ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3087/2016

Asupra contestației și cererii reconvenționale de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

I.1. Obiectul cererii și cadrul procesual

Prin contestația înregistrată la data de 14.03.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, contestatorul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii (CSM), să se dispună anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015, prin care s-a acordat avizul anual pentru menținerea în funcția de judecător a numitului C., judecător la Curtea de Apel București, după împlinirea vârstei de 65 de ani, până la data de 16.09.2016, precum și obligarea pârâtului CSM la emiterea unei hotărâri în care să propună Președintelui României eliberarea din funcția de judecător prin pensionare a domnului C., cu obligarea pârâtului la plata cheltuielilor de judecată.

În fapt, a susținut contestatorul că persoana vizată în cuprinsul actului administrativ atacat a fost recrutată de Securitatea statului totalitar comunist, în calitate de informator, că prin hotărâre judecătorească irevocabilă s-a stabilit că numitul C. a recunoscut expres că a semnat angajamentul de informator al Securității și că există o notă informativă semnată de acesta, nefiind declarat colaborator al Securității pentru că informațiile furnizate nu cuprindeau date prin care se denunțau activități sau atitudini potrivnice regimului totalitar, neavând caracter politic.

După pensionarea domnului judecător C., prin Decretul Președintelui României nr. 654 din 28 iulie 2011, la cererea acestuia din cursul anului 2014 s-a dispus reîncadrarea sa în funcția de judecător, iar prin Hotărârea Plenului CSM nr. 509 din 26 mai 2015 s-a respins cererea de acordare a avizului anual pentru menținerea în funcția de judecător după împlinirea vârstei de 65 de ani, pentru ca ulterior, prin Hotărârea Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015 să fie acordat acest aviz, justificat de faptul că s-au eliberat două posturi de judecător, dintre care unul la secția la care anterior activase numitul C..

Plângerea prealabilă formulată de contestatorul A. împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015 a fost respinsă, însă acesta învederează faptul că soluția propusă pentru această plângere, afișată pe site-ul CSM pentru ședința din 17.12.2015, cuprindea și mențiunea de adoptare a unei hotărâri prin care să se propună Președintelui României eliberarea domnului C. din funcția de judecător, prin pensionare, soluție ce nu s-a regăsit în răspunsul comunicat petentului.

Prin cererea înregistrată sub nr. x/IJ/2016 din 23 februarie 2016 contestatorul A. a sesizat Inspecția Judiciară, solicitând constatarea neîndeplinirii condiției bunei reputații de către domnul judecător C. și înaintarea către CSM a propunerii de eliberare din funcția de judecător pentru acest motiv.

În aceste condiții factuale a fost promovată contestația pendinte, considerând titularul acțiunii că sunt îndeplinite toate cerințele de admisibilitate prevăzute de Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ.

În privința temeiniciei acțiunii, contestatorul a arătat că și-a fundamentat demersul judiciar pe prevederile art. 65 alin. (1) lit. i) raportat la art. 14 alin. (2) lit. c) teza finală din Legea nr. 303/2004, conform cărora poate exercita funcția de judecător numai persoana care se bucură de o bună reputație, iar neîndeplinirea acestei condiții împiedică Plenul CSM să acorde avizul anual pentru exercitarea funcției după împlinirea vârstei de 65 de ani.

A apreciat contestatorul că nu poate fi îndeplinită această condiție de către numitul C., urmare celor constatate prin hotărâre judecătorească irevocabilă în privința calității sale de informator al fostei Securități.

Aspectul îndeplinirii condițiilor cerute de lege pentru exercitarea funcției de judecător este menit să apere un interes public, în accepțiunea contestatorului, iar lipsa uneia dintre aceste condiții conduce la nelegalitatea menținerii în funcția de judecător a persoanei care nu întrunește cumulativ condițiile legale pentru această funcție.

A mai susținut contestatorul că, dată fiind situația de excepție în care se află numitul C., cea a solicitării avizului pentru menținerea în funcția de judecător după împlinirea vârstei de 65 de ani, se impune verificarea din oficiu, de către organul decident (CSM), a respectării tuturor condițiilor cerute de lege pentru a fi (sau a rămâne) magistrat, inclusiv condiția bunei reputații.

Prin urmare, a conchis contestatorul că pârâtul CSM nu și-a executat îndatorirea legală de a face aceste verificări la momentul acordării avizului anual de menținere în funcția de judecător după împlinirea vârstei de 65 de ani a domnului C., astfel că hotărârea contestată este nelegală, fapt ce impune admiterea acțiunii de față și adoptarea unei hotărâri prin care să se propună Președintelui României eliberarea din funcție prin pensionare a persoanei anterior nominate.

În drept, contestatorul A. a indicat ca temei juridic prevederile art. 1 alin. (1) și (2), art. 2 alin. (1) lit. a), b), c), o), p) și r), art. 7 alin. (1), art. 8 alin. (1), art. 11 alin. (1), lit. a) și art. 18 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

În susținerea contestației au fost solicitate proba cu înscrisurile indicate în cuprinsul acțiunii judiciare și proba testimonială, martorii fiind nominalizați în cererea dedusă judecății.

Prin cererea adițională depusă la dosar la data de 19.04.2016 contestatorul A. a solicitat chemarea în judecată, în calitate de pârât, a numitului C., acesta fiind destinatarul actului administrativ contestat. Temeiul de drept indicat pentru cererea adițională îl reprezintă prevederile art. 30 alin. (5) și art. 204 alin. (1) C. proc. civ., precum și cele ale art. 1 alin. (2) din Legea nr. 554/2004.

Tot în cuprinsul acestei cereri a făcut contestatorul alegerea instanței competente teritorial, indicând Curtea de Apel Pitești, în considerarea faptului că cel chemat în judecată este judecător la Curtea de Apel București, fiind incidente prevederile art. 127 alin. (2) C. proc. civ., corelate cu cele ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

I.2. Apărările intimatului

I.2.1 Prin întâmpinarea depusă la dosar, intimatul CSM a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată ca neîntemeiată, arătând că reclamantul nu a invocat existența unui drept propriu ce i-ar fi fost vătămat prin actul administrativ pe cale îl contestă.

A susținut intimatul CSM că practica instanței supreme este constantă în sensul sancționării unui act administrativ doar în condițiile dovedirii unei vătămări produse părții asupra unui drept subiectiv ori a unui interes legitim privat al acesteia (decizia nr. 1266 din 06 martie 2009 a I.C.C.J.), fiind invocate, în același sens, dispozițiile art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004.

I.2.2 Prin întâmpinarea și cererea reconvențională depuse la dosar, pârâtul C. a solicitat instanței să dispună:

Admiterea excepției lipsei de interes și respingerea acțiunii introduse de reclamant ca lipsită de interes;

Respingerea ca neîntemeiată a acțiunii formulate de reclamant;

Pe cale reconvențională, obligarea reclamantului la plata de daune interese morale în valoare de 1 leu, precum și la plata unei amenzi judiciare ca urmare a introducerii acțiunii cu rea credință;

Obligarea reclamantului la plata cheltuielilor de judecată.

În privința excepției lipsei de interes a reclamantului în formularea acțiunii, a arătat pârâtul C. că, în raport de prevederile art. 1 alin. (1) și ale art. 8 alin. (11) din Legea nr. 554/2004, condiția sine qua non a formulării acțiunii în contencios administrativ pentru anularea actelor administrative este invocarea unui drept subiectiv sau interes legitim privat de către reclamant.

A susținut pârâtul că reclamantul nu invocă apărarea niciunui drept subiectiv sau interes legitim privat ce i-ar fi fost vătămate prin Hotărârea Plenului CSM nr. 653 din 22 iunie 2015, prin care i s-a acordat titularului excepției avizul anual pentru menținerea sa în funcția de judecător.

A mai arătat pârâtul că prezenta acțiune este lipsită de interes și din perspectiva faptului că singurul organism competent să analizeze îndeplinirea condiției de bună reputație de către judecători este pârâtul CSM, care s-a pronunțat în ceea ce-l privește pe C., prin Raportul privind verificarea condiție de bună reputație întocmit de Inspecția Judiciară la data de 21.03.2016, confirmat prin Decizia nr. 361 din 26 aprilie 2016.

În ceea ce privește fondul cauzei, a susținut pârâtul C. că acțiunea a fost formulată cu rea credință, fiind un abuz de drept procesual, ce încalcă prevederile art. 12 C. proc. civ. Totodată, a mai arătat că, prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 2 din 11 ianuarie 2012 s-a arătat cum trebuie îndeplinită condiția bunei reputații, iar prin Decizia CCR nr. 820 din 07 iunie 2010 s-a constatat caracterul neconstituțional al Legii lustrației.

A menționat pârâtul Hotărârea nr. 105 din 05 februarie 2013 a secției pentru judecători din cadrul CSM, în care s-a apreciat îndeplinită condiția de bună reputație în ceea ce privește un magistrat care a avut calitatea de colaborator al fostei Securități, calitate stabilită prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, iar prevederile art. 48 alin. (10) din Legea nr. 303/2004 interzic doar numirea în funcții de conducere a judecătorilor care au făcut parte din serviciile de informații înainte de 1990 sau au colaborat cu acestea, fără a fi afectată menținerea în funcții de execuție a acestora.

Prin urmare, consideră pârâtul că nu este întemeiată susținerea reclamantului privind neîndeplinirea condiției de bună reputație în privința sa, cu atât mai mult cu cât nu s-a reținut în persoana acestuia că ar fi fost colaborator al fostei Securități.

În referire la cererea reconvențională prin care pârâtul reconvenient a solicitat obligarea reclamantului la plata de daune morale în cuantum de 1 leu, arată numitul C. că solicitarea sa a fost formulată în vederea sancționării abuzului de drept procesual săvârșit prin introducerea prezentei acțiuni judiciare, prin raportare la prevederile art. 12 alin. (2) coroborat cu art. 187 alin. (1) pct. 1 lit. a) C. proc. civ.

În drept, întâmpinarea și cererea reconvențională formulate de pârâtul C. au fost întemeiate pe prevederile art. 12, art. 187, art. 205 și urm., art. 209 și urm., art. 431 C. proc. civ., art. 48 din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor.

Prin sentința civilă nr. 1514 din 6 mai 2016 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția necompetenței materiale a instanței, invocată din oficiu, fiind declinată competența de soluționare a cauzei privind pe reclamantul-pârât A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii și pârâtul-reclamant C. în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, raportat la dispozițiile art. 29 și 35 din Legea nr. 317/2004 și caracterul de hotărâre a Plenului CSM a actului atacat, hotărâre în materie de carieră.

Cauza, având ca obiect contestația formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 653 din 22 iunie 2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii și cererea reconvențională formulată de intimatul C., a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, la data de 29.06.2016, sub același număr.

Prin notele de ședință depuse la data de 11 iulie 2016, contestatorul a invocat excepția de necompetență materială a instanței, apreciind că prezentului litigiu îi sunt aplicabile dispozițiile de drept comun din art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004 și art. 96 pct. 1 C. proc. civ.

La aceeași dată, contestatorul a înregistrat la dosar excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor și art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, solicitând instanței să constate că excepția este admisibilă și să sesizeze Curtea Constituțională cu soluționarea excepției.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra contestației

II.1 Argumentele de fapt și de drept relevante

II.1.a) Asupra cererii de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004 și ale art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004:

Autorul excepției invocă neconstituționalitatea acestor prevederi legale în raport de dispozițiile art. 1, alin. (3) și (5), art. 21 alin. (1) și (2) din Constituție, cel din urmă interpretat în lumina articolului 6 parag. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului, susținând, în esență, că hotărârile Plenului CSM care privesc cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor sunt susceptibile simultan de două căi de atac, contestație și recurs, ceea ce înseamnă, în accepțiunea părții care a formulat excepția, că normele legislative criticate sunt neclare, confuze, nesatisfăcând exigențele constituționale și convenționale de claritate și previzibilitate.

Dispozițiile legale ce formează obiectul excepției de neconstituționalitate sunt următoarele:

Art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii

"(7) Hotărârile prevăzute la alin. (5) pot fi atacate cu contestație de orice persoană interesată, în termen de 15 zile de la comunicare sau de la publicare, la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Contestația se judecă în complet format din 3 judecători.*)

(9) Hotărârea prin care se soluționează contestația prevăzută la alin. (7) este definitivă."

Art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor

"(2) În cazul în care, împotriva hotărârii de eliberare din funcție a judecătorului sau procurorului se exercită calea de atac a recursului, acesta va fi suspendat din funcție până la soluționarea irevocabilă a cauzei de către instanța competentă."

Potrivit prevederilor art. 29 din Legea nr. 47/1992, "Curtea Constituțională decide asupra excepțiilor ridicate in fața instanțelor judecătorești sau de arbitraj comercial privind neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare, care are legătură cu soluționarea cauzei în orice fază a litigiului și oricare ar fi obiectul acestuia." Condițiile de admisibilitate desprinse din textul de lege anterior citat, ce sunt îndeplinite pentru ambele norme legale ce formează obiectul excepțiilor invocate în cauza pendinte, sunt următoarele:

- excepțiile de neconstituționalitate vizează dispoziții din legi;

- excepțiile de neconstituționalitate vizează dispoziții care nu au fost declarate anterior ca fiind neconstituționale;

- excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate în cursul unui proces judiciar;

- excepțiile de neconstituționalitate au fost ridicate de către una din părțile din proces;

- excepțiile de neconstituționalitate au fost invocate în fața instanței de judecată.

Cât privește însă condiția existenței unei legături între excepția de neconstituționalitate invocată cu soluționarea cauzei în care s-a ivit această chestiune, Înalta Curte reține îndeplinirea cerinței doar pentru excepția care vizează neconstituționalitatea dispozițiilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004.

Astfel, se observă că prevederile legale ce constituie obiectul excepției de neconstituționalitate reglementează calea de atac ce se poate exercita împotriva hotărârilor adoptate de Plenul CSM, ce privesc drepturile și cariera magistraților, cale de atac la care a apelat și contestatorul A. pentru valorificarea pretențiilor sale.

Invocând neconstituționalitatea unor dispoziții legale care constituie chiar temeiul de drept al declinării de competență în favoarea Înaltei Curți, care, la rândul său, prin respingerea excepției de necompetență materială invocată de contestator, s-a declarat competentă în soluționarea cauzei, este dovedită existența unei legături a prevederilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004 cu soluționarea acestui litigiu.

Fiind îndeplinite cumulativ toate cerințele de admisibilitate statuate prin dispozițiile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004, sesizând CCR cu soluționarea acestei excepții.

Punctul de vedere al instanței de trimitere asupra temeiniciei excepției de neconstituționalitate pentru care s-a reținut admisibilitatea sesizării este acela că excepția invocată este neîntemeiată, Curtea Constituțională a României statuând în mai multe decizii ale sale asupra constituționalității art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 3117/2004 (decizia CCR nr. 391/2007, decizia CCR nr. 634/2007, decizia CCR nr. 485/2010, decizia CCR nr. 1122/2010, decizia CCR nr. 1430/2010, decizia CCR nr. 160/2016.

Înalta Curte observă că în cuprinsul deciziei CCR nr. 160/2016 controlul de constituționalitate asupra dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 s-a realizat și din perspectiva art. 6 din Convenția europeană a drepturilor omului, considerentele instanței de contencios constituțional fiind relevante în cauza de față și în ceea ce privește excepția de neconvenționalitate invocată de contestatorul A..

Așadar, arată Curtea Constituțională în decizia nr. 160/2016, că:

"21. …textul de lege criticat a mai format obiectul controlului de constituționalitate prin prisma unor critici de neconstituționalitate diferite, deciziile astfel pronunțate vizând, în principal, problema dublului grad de jurisdicție. Curtea a reținut că art. 6 parag. (1) din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale nu consacră nici expres, dar nici implicit dreptul la dublul grad de jurisdicție, drept ce este recunoscut doar în materie penală. De asemenea, nici art. 13 din Convenție, care se referă la dreptul la un "recurs efectiv", nu are semnificația asigurării dublului grad de jurisdicție, ci doar a posibilității de a se supune judecății unei instanțe naționale. Curtea a mai reținut că accesul la justiție, garantat de prevederile art. 21 din Legea fundamentală, nu presupune și accesul la toate mijloacele procedurale prin care se înfăptuiește justiția, iar instituirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești, deci și reglementarea căilor de atac, este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură [a se vedea Decizia nr. 1.122 din 23 septembrie 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 738 din 4 noiembrie 2010].

În privința excepției de neconstituționalitate ce are ca obiect prevederile art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, se reține că aceste dispoziții legale reglementează calea de atac a recursului împotriva hotărârilor de eliberare din funcție a judecătorului sau procurorului, cale de atac ce nu a fost declarată în cauza de față, instanța competentă fiind învestită cu soluționarea unei contestații formulate împotriva unei hotărâri a Plenului CSM ce vizează cariera și drepturile judecătorului chemat în judecată ca intimat, nicidecum eliberarea acestuia din funcție.

În aceste condiții, în care se cere sesizarea Curții Constituționale cu o excepție ce poartă asupra unei dispoziții legale ce nu este incidentă în prezentul litigiu, Înalta Curte va reține că nu este îndeplinită cerința de admisibilitatea referitoare la existența unei legături între obiectul excepției și soluționarea cauzei.

Asupra excepției de neconvenționalitate a prevederilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 și art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004, în raport de prevederile art. 6 parag. (1), dimensiunea civilă a Convenției europene a drepturilor omului, întemeiată de reclamant pe dispozițiile art. 20 alin. (2) din Constituție, se rețin următoarele:

Calea de atac împotriva hotărârii nr. 653 din 22 iunie 2015 a Plenului CSM a fost corect calificată de instanța de trimitere, în urma admiterii propriei sale necompetențe materiale, ca fiind cea a contestației reglementate de prevederile art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, Înalta Curte considerându-se legal învestită cu soluționarea prezentei acțiuni judiciare.

Din perspectiva clarității și previzibilității normei, raportat la obiectul judecății în cauză, Înalta Curte reține că, fiind învestită cu verificarea legalității unei hotărâri a Plenului CSM privind cariera și drepturile magistratului căruia i se adresează, fără ca aceasta să fie una de eliberare din funcție, singurul text de lege care stabilește calea de atac împotriva acestui act administrativ este cel prevăzut de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, această normă legală îndeplinind condițiile de previzibilitate și claritate.

Din punctul de vedere al dreptului de acces real și efectiv la o instanță având plenitudine de jurisdicție, în cadrul căreia să poată fi administrate probe nu doar pentru exercitarea controlului de legalitate, ci și pentru verificarea unor stări de fapt, reține Înalta Curte că această chestiune presupune îndeplinirea cumulativă a condițiilor de admisibilitate pentru exercitarea unei acțiuni în justiție, fiind în discuție examinarea pretențiilor formulate de titularul acțiunii pe fondul cauzei.

O astfel de situație premisă nu este îndeplinită în ceea e privește contestația formulată de A., cererea sa neîndeplinind cerința dovedirii unui interes legitim privat, care să fi fost vătămat prin actul administrativ contestat.

În aceste condiții, neconvenționalitatea normei interne în raport de art. 6 parag. (1) din Convenția europeană a drepturilor omului nu poate fi analizată într-un context extrinsec celui pe care instanța îl reține ca fiind relevant în soluționarea cauzei, fiind prioritară excepția de fond, peremptorie și absolută a lipsei de interes în exercitarea contestației pendinte.

II.1.b) Asupra excepției lipsei de interes:

Potrivit prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, "orice persoană care se consideră vătămată într-un drept al său ori într-un interes legitim, de către o autoritate publică, printr-un act administrativ sau prin nesoluționarea în termenul legal a unei cereri, se poate adresa instanței de contencios administrativ competente, pentru anularea actului, recunoașterea dreptului pretins sau a interesului legitim și repararea pagubei ce i-a fost cauzată. Interesul legitim poate fi atât privat, cât și public."

Titularul unei acțiuni în contencios administrativ justifică demersul său judiciar prin necesitatea de a solicita intervenția instanței judecătorești competente în scopul ocrotirii unui drept al său ori a unui interes legitim, a cărui vătămare s-a produs prin actul administrativ ce se solicită a fi anulat.

Or, este neîndoielnic faptul că prin prezenta acțiune reclamantul nu invocă vătămarea unui drept al său, nefiind de altfel arătat care ar putea fi dreptul subiectiv atins în substanța sa prin hotărârea emisă de Plenul CSM sub nr. x din 22 iunie 2015, act administrativ pe care îl contestă.

În privința interesului legitim ce trebuie să existe ca o condiție indispensabilă a demersului exercitat în fața unei instanțe de contencios administrativ, doctrina definește această noțiune ca fiind"posibilitatea de a pretinde o anumită conduită, în considerarea realizării unui drept subiectiv viitor și previzibil, prefigurat."

Nici această cerință nu este îndeplinită, nefiind arătat dreptul subiectiv pentru a cărui ocrotire se urmărește pretinderea unei anumite conduite de către părțile chemate în judecată.

Mai mult de cât atât, verificând cerința interesului din perspectiva condiției de admisibilitate prevăzute pentru orice cerere de chemare în judecată, se reține neîndeplinirea sa, dat fiind faptul că, până la finalizarea judecății în cauză, actul administrativ a cărui anulare s-a solicitat a avut o durată limitată în timp, fiind împlinit termenul pentru care acesta s-a aflat în ființă.

După expirarea termenul de un an pentru care s-a dispus reîncadrarea intimatului C. pe funcția de judecător la Curte a de Apel București, secția a VIII - a contencios administrativ și fiscal, prin Hotărârea nr. 819 din 14 iulie 2016 a Plenului CSM s-a dispus respingerea cererii privind acordarea unui nou aviz anual pentru menținerea sa în funcție, după împlinirea vârstei de 65 de ani, astfel că, anterior pronunțării vreunei soluții în cauza de față, calitatea de judecător a intimatului C. a încetat.

Fiind întemeiată excepția lipsei de interes atât din perspectiva normei de contencios administrativ, cât și din punct de vedere al procedurii civile, Înalta Curte va admite excepția invocată de intimatul C., urmând a respinge contestația formulată de A. împotriva hotărârii Plenului CSM nr. 653/2015 pentru aceste considerente.

II.1.c) Asupra cererii reconvenționale:

Intimatul reconvenient C. a solicitat, pe calea acestei cereri, să fie obligat contestatorul la plata de daune interese morale în valoare de 1 leu, precum și la plata unei amenzi judiciare ca urmare a introducerii acțiunii cu rea credință. Potrivit prevederilor art. 12 alin. (2) C. proc. civ., "partea care își exercită drepturile procesuale în mod abuziv răspunde pentru prejudiciile materiale și morale cauzate. Ea va putea fi obligată, potrivit legii, la plata unei amenzi judiciare."

Sarcina probei în dovedirea relei credințe revine celui care invocă abuzul de drept procesual, respectiv intimatului reconvenient în cauza de față, acesta fiind îndreptățit să probeze că partea adversă săvârșește un abuz de drept, prin exercitarea unui drept subiectiv intr-un mod excesiv și nerezonabil, contrar bunei - credințe.

Nefiind făcută o astfel de dovadă, față de manifestarea procesuală a părții titulare a acestei cereri, care a înțeles să lase la aprecierea instanței soluția ce se impune a fi dată, va fi respinsă cererea reconvențională ca neîntemeiată.

II.2 Temeiul de drept al soluției pronunțate

În raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, Înalta Curte va admite cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004, va respinge ca inadmisibilă cererea de sesizare a Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în aplicarea prevederilor art. 1 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 și ale art. 32, alin. (1), lit. d) C. proc. civ. va admite excepția lipsei de interes în formularea contestației, pe care o va respinge pentru aceste considerente, iar cererea reconvențională a intimatului C., întemeiată pe prevederile art. 12 alin. (2) C. proc. civ. va fi respinsă ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004. Sesizează Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 29 alin. (7) și (9) din Legea nr. 317/2004.

Respinge cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 651 alin. (2) din Legea nr. 303/2004.

Admite excepția lipsei de interes în formularea contestației, invocată de intimatul C.

Respinge contestația formulată de A. împotriva Hotărârii nr. 653 din 22 iunie 2016 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, ca fiind lipsită de interes.

Respinge cererea reconvențională formulată de intimatul C., ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 9 noiembrie 2016.