ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2590/2016

Decizia nr. 2590/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 24 mai 2013, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii obligarea acestuia din urmă la înaintarea propunerii privind eliberarea din funcție prin pensionare către Președintele României, în vederea emiterii Decretului de eliberare din funcție a reclamantului.

Prin Sentința nr. 3476 din 11 noiembrie 2013 Curtea de apel și-a declinat competența în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, în considerarea calității de magistrat a reclamatului și a naturii litigiului.

Verificându-și propria competență materială, la solicitarea reclamantului, Înalta Curte a ajuns la concluzia că norma cuprinsă în art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 este o normă de excepție și, pentru a fi aplicabilă, este necesar să se conteste o hotărâre a Plenului CSM care vizează cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor. Or, în speță nu se regăsește o atare ipoteză.

Ca urmare, potrivit regulilor comune de competență materială instituite prin art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, prin Decizia nr. 1866 din 9 aprilie 2015 s-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea instanței inițial învestite.

Prin Sentința nr. 2375 din data de 15 septembrie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și a dispus obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii să înainteze Președintelui României pentru soluționare propunerea de eliberare din funcție a reclamantului prin demisie potrivit legii.

Prin încheierea din data de 30 octombrie 2014, aceeași instanță a admis cererea de îndreptare a erorii materiale și a dispus îndreptarea erorii materiale strecurată în dispozitivul Sentinței nr. 2375 din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, privind acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, în sensul de a se indica: "Dispune obligarea pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii să înainteze Președintelui României pentru soluționare propunerea de eliberare din funcție a reclamantului prin pensionare, potrivit legii", în locul mențiunilor corespunzătoare din dispozitivul sentinței care sunt greșite.

Împotriva sentinței a declarat recurs pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, criticând-o pentru nelegalitate și, invocând dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat admiterea căii de atac, casarea hotărârii instanței de fond cu consecința rejudecării litigiului în fond, în sensul respingerii cererii, în principal, ca inadmisibilă și, în subsidiar, ca neîntemeiată.

Recurentul a formulat următoarele critici:

• instanța de fond a făcut o greșită aplicare și interpretare a dispozițiilor art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004; rolul CSM nu poate fi rezumat la o simplă propunere formală, cu consecința înaintării către Președintele României a cererilor de eliberare din funcție a magistraților, revenindu-i acestei din urmă autorități competența de a verifica îndeplinirea cerințelor impuse de lege; atunci când legiuitorul a înțeles să acorde putere de apreciere și de decizie Președintelui României, a prevăzut expres acest lucru;

• considerentul referitor la nesocotirea prevederilor art. 23 alin. (11) din Constituția României nu are legătură cu cauza;

• acțiunea trebuia respinsă ca inadmisibilă, întrucât amânarea soluționării unei cereri de eliberare din funcție nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, prin soluția adoptată neproducându-se nici un efect;

• chiar dacă legea nu stabilește o ordine de prioritate în situația în care intervin două sau mai multe cauze care pot conduce la eliberarea din funcție a unui magistrat, se impune analiza cu prioritate a celor imputabile, date fiind drepturile prevăzute de lege pentru magistrații eliberați din motive neimputabile și cerința de a nu se înlătura discreționar de la aplicare dispozițiile art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004; la acest punct, recurentul prezintă Hotărârea Plenului CSM nr. 334 din 13 martie 2014, prin care s-a stabilit, de principiu, că solicitările de eliberare din funcție, prin pensionare, formulate de judecători/procurori suspendați din funcție, se amână până la încetarea cazului de suspendare.

Prin întâmpinarea înregistrată la data de 20 februarie 2015, intimatul a solicitat respingerea recursului ca nefondat, reiterând principalele considerente ale sentinței.

Intimatul a arătat că la data de 26 februarie 2013 Consiliul Superior al Magistraturii nu a pronunțat o hotărâre, ci a afirmat doar un punct de vedere abuziv, întrucât nu există un text de lege care să permită amânarea "sine die" a soluționării cererii sale.

Referitor la admisibilitatea cererii sale, intimatul subliniază că prin decizia de declinare a competenței pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, acest aspect a fost soluționat.

Este combătută și invocarea hotărârii de principiu a CSM, cu motivarea că este mult ulterioară momentului în care se adresase acestui organism, cauza intimatului aflându-se deja pe rolul instanței.

Prin încheierea pronunțată la data de 9 iunie 2016, Completul de filtru a admis în principiu recursul declarat de pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, stabilindu-se ca judecata căii de atac să se realizeze în condițiile dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Examinând sentința atacată prin prisma criticilor recurentului și a apărărilor intimatului Înalta Curte constată că se impune reformarea acesteia în sensul celor care urmează.

Prin acțiunea judiciară, intimatul A., judecător, a invocat refuzul nejustificat al CSM de a înainta propunerea de eliberare a sa din funcție prin pensionare, către Președintele României. Stabilindu-se competența materială în favoarea curții de apel, prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal nr. 1866 din 9 aprilie 2014, s-a statuat că în cauză nu se contestă o hotărâre a Plenului CSM care vizează cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor, reclamantul învestind instanța cu o acțiune de drept comun în materia contenciosului administrativ.

În acest cadru, Înalta Curte reține că prin Hotărârea nr. 97 din 1 februarie 2013, secția pentru judecători, a dispus suspendarea intimatului din funcția de judecător, începând cu data de 1 februarie 2013, ca urmare a punerii în mișcare a acțiunii penale împotriva sa, în temeiul art. 62 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 303/2004.

Ulterior, la 5 februarie 2013, intimatul a depus la Tribunalul Prahova (nr. înregistrare din 6 februarie 2013) cerere de eliberare din funcție prin pensionare, dar în ședința Plenului CSM din data de 26 februarie 2012 s-a amânat discutarea acesteia.

Explicând rațiunile acestei amânări, prin actul nr. x/1154/2013, adresat intimatului (dosar fond), recurentul, prin Direcția Resurse Umane și Organizare, a arătat că aceasta nu reprezintă un refuz nejustificat de rezolvare a cererii, ci se înscrie în practica administrativă constantă a CSM de a acorda prioritate în caz de concurs dintre motivele de eliberare din funcție, acelora care privesc motive imputabile.

Curtea de apel a reținut că pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii era obligat să înainteze Președintelui României propunerea de pensionare a reclamantului, indiferent de rezultatul propriei evaluări. În optica primei instanțe, Consiliul Superior al Magistraturii a blocat procesul decizional, singura autoritate competentă să soluționeze fondul cererii de eliberare din funcție a reclamantului, fiind Președintele României.

Soluția curții de apel este greșită.

"Propunerea" la care se referă art. 65 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 nu este un act pur formal de înaintare către Președintele României a cererilor de eliberare din funcție a magistraților. Dimpotrivă, din modul în care este reglementată sfera atribuțiilor CSM în materia eliberării din funcție a judecătorilor și procurorilor, rezultă că acesta este cel care decide cu privire la caracterul fondat al cererii, legea neprevăzând posibilitatea ca Președintele României să refuze propunerea de eliberare din funcție, spre deosebire de alte situații în care i s-a acordat putere de apreciere și decizie, reglementându-se chiar procedura de urmat (de ex. în situațiile reglementate de art. 53 alin. (2) ori art. 61 alin. (3) din Legea nr. 303/2004).

Ca urmare, recurentul nu putea fi obligat să înainteze cererea de eliberare din funcție prin pensionare a intimatului, fără a fi verificat în prealabil îndeplinirea cerințelor legale; rolul CSM nu poate fi redus la acela de simplu intermediar între solicitant și Președintele României, pentru că ar fi lipsite de conținut toate atribuțiile sale în această materie.

Verificând dacă soluția administrativă de a da prevalență motivului imputabil de eliberare din funcție este corectă, Înalta Curte reține mai întâi că Legea nr. 303/2004, deși face distincție între motivele imputabile și motivele neimputabile de eliberare din funcție, totuși nu stabilește o ordine de prioritate atunci când acestea vin în concurs.

Cu toate acestea, o astfel de ordine de prioritate trebuie stabilită, în concret, în funcție de circumstanțe, date fiind consecințele eliberării din funcție din motive imputabile. A admite punctul de vedere exprimat de intimat înseamnă practic eludarea prevederilor legale care reglementează drept cauză de eliberare din funcție a magistratului condamnarea definitivă pentru o infracțiune, prin simpla manifestare de voință a acestuia în sensul formulării unei cereri de pensionare, după punerea în mișcare a acțiunii penale și suspendarea sa din funcție până la momentul soluționării definitive a procesului penal, textul art. 65 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 303/2004 nemaiputându-și găsi niciodată aplicabilitatea.

În sensul celor expuse, Înalta Curte de Casație și Justiție s-a mai pronunțat și în alte cauze, e.g. deciziile nr. 356/2015 ori nr. 2115/2016.

În fine, prin prisma celor anterior arătate care conturează obiectul acțiunii judiciare, nu se poate susține că aceasta este inadmisibilă, câtă vreme sunt supuse controlului de legalitate nu numai hotărârile la care se referă art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, ci și refuzul îndeplinirii anumitor acte sau operațiuni care intră în atribuțiile Consiliului Superior al Magistraturii.

Conchizând, în temeiul art. 496 C. proc. civ. se va admite recursul și se va casa sentința atacată. Rejudecând cauza, Înalta Curte constată că se impune respingerea acțiunii ca nefondată, întrucât refuzul Consiliului Superior al Magistraturii de a înainta Președintelui României propunerea de eliberare din funcție prin pensionare a intimatului-reclamant a fost justificat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de Consiliul Superior al Magistraturii împotriva Sentinței civile nr. 2375 din 15 septembrie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând, respinge acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 13 octombrie 2016.

Procesat de GGC - CL