ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 159/2016

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată; Prin cererea formulată, reclamantul A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtul B. anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 589 din 03 iulie 2012, cu consecința obligării pârâtului ca, în temeiul art. 65 alin. (1) lit. b) rap. la art. 82 alin. 2) din Legea nr. 303/2004, să soluționeze cererea formulată de reclamant, de eliberare din funcția de magistrat, prin pensionare.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 383 din 6 februarie 2014 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins excepția inadmisibilității cererii pentru lipsa plângerii prealabile ca fiind tardiv invocată de partea pârâtă și totodată a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul B., astfel cum a fost formulată și precizată, ca nefondată.

Cererea de recurs și motivele înfățișate Împotriva sentinței civile nr. 383 din 6 februarie 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, în termen legal, invocând ca temei de drept al cererii sale, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., vizând încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. În esență, prin motivele de recurs dezvoltate, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond a interpretat și aplicat greșit prevederile art. 82 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, republicată cu modificări, vizând pensia de serviciu acordată persoanelor având calitatea de judecător, coroborate cu reglementările din același act normativ vizând suspendarea și respectiv încetarea funcției de judecător. A mai susținut recurentul că instanța de fond nu a avut în vedere și nu a ținut cont de ordinea cronologică a cererilor sale, ignorând împrejurarea că a fost emis decretul președintelui României de eliberare a sa din funcție, abia la data de 14 iunie 2012, respectiv la o dată ulterioară datei formulării cererii (25 mai 2012) și anterior emiterii Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 589, la data de 2 iulie 2012. În opinia recurentului, datele menționate confirmă că anterior datei de 14 iunie 2012 avea calitatea de magistrat și prin urmare și îndreptățirea de a formula cererea de eliberare din funcție prin pensionare, ceea ce demonstrează că intimatul B., în mod nelegal, a respins cererea sa. În fine, în contextul unor ample referiri și la reglementările referitoare la dreptul la pensie, recurentul-reclamant a mai arătat că raționamentul primei instanțe este greșit și pentru că „suspendarea” din funcție nu echivalează cu „eliberarea” din funcție, singurele efecte produse de suspendarea din funcție fiind reglementate de art. 62 alin. (3) și (4) și de art. 64 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, republicată și modificată, prevederile indicate fiind în mod evident de strictă interpretare. Cum în cuprinsul Legii nr. 303/2004 nu se regăsește vreo prevedere care să interzică judecătorului suspendat formularea și respectiv solicitarea pensionării, rezultă că până la publicarea decretului Președintelui României recurentul era îndreptățit la aplicarea dispozițiilor art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, fiind așadar evidentă în opinia recurentului nelegalitatea hotărârii emise de B., atacată în cauză.

Apărările intimatului B.; Intimatul-pârât B. a formulat întâmpinare solicitând, în principal constatarea nulității recursului declarat de recurentul-reclamant, conform art. 489 alin. (2) C. proc. civ., iar în măsura în care excepția invocată va fi respinsă, respingerea recursului ca nefondat. În esență, arătând că, față de prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. părțile nu pot supune controlului judiciar în această etapă procesuală critici referitoare la situația de fapt, este evident că în cauză nu poate fi avută în vedere o aplicare sau interpretarea greșită a normelor de drept material de către instanța de fond care a dat eficiență numai puterii de lucru judecat ce rezidă dintr-o Decizie definitivă a Înaltei Curții de Casație și Justiție, cu nr. 3563 din 22 martie 2013, prin care a fost consfințită eliberarea din funcție a recurentului-reclamant, ca urmare a unei condamnări, decretul nr. 411 din 12 iunie 2012 al președintelui României fiind emis la propunerea Consiliului Superior al Magistraturii, conform hotărârii nr. 444 din 17 mai 2012. La termenul de judecată de la data dezbaterilor, intimatul B. a indicat că nu mai susține excepția nulității recursului pentru nemotivare.

Procedura derulată în recurs; În ședința din Camera de Consiliu de la 17 iunie 2015, a fost admis în principiu recursul declarat de recurentul-reclamant, pe baza raportului întocmit în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (2) și (3) C. proc. civ. și comunicat către părți, fixându-se termen pentru judecata, pe fond, a recursului, în ședință publică cu citarea părților, în temeiul dispozițiilor art. 493 alin. (7) C. proc. civ.

Considerentele Înaltei Curți asupra recursului; Analizând sentința atacată prin prisma criticilor formulate, a probatoriului administrat și față de prevederile legale incidente, Înalta Curte constată că nu subzistă în cauză motivul de casare invocat, prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ. și nu se impune reformarea hotărârii primei instanțe, în considerarea celor în continuare expuse. Recurentul-reclamant a investit instanța de contencios administrativ cu soluționarea cererii sale de anulare a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 589 din 3 iulie 2012 și de obligare a intimatului B. la rezolvarea cererii sale de eliberare din funcția de magistrat, prin pensionare. Competența de soluționare a acțiunii reclamantului-recurent, în fond, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost prealabil stabilită prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 6856 din 23 octombrie 2013 (regulatorul de competență). Astfel sesizată și investită, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința ce formează obiectul recursului de față, a respins ca nefondată acțiunea reclamantului-recurent, astfel cum a fost formulată și precizată. Contrar celor susținute de recurent și în acord cu poziția intimatului-pârât B., Înalta Curte reține că întreg raționamentul înfățișat de judecătorul fondului, în sensul determinării caracterului nefondat al acțiunii de față, s-a fundamentat pe situația personal-factuală dar și juridică a recurentului-reclamant, derivând din cuprinsul hotărârii anterioare a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, nr. 444 din 17 mai 2012, prin care s-a decis înaintarea către președintele României a propunerii de eliberare din funcția de magistrat a recurentului, urmare a condamnării definitive suferite ca și perspectiva hotărârilor judecătorești deja irevocabile, pronunțate în ceea ce-l privește pe recurent. Eliberarea recurentului-reclamant din funcția de judecător, cum bine s-a și reținut, s-a produs în temeiul acelei hotărâri a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 444/2012, recursul promovat împotriva ei fiind respins la data de 22 martie 2013, ca nefondat, prin Decizia Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 3563/2013. Mai mult, astfel cum s-a reținut chiar în acel context procesual, decretul de eliberare din funcție a recurentului-reclamant a fost publicat în M. Of. nr. 398 din 14 iunie 2012, nefiind de altfel contestat, după cum s-a și consemnat în cuprinsul Deciziei Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 3563/2013. Așa fiind, în mod temeinic și evident cu aplicarea prevederilor legale invocate și de recurentul-reclamant, prima instanță a acordat și respectat în mod efectiv puterea de lucru judecat ce derivă din cuprinsul Deciziei anterioare a Înaltei Curții de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, nr. 3563 din 22 martie 2013, prin care, după cum s-a arătat deja, s-a stabilit irevocabil asupra ordinii în care produc efecte juridice motivele imputabile și respectiv cele neimputabile, referitore la eliberarea din funcție a unui magistrat. Câtă vreme o atare problemă juridică a fost tranșată irevocabil, față de puterea de lucru judecat a unei hotărâri judecătorești, ce semnifică faptul că o cerere nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată, hotărârea dată neputând fi contrazisă de o altă hotărâre, Înalta Curte reține lipsa de consistență dar și de temeinicie a criticilor recurentului-reclamant care, reiterează practic, chestiunile legate de ordinea cronologică a cererilor sale, susținând în continuare că data formulării cererii sale de eliberare din funcție prin pensionare (25 mai 2012), ar fi primordial generatoare de efecte juridice. Câtă vreme însă, prin Decizia nr. 3563 din 22 martie 2013 o atare problemă a fost irevocabilă tranșată și mai mult s-a luat act și de împrejurarea că actele juridice emise ulterior Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 444 din 17 mai 2012, respectiv Decretul președintelui de eliberare din funcție a recurentului-reclamant, publicat în M. Of. nr. 398 din 14 iunie 2012, au intrat în circuitul civil, au produs efecte și nici nu au fost contestate, în mod efectiv, prima instanță nu putea relua analiza în sensul solicitat de recurent. Puterea de lucru judecat implică tocmai obligativitatea respectării unei hotărâri judecătorești deoarece dezlegările irevocabile date problemelor de drept într-un litigiu anterior au caracter obligatoriu în litigiile ulterioare. Așa fiind, în deplin acord cu cele arătate și în cuprinsul sentinței atacate, Înalta Curte constată că nu pot fi primite alegațiile și criticile recurentului, statutul său juridic neputând fi repus în discuție, și reiterat, pentru toate argumentele judicios și cuprinzător înfățișate de judecătorul fondului în sentința ce formează obiectul prezentului recurs. Concluzionând, față de cele mai sus arătate, în temeiul art. 20 din Legea nr. 554/2004, republicată și art. 496 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge ca nefondat recursul de față.