraviețuirea pe durata suspendării din activitatea de magistrat nu au fost invocate nici în acțiune, nici în precizarea de acțiunea, fiind motive noi care nu pot fi analizate în apel potrivit art. 294 C. proc. civ., iar invocarea prelungirii duratei privațiunilor vizează încălcarea duratei unui proces echitabil reținută de instanță.

Referitor la încălcarea prezumției de nevinovăție, aceasta a fost reținută corect la fond, raportat la art. 6 alin. (2) din Convenție. Astfel, prin Comunicatul din 29 martie 2002 emis de Biroul pentru relații cu mass-media din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, acesta s-a exprimat cu certitudine asupra faptului că reclamantul a lăsat în nelucrare mai multe dosare, cu scopul de a favoriza persoanele cercetate, a acționat în mod abuziv, luând măsura arestării față de persoane în legătură cu care nu existau probe de vinovăție, iar în urma cercetărilor efectuate a rezultat că „procurorul L.A.F. a dovedit că ignoră un principiu constituțional fundamental, și anume „Nimeni nu e mai presus de lege”, prin Comunicatul nr. 2208 din 7 august 2002 se arată că procurorul L.A.

a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum și abateri grave profesionale, iar în Comunicatul nr. 2208 din 7 august 2002 s-au făcut afirmații referitoare la reclamant, în sensul că acesta a contribuit la favorizarea unor infractori. Prin cauza Didu contra României din 14 septembrie 2009 s-a arătat că trebuie făcută o distincție între deciziile care reflectă sentimentul că persoana în cauză este vinovată și cele care se limitează la a descrie o stare de suspiciune, primele încălcând prezumția de nevinovăție, iar celelalte fiind de mai multe ori conforme cu spiritul art. 6 din Convenție. De asemenea, prin cauza Y.B.

și alții contra Turciei din 28 octombrie 2004 s-a arătat că dispozițiile art. 6 paragraful 2 impun ca orice reprezentant al statului să se abțină să declare public faptul că cel pus sub urmărire penală sau trimis în judecată este vinovat de săvârșirea infracțiunii ce i se impută, înainte ca vinovăția acestuia să fie stabilită printr-o hotărâre judecătorească definitivă, considerente aplicabile în speță. Ministerul Public are obligația asigurării transparenței activității judiciare potrivit art. 3 din Legea nr. 544/2001 și art. 117 din Legea nr. 304/2004, însă cu respectarea prezumției de nevinovăție a învinuitului. Simplul fapt al scoaterii de sub urmărire penală, respectiv neînceperea urmării penale în cazul reclamantului nu duce automat la concluzia respectării prezumției de nevinovăție.

Cercetarea penală a unui magistrat declanșează un interes public, dar nu atenuează prezumția de nevinovăție. Nu s-a respectat o proporționalitate între dreptul la informare și prezumția de nevinovăție. În cauza Pandy contra Belgiei din anul 2005 s-a reținut că nu există o violare a prezumției de nevinovăție a inculpatului prin transmiterea actului de acuzare către presă, act ce cuprindea, conform dispozițiilor legale aplicabile, enumerarea infracțiunilor care stăteau la baza acuzației, descrierea faptelor și a derulării anchetei, precum și acuzația îndreptată împotriva reclamantului. În speță, comunicatele de presă ale Ministerului Public nu conțin doar o enumerare a infracțiunilor ce stau la baza acuzației, a descrierii faptelor, ci prin formulări de genul „îl descalifică pe susnumit”, „a comis fapte de o gravitate deosebită” (fără ca acestea să fie precizate), „procurorul L.A.

a comis fapte de o gravitate deosebită atât din punct de vedere al încălcării legii penale, precum și abateri grave profesionale”, „procurorul L.A.F. a dovedit că ignoră un principiu constituțional fundamental, și anume Nimeni nu e mai presus de lege”, constituie o prezentare cu caracter de certitudine a vinovăției reclamantului. Există legătură de cauzalitate între modul de informare a opiniei publice și prejudiciul moral cauzat reclamantului, din depozițiile martorilor rezultând că datorită afirmațiilor apărute în presă reclamantul a început să fie ocolit de colegi și persoanele din lumea juridică, copii au fost ironizați de colegi, i-a fost afectată reputația reclamantului. Afirmațiile din presă care au avut la bază comunicatele Parchetului i-au adus un grav prejudiciu de imagine reclamantului.

Faptul că în final soluția pronunțată de procurori a fost de scoatere de sub urmărire penală, respectiv încetare a procesului penal nu duce la concluzia respectării prezumției de nevinovăție, în condițiile în care prin comunicatele Parchetului acesta a fost prezentat ca vinovat, fiind prejudiciat. În ceea ce privește încălcarea dreptului la libera circulație, art. 2 paragraful 2 din Protocolul nr. 4 adițional la Convenția europeană a drepturilor omului prevede că orice persoană este liberă să părăsească orice țară, inclusiv pe a sa. Paragraful 3 al dispoziției convenționale prevede că exercitarea acestor drepturi nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care, prevăzute de lege, constituie măsuri necesare, într-o societate democratică, pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, ori pentru protejarea drepturilor și libertăților altora.

Limitările dreptului la libera circulație pot interveni doar în cazurile prevăzute de art. 2 alin. (3) și (4) din Protocolul 4 la Convenție, or această măsură luată pe 3 luni nu se justifica, neexistând niciun indiciu că reclamantul ar fi intenționat să părăsească țara, fiind încălcat raportul de proporționalitate între limitarea acestui drept și scopul legitim urmărit.

Potrivit relațiilor furnizate instanței de Serviciul Public Comunitar pentru Eliberarea și Evidența Pașapoartelor Simple al Județului Bihor, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Oradea a solicitat suspendarea dreptului de folosire a pașaportului eliberat reclamantului întrucât față de acesta a fost începută urmărirea penală prin rezoluția nr. 102/P din 25 martie 2002, în baza art. 14 alin. (1) din Legea nr. 216/1998, care prevede că cetățeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea pașaportului, iar dacă i-a fost eliberat îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia, printre altele atunci când există date temeinice că a săvârșit o infracțiune pentru care pedeapsa prevăzută de lege este mai mare de 2 ani închisoare și că intenționează să folosească pașaportul pentru a se sustrage urmăririi penale.

Aceeași autoritate a arătat că, în baza acestei solicitări, S.E.I.P. Bihor a solicitat I.G.P.F. aprobarea dării în consemn la intrare-ieșire a reclamantului pe 3 luni. În speță, măsura scoaterii de sub urmărire penală pentru inexistența faptelor sau, în cazul a patru infracțiuni de favorizare a infractorului, pentru neîntrunirea elementelor constitutive ale acestei infracțiuni înlătură vinovăția reclamantului și duce la concluzia că restrângerea libertății de circulație nu a avut temei legal, neexistând nici indicii că reclamantul ar fi vrut să părăsească țara sau să sustragă de la urmărirea penală, fiind o măsură echivalentă obligării de a nu părăsi țara, ceea ce constituie o eroare judiciară în sensul art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. și obligă autoritățile statale la repararea prejudiciului produs și în același timp o încălcare a art. 2 alin. (3) și (4) din Protocolul 4 la C.E.D.O. Din depozițiile martorilor C.R. și K.A. rezultă că, din martie 2002 până la prezentarea materialului de urmărire penală, reclamantul nu a avut pașaport și nu a putut părăsi țara. Restrângerea dreptului la libertatea de circulație a avut ca și consecințe imposibilitatea participării reclamantului la competițiile sportive ale copiilor săi desfășurate în Germania, aspect care rezultă din depoziția martorei Vaida Tunde audiată în apel, acesta fiind prejudiciat. Faptul că măsura restrângerii libertății de circulație nu a fost contestată potrivit procedurii penale nu împiedică constatarea incidenței art. 504 alin. (2) C. proc.

pen. și a art. 2 alin. (3) și (4) din Protocolul 4 al Convenției. În ceea ce privește dreptul la viață privată, s-a reținut încălcarea acestuia în speță, față de interceptarea convorbirilor telefonice ale reclamantului în cursul urmăririi penale, raportat la prevederilor art. 8 paragraful 1 și 2 din Convenția europeană a drepturilor omului. Astfel, prin precizarea de acțiune de la fila 19 vol. 3 dosar fond, reclamantul a arătat că în timpul urmăririi penale i-au fost interceptate convorbirile telefonice, probă care ulterior nu a fost folosită în dosar. Autorizația nr. 56 din 23 mai 2002 a fost dată de procuror în baza art. 911 - 914 C. proc. pen., în forma de la acea dată, aspect ce rezultă din adresa Parchetului de pe lângă I.C.C.J.

din 23 ianuarie 2008. Având în vedere faptul că la data introducerii acțiunii reclamantul nu se afla în posesia transcriptului convorbirilor telefonice, care s-a depus abia în ultimul volum al dosarului, după declasificarea acestor documente, reclamantul nu putea invoca la data introducerii acțiunii dispozițiile legii interne încălcate, lipsa de proporționalitate între interesul general de administrare a probatoriului și interesul privat de a nu-i fi încălcat dreptul la viața privată. Pe de altă parte, hotărârile pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului trebuie respectate de instanța națională. C.E.D.O. a constatat caracterul principial necesar al măsurilor de interceptare a convorbirilor telefonice.

Măsura interceptării convorbirilor telefonice este prevăzută de legea română, fiind în principiu necesară în cazul persoanelor urmărite penal, dar dispozițiile legale în baza cărora s-au efectuat, respectiv art. 911-914 C. proc. pen., potrivit cărora interceptările telefonice se realizează în baza autorizației procurorului, în forma în vigoare în anul 2002, au fost declarate de C.E.D.O. incompatibile cu dreptul la viață privată, aspect care nu poate fi ignorat Pentru ca o ingerință să fie considerată ca fiind prevăzută de lege, este, în primul rând, necesară existența unei baze legale, care în speță există. În plus, dispozițiile normative identificate trebuie să îndeplinească anumite condiții de calitate, cele mai importante fiind accesibilitatea și previzibilitatea.

În Hotărârea Curții Europene a Drepturilor Omului pronunțată în anul 2007 în cauza Dumitru Popescu împotriva României, cu referire la dispozițiile art. 911 - 914 C. proc.

pen., în forma în vigoare în anul 2002, Curtea Europeană a reținut că în privința convorbirilor telefonice, ce intră în noțiunile de "viață privată" și "corespondența" în sensul art. 8 paragraful 1 din Convenție, interceptarea lor, memorarea datelor astfel obținute și eventuala lor utilizare în cadrul urmăririi penale îndreptate împotriva reclamantului constituie o "ingerință a unei autorități publice" în exercitarea dreptului garantat de art. 8 din Convenție, făcând trimitere la hotărârile Malone împotriva Regatului Unit din 2 august 1984, Kruslin împotriva Franței și Huvig împotriva Franței din 24 aprilie 1990, Halford împotriva Regatului Unit din 25 iunie 1997. Curtea, în privința ingerinței în dreptul la respectarea vieții private a cetățeanului în raport cu apărarea siguranței naționale, a admis că existența unor dispoziții legale atribuind competențe de supraveghere secretă a corespondenței și a telecomunicațiilor, putea, într-o situație excepțională, să se dovedească necesară într-o societate democratică și că legiuitorul național se bucură de o anumită putere discreționară, care nu era însă nelimitată (Klass împotriva Germaniei).

Reține Curtea Europeană că analiza detaliată a cerințelor legislației române aplicabile și a impedimentelor de fapt eventual întâlnite de orice persoană care se consideră lezată de o măsură de interceptare a comunicațiilor sale reliefează absenta unor garanții adecvate, situație care este incompatibilă cu gradul minim de protecție impus de preeminenta dreptului într-o societate democratică. Autorizația procurorului de a proceda la interceptarea convorbirilor nu era, însă, susceptibilă, la data faptelor, de vreun control a priori din partea unui judecător sau a unei autorități independente, fie că era vorba de un control din oficiu sau la cererea părții în cauză; din lectura dispozițiilor naționale în vigoare a reieșit faptul că persoanele ce făceau obiectul interceptărilor propriilor convorbiri nu erau, de altfel, informate în niciun moment cu privire la acest aspect, iar legea nu prevedea nicio posibilitate de a introduce un recurs în fața unei instanțe.

S-a constatat lipsa de independență a procurorilor români care, acționând în calitate de magistrați ai Ministerului Public, nu îndeplineau cerința de independență față de executiv. Curtea a constatat cu aceeași ocazie că, în prezent, Codul de procedură penală cuprinde numeroase garanții în materie de interceptare și transcriere a convorbirilor, de arhivare a datelor pertinente și de distrugere a celor nerelevante, lucru certificat de Legile nr. 281/2003 și nr. 356/2006 privind modificarea Codului de procedură penală, care impun ca operațiunile de interceptare și înregistrare a comunicațiilor efectuate prin telefon sau prin orice alt mijloc electronic să fie realizate în baza unei autorizații motivate, dată de un judecător.

Aceleași considerente le-a reținut Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauza Calmanovici contra României, în care încălcarea art. 8 din Convenție datorită punerii sub ascultare a convorbirilor reclamantului și pentru încălcarea art. 5 alin. (1) și (3), art. 6 alin. (1), art. 3 din Protocolul 1 al Convenției, care a dus la obligarea statului român la 12.000 euro daune morale și în cauza Răducu contra României, în care C.E.D.O. a acordat daune de 7.000 euro. Considerentele hotărârii Malone contra Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, invocată de instanța de fond, în care s-a reținut încălcarea prevederilor art. 8 din Convenție în principal pentru considerentul că legea britanică nu prevedea sfera de aplicare și modul de exercitare a puterii discreționare conferite autorităților publice, sunt aplicabile în speță.

În ceea ce privește măsura percheziției, nu s-au invocat dispozițiile legii interne încălcate, modul de administrare a probelor și aprecierea probelor în procesul penal nefiind de competența instanței civile. S-a reținut corect, de către instanța de fond, că susținerile reclamantului referitoare la modalitatea defectuoasă sau tendențioasă de instrumentare a dosarului de urmărire penală în care a fost parte nu pot fi luate în discuție în prezenta procedură. Cu privire la cererea de chemare în garanție, potrivit art. 52 alin. (3) teza I din Constituția României, invocat de reclamant, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare. Potrivit dispozițiilor art. 94 alin. (1) și (6) din Legea nr. 303/2004, statul răspunde patrimonial pentru prejudiciile cauzate prin erorile judiciare, iar pentru repararea prejudiciului persoana vătămată se poate îndrepta cu acțiune numai împotriva statului, reprezentat prin M.F.P.

Este evidentă lipsa oricărei obligații convenționale de garanție, între pârâtul Statul Român și chematul în garanție Ministerul Public în sensul cerut de art. 60 C. proc. civ., Ministerul Public neputând fi chemat a răspunde pentru fapta proprie; reglementând răspunderea pentru erori judiciare, legiuitorul a înțeles să confere această obligație statului însuși, iar nu autorităților judiciare în nume propriu. Statul e obligat să răspundă pentru consecințele prejudiciabile ale propriei activități judiciare pe care o organizează și conduce în conformitate cu prevederile constituționale și legale, activitate care poate produce, prin disfuncționalități sau abuzuri, efecte de natură civilă, concretizate în prejudicii materiale sau morale justițiabililor, efecte care cad sub incidența legii civile.

Statul răspunde pentru consecințele păgubitoare produse în desfășurarea activității specifice organelor judiciare, dar nu pentru o faptă săvârșită de o altă persoană, ci în condițiile legii, în calitate de garant al legalități și independenței actului de justiție. Răspunderea sa va fi angajată independent de orice culpă, pe temei obiectiv. Ideea fundamentală este aceea a garanției obiective pentru riscurile pronunțării unor hotărâri sau luării de măsuri nelegale, abuzive. Nu există nici un temei legal pentru admiterea cererii de chemare în garanție a Ministerului Public de către Stat. În ceea ce privește despăgubirile materiale de 70.000 lei acordate, acestea sunt probate cu depozițiile martorilor P.P., M.T., R.I.C., C.R.M.

și K.A.Ș., din care rezultă că deplasările la organele judiciare ocazionau cheltuieli de transport, cazare și hrană pentru reclamant și încă un însoțitor, în cuantum de câte 1.000-1.200 lei pentru fiecare dintre acestea, pe întreaga durată a urmăririi penale având loc circa o deplasare pe lună, la parchetele la care aveau loc cercetările, având sediul în București, Suceava și respectiv Alba Iulia, nefiind nevoie obligatoriu de înscrisuri - facturi, chitanțe. Instanța de fond a realizat corect o distincție între daunele materiale și cele morale, nefiind necesară detalierea daunelor morale pentru fiecare articol încălcat din Convenție, așa cum rezultă și din practica C.E.D.O.

Cu privire la daunele morale, pentru determinarea acestora se impune a se avea în vedere principiul reparării integrale a prejudiciului cauzat prin fapta ilicită, iar cum restabilirea situației anterioare este aproape imposibilă, se impune ca prin despăgubirile acordate să se asigure o ușurare a suferințelor reclamantului și obținerea unor anumite satisfacții de către acesta.

În ceea ce privește cuantumul daunelor morale, reclamantul s-a îmbolnăvit de diabet din cauza stresului provocat de procedurile judiciare, era deprimat, slăbit, avea o stare de tristețe și anxietate, apăsare psihică în fața comunității, lipsa asigurărilor de sănătate l-au împiedicat să se trateze corespunzător, în acest sens fiind depoziția soției sale și a martorului R.I.C., lipsa banilor a afectat procesul educațional al celor trei copii care au fost afectați și psihic de situația tatălui lor, fiind deprimați, ironizați de colegi, în acest sens fiind și depoziția învățătoarei E.J., depoziția profesoarei de engleză L.H.B., depoziția martorului Lascău Iosif, impactul asupra psihicului copiilor fiind de natură să aducă atingere acelor valori umane regăsite în resorturile personalității lor; reclamantul a fost ocolit de prieteni și chiar de rude din cauza procesului penal, reputația reclamantului a fost grav afectată prin mediatizarea excesivă a cazului, fiind perceput negativ de public, ceea ce rezultă din depozițiile martorilor audiați la fond.

Reclamantul a fost nevoit să renunțe la pregătirea suplimentară a copiilor, respectiv limbi străine și practicarea unor sporturi, așa cum rezultă din depoziția antrenoarei acestora Vaida Tunde, care afirmă că aceștia după anul 2003 nu au mai venit la antrenamente și ar fi putut să se remarce la concursuri, abilitățile sportive fiind dovedite și cu diplomele dep