ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1464/2016

Decizia nr. 1464/2016

Asupra acțiunii de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, la data de 17 martie 2016, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea acestuia la plata de despăgubiri materiale în sumă de 90.144 RON, reprezentând contravaloarea pensiei de care a fost lipsit pe o perioadă de 9 luni, ca urmare a respingerii cererii sale de eliberare din funcția de judecător prin pensionare și în sumă de 50.000 RON, cu titlu de daune morale pentru prejudiciul suferit din culpa pârâtului.

În motivarea cererii, reclamantul a arătat că a formulat cerere de pensionare la Casa Județeană de Pensii Teleorman, iar prin decizia nr. 231809 din 15 februarie 2015, i-a fost calculată pensia de serviciu.

Prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 250 din 19 martie 2015, i-a fost respinsă cererea de eliberare din funcție prin pensionare, cu motivarea că nu îndeplinește condițiile de vechime prevăzute în art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, republicată, cu modificările și completările ulterioare.

Această hotărâre a fost contestată, în temeiul prevederilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, iar prin decizia nr. 3706 din 19 noiembrie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios admministrativ și fiscal, a admis contestația și a anulat hotărârea atacată, dispunând obligarea pârâtului C.S.M. la emiterea unei noi hotărâri prin care să propună Președintelui României eliberarea din funcția de judecător, prin pensionare.

Reclamantul consideră că prin nerecunoașterea dreptului legal de pensionare începând cu data emiterii deciziei nr. 231809 din 15 februarie 2015 a Casei Județene de Pensii Teleorman și până la momentul emiterii Decretului Președintelui României prin care a fost eliberat din funcția de judecător, a fost lipsit de dreptul la pensie, fiind obligat să-și exercite profesia în vederea asigurării existenței.

Prin prezenta cerere, reclamantul pretinde despăgubiri materiale și morale, în temeiul art. 19 alin. (1) și (2) din Legea nr. 554/2004.

În ședința publică din 12 mai 2016, Înalta Curte a pus în discuție, cu prioritate, competența materială de soluționare a cauzei, în raport de prevederile art. 19 alin. (2) din Legea nr. 554/2004 și art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, republicată.

Pentru stabilirea instanței competente să soluționeze cererea de despăgubiri formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004, ulterior anulării Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 250 din 19 martie 2015, prin decizia nr. 3706 din 19 noiembrie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în procedura reglementată de art. 29 din Legea nr. 317/2004, republicată, Înalta Ciute are în vedere soluția de unificare a practicii judiciare adoptată de plenul judecătorilor secției de contencios administrativ a instanței, la data de 25 februarie 2008, în care s-a statuat că o astfel de cerere trebuie soluționată în primă instanță de curtea de apel, iar în recurs, de Înalta Curte de Casație și Justiție.

La adoptarea acestei soluții de principiu au fost avute în vedere următoarele argumente:

Art. 29 alin. (5) și (7) din Legea nr. 317/2004, republicată, instituie o procedură specială în cadrul căreia hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii referitoare la cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor se contestă direct la Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care judecă în primă și ultimă instanță.

Cererea de despăgubiri întemeiată pe dispozițiile art. 19 din Legea nr. 554/2004 este condiționată de soluționarea unei acțiuni anterioare în contencios administrativ, formulată în temeiul art. 1 din aceeași lege.

Potrivit art. 19 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, cererea se supune normelor instituite de Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, în ceea ce privește procedura de judecată și taxele de timbru.

Cu alte cuvinte, cererea de despăgubiri formulată în temeiul art. 19 din Legea nr. 554/2004 trebuie să urmeze regulile instituite de această lege și în privința competenței teritoriale și materiale de judecată, în acest mod asigurându-se respectarea principiului dublului grad de jurisdicție și a principiului simetriei juridice, precum și posibilitatea administrării unor probatorii complexe, inclusiv expertize de specialitate.

Rezultă așadar că, în raport de calitatea de autoritate publică centrală a Consiliului Superior al Magistraturii, emitentul actului cauzator de prejudicii, competența soluționării cererii aparține, potrivit art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, Curții de Apel București, secția contencios administrativ și fiscal, căreia urmează a i se trimite dosarul spre competentă soluționare.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Declină competența de soluționare a acțiunii formulate de A., în contradictoriu cu intimatul Consiliului Superior al Magistraturii, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 mai 2016.