Decizia nr. 857/2018 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată adresată Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, obligarea acestuia din urmă la plata sumei de 90.144 RON, cu titlu de despăgubiri, reprezentând contravaloarea pensiei de care a fost lipsit în mod abuziv, pe o perioadă de nouă luni, de către pârât, ca urmare a respingerii cererii de eliberare din funcția de judecător (9 luni x 10.016 RON/pensia lunară stabilită prin decizia nr. x din 19 februarie 2015=90.144 RON), respectiv la plata sumei de 50.000 RON, cu titlu de daune morale, în raport cu consecințele negative pe care le-a suferit și de "importanța valorilor lezate".

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 3598/16.11.2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă, ca nefondată, cererea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, având ca obiect despăgubire.

Cererea de recurs Împotriva hotărârii pronunțate de instanța de fond a formulat recurs reclamantul A., întemeiat în drept pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare instanței de fond, precum și obligarea intimatului-pârât Consiliului Superior al Magistraturii la plata cheltuielilor de judecată. În motivarea recursului, circumscris cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., recurentul-reclamant susține că, în ceea ce privește hotărârea atacată, lipsește motivarea soluției, aceasta este superficială și nu cuprinde motivele pe care se întemeiază; instanța de fond s-a mulțumit să afirme că nu ar fi făcut dovada existenței prejudiciului material și moral, concluzionând că nu consideră ca încălcarea unor pretinse drepturi sunt de natură a aduce vătămări onoarei, demnității, reputației sau sentimentelor sale sau a-i produce acestuia suferințe de ordin fizic sau psihic, astfel că nu se mai impune analiza celorlalte condiții ale răspunderii administrativ patrimoniale, reclamantul susținând că a expus pe larg argumentele ce l-au determinat să solicite plata acestor despăgubiri, modalitatea de calcul și întinderea acestora, aspecte ignorate de către instanța de fond. De asemenea, critică faptul că instanța de fond nu a adus argumente care să combată existența și întinderea prejudiciului și a ignorat "teoria șansei", invocată de reclamant. Mai arată că instanța de fond nu a făcut referire la cererea de chemare în judecată, ci la răspunsul la întâmpinare, unde a combătut argumentele din întâmpinare. Consideră că, prin respingerea dreptului de a se pensiona, a fost obligat să presteze în continuare activitatea de judecător, deși avea dreptul de a se pensiona, drept ce reprezintă o recunoaștere legală a dreptului de a nu mai munci și care îi conferea dreptul de a sta acasă și de a încasa lunar pensia fără vreun efort fizic sau psihic; că pierderea dreptului de opțiune i-a cauzat un prejudiciu care se impune a fi reparat, fiind îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale pentru prejudiciul cauzat prin pierderea unei șanse; că fapta ilicită se concretizează în nematerializarea șansei de a opta pentru pensionare, iar prejudiciul constă în pierderea efectivă a pensiei ca urmare a nerealizării șansei; că există legătura de cauzalitate între faptă și prejudiciu, în sensul că dacă i-ar fi fost recunoscut dreptul de pensionare, evoluția sa pe plan personal ar fi fost alta. Prin urmare, solicită despăgubiri materiale și morale pentru prejudiciul suferit din culpa pârâtei, prejudiciul material fiind evaluat prin raportare la cuantumul pensiei de care ar fi beneficiat. În susținerea despăgubirilor morale solicitate, arată că, în speță, consecințele negative create în plan familial și social și intensitatea cu care le-a perceput, nu pot pune la îndoială că a suferit un prejudiciu moral produs prin fapta pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, care nu este suficient compensat prin simpla constatare a acestuia de către instanță, sens în care invocă jurisprudența Înaltei Curți de Casație și Justiție, precum și opinia CEDO, în sensul că despăgubirile trebuie să prezinte un raport rezonabil de proporționalitate cu atingerea adusă reputației și având în vedere gradul de lezare a valorilor sociale ocrotite, intensitatea și gravitatea atingerii adusă acestora. Arată că aceste suferințe s-au repercutat asupra dreptului recurentului de a desfășura activități sociale, economice, culturale, familiale și de agrement potrivit aptitudinilor fizice, cognitive și afective corespunzătoare vârstei și preocupărilor sale. Consideră că instanța de fond nu a răspuns susținerilor sale și că hotărârea recurată nu respectă obligația instanței de a motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., ceea ce face imposibilă analiza, în cadrul recursului, a legalității și temeiniciei soluției pronunțate, cu atât mai mult cu cât nemotivarea hotărârii este un viciu de formă care atrage nulitatea acesteia. Referitor la motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., recurentul-reclamant arată că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile și că instanța de fond s-a referit doar la răspunsul la întâmpinare pe care l-a formulat și nu la cererea de chemare în judecată. Mai arată că în baza dispozițiilor art. 103 alin. (1) și (2) din Legea nr. 263/2010, art. 14 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 303/2004, art. 82, art. 88 alin. (2) și (3) din Legea nr. 303/2004, art. 35 lit. a din Legea nr. 317/2004, pârâtul trebuia doar să ia act de această decizie și să propună Președintelui României eliberarea sa din funcție, astfel că legătura de cauzalitate dintre fapta pârâtului și prejudiciu este evidentă, întrucât prejudiciul suferit de acesta a fost generat de respingerea cererii sale de a înainta Președintelui României propunerea de eliberare din funcția de judecător prin pensionare, ceea ce a făcut ca dreptul său de opțiune, conferit prin lege, să fie inexistent. De asemenea, consideră că imposibilitatea de a se pensiona și de a dobândi drepturile de pensie aferente s-a datorat culpei exclusive a pârâtului, care a interpretat eronat prevederile legale aplicabile situației de față, aspect reținut de către Înalta Curte de Casație și Justiție prin Decizia nr. 3706 din 19.11.2015; că drepturile civile trebuie exercitate în limitele prevăzute de lege sau a celor care decurg din bunele moravuri și cu bună-credință; că pentru perioada februarie 2015 - noiembrie 2015 a fost lipsit de dreptul de a fi pensionar, care îi recunoștea legal posibilitatea de a nu munci și de a încasa lunar o pensie în cuantum de 10.016 RON, fiind obligat să presteze în continuare activitatea de judecător; că susținerile instanței și ale pârâtului că în perioada respectivă a primit salariu de magistrat sunt neîntemeiate, întrucât nimeni nu-l putea obliga, ca pensionar să nu realizeze și alte venituri pe care să le cumuleze cu pensia, sens în care precizează că începând cu data de 1 ianuarie 2016 este autorizat să desfășoare activitatea de avocat. Consideră că pierderea, pentru o perioadă, a dreptului de a beneficia de pensie, îl îndreptățește la reparație, sens în care solicită acordarea despăgubirilor materiale și morale pentru prejudiciul suferit din culpa pârâtului, prejudiciul material fiind evaluat prin raportare la cuantumul lunar al pensiei de care ar fi beneficiat. Arată că exercitarea drepturilor prin depășirea limitelor lor juridice ori cu rea-credință, contrar ordinii publice și exigențelor care rezultă din conținutul bunelor moravuri, constituie o conduită ilicită sau un abuz de drept, iar dacă printr-o astfel de conduită se cauzează altuia un prejudiciu, autorul său este și trebuie obligat să îl repare, prin angajarea răspunderii civile delictuale pentru fapta proprie prejudiciabilă și care, în speță, a condus la pierderea efectivă a pensiei pentru perioada respectivă și l-au supus unei suferințe psihice, ca urmare a atingerii aduse intereselor sale, încălcării demnității și onoarei, dreptului său de a desfășura activități sociale, economice, culturale, familiale și de agrement, pe care calitatea de pensionar i le-ar fi conferit.

Apărările intimatului-pârât Consiliul Superior al Magistraturii Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, solicitând respingerea, ca nefondat, a recursului, având în vedere că nu este întemeiat motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., în speță, sentința recurată îndeplinind exigențele art. 425 C. proc. civ., respectiv în urma administrării probatoriului, instanța de fond a reținut în mod judicios situația de fapt și a interpretat în mod corect dispozițiile legale incidente în cauză. Motivarea hotărârii instanței de fond nu cuprinde motive contradictorii ori străine de natura cauzei, este clară, precisă și inteligibilă, judecătorul făcând referire la probele administrate în cauză și pronunțând o soluție în concordanță cu înscrisurile de la dosar, răspunzând în fapt și în drept la toate pretențiile și apărările formulate. Mai arată că, prin sentința recurată, a fost analizat fondul cauzei, cu privire la angajarea răspunderii patrimoniale a Consiliului Superior al Magistraturii, pentru refuzul de a propune Președintelui României eliberarea din funcție a reclamantului, ca urmare a pensionării, reținând că reclamantul nu a făcut dovada existenței vreunui prejudiciu, întrucât în perioada respectivă, reclamantul a încasat salariul cuvenit, în cuantum mai mare decât pensia, neexistând astfel niciun prejudiciu de natură materială. De asemenea, consideră că reclamantul nu a făcut nici dovada prejudiciului moral invocat, deoarece încălcarea unor pretinse drepturi, precum dreptul de a nu mai munci, de a sta acasă și de a încasa pensia fără vreun efort fizic sau psihic, nu au fost de natură a aduce vătămări onoarei, demnității, reputației sau sentimentelor reclamantului ori a-i produce suferințe de ordin fizic sau psihic. Totodată, intimatul-pârât apreciază că nu este întemeiat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., întrucât prin interpretarea coroborată și sistematică a dispozițiilor art. 8 alin. (1) și art. 19 din Legea nr. 554/2004, ce constituie temeiul de drept al acțiunii reclamantului, rezultă că actul normativ reglementează o formă particulară de răspundere civilă delictuală a autorității publice, grefată pe un anumit tip de conduită ilicită manifestată fie prin emiterea unui act administrativ nelegal, fie prin nesoluționarea în termen sau refuzul de soluționare a unei cereri privitoare la un drept sau un interes legitim, cu precizarea că, în ceea ce privește cererea întemeiată pe art. 19 alin. (1) din actul normativ, este avută în vedere exclusiv situația în care persoana vătămată a cerut anularea actului administrativ, fără a cere în același timp și despăgubiri, atât pentru daunele morale, cât și pentru cele materiale. Astfel, dispozițiile Legii nr. 554/2004 se completează cu cele ale art. 1349 și următoarele din C. civ., pentru angajarea răspunderii fiind necesară îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 1357 din C. civ. Consideră că acțiunea formulată de recurentul-reclamant nu îndeplinește cumulativ condițiile pentru angajarea răspunderii administrativ patrimoniale a intimatului, în contextul în care deși prin Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 250 din 19.03.2015 s-a constatat că nu se impune a fi propusă Președintelui României eliberarea din funcția de judecător, prin pensionare anticipată a reclamantului, acesta și-a continuat activitatea de judecător în cadrul Tribunalului Teleorman, primind indemnizația de încadrare brută lunară, iar ulterior, ca efect al admiterii contestației reclamantului prin Decizia nr. 3706/19.11.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosarul nr. x/2015, Plenul Consiliului Superior al Magistraturii a adoptat Hotărârea nr. 1226/24.11.2015, prin care s-a propus eliberarea din funcție a reclamantului, prin pensionare, sens în care s-a emis Decretul Președintelui României nr. 929/08.12.2015. În ceea ce privește condițiile referitoare la producerea unui prejudiciu și la existența unui raport de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu, învederează că pe toată perioada în discuție, recurentul-reclamant a exercitat funcția de judecător și a primit indemnizația de magistrat cu toate sporurile aferente, astfel că pentru această perioadă nu ar putea primi și pensia de serviciu, deoarece s-ar ajunge la un cumul al pensiei cu salariul, ceea ce este inadmisibil. Ulterior, prin anularea Hotărârii Plenului CSM nr. 250 din 19.03.2015, Consiliul Superior al Magistraturii a procedat la punerea de îndată în executare a Deciziei nr. 3706/19.11.2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție. Astfel, apreciază că nu este dovedit raportul de cauzalitate între pretinsa faptă ilicită și prejudiciul moral suferit de recurentul-reclamant, deoarece nu se poate reține că prin exercitarea funcției de judecător pe parcursul celor nouă luni, reclamatul ar fi suferit un prejudiciu moral în sensul unei atingeri adusă existenței fizice, integrității corporale, sănătății, cinstei, demnității și onoarei sau prestigiului profesional. De altfel, imediat după pensionare, recurentul-reclamant a devenit avocat și nu a beneficiat în mod concret de pretinsele drepturi invocate de sta acasă și de a-și ajuta familia, fără a fi nevoit să depună un efort fizic și intelectual în acest scop.

Procedura de examinare a recursului în completul de filtru Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., a fost analizat în completul filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 19 octombrie 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ. Prin încheierea din 14 decembrie 2017 completul de filtru a constatat, în raport de conținutul raportului întocmit în cauză, că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate și, pe cale de consecință, a declarat recursul formulat de reclamantul A. ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., și a fixat termen de judecată pe fond a recursului.

Considerentele Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra recursului Examinând hotărârea atacată în raport cu criticile formulate și reglementările legale incidente, ținând seama și de observațiile prezentate prin întâmpinare, Înalta Curte de Casație și Justiție, în majoritate, constată că recursul recurentului-reclamant A. este nefondat. Recurentul-reclamant invocă motivele prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., susținând, în esență, că instanța de fond nu a răspuns tuturor argumentelor pe care le-a dezvoltat în susținerea cererii de acordare a daunelor materiale și morale și că a interpretat și aplicat greșit normele ce reglementează răspunderea civilă delictuală întrucât trebuia să constate că prin fapta sa intimatul l-a privat de dreptul de a opta la momentul dorit pentru calitatea de pensionar, prejudiciul izvorând din pierderea șansei atașate unui drept de care a fost privat, stresul generat de lipsa de certitudine a demersului său, atingerea adusă intereselor sale, încălcarea demnității și onoarei. Criticile recurentului-reclamant sunt apreciate, în opinia majoritară, ca lipsite de fundament legal. Astfel, se constată că hotărârea recurată cuprinde motivele care susțin soluția de respingere a pretențiilor reclamantului atât în ceea ce privește acordarea daunelor materiale, cât și a daunelor morale. Instanța de fond a reținut că reclamantul nu a făcut dovada existenței unui prejudiciu, întrucât pe perioada în litigiu, martie- decembrie 2015, reclamantul a încasat salariul cuveni. Nici pentru suferința de ordin moral nu a administrat probe de natură a face dovada unui astfel de prejudiciu, aspectele învederate în mod teoretic (dreptul de a nu mai munci, dreptul de a sta acasă și a încasa pensia fără vreun efort fizic sau psihic) nefiind de natură a aduce vătămări onoarei, demnității, reputației și altor valori menționate de reclamant. Or, în recurs reclamantul nu arată în mod concret la care dintre valorile pe care le-a pretins a fi lezate prin fapta ilicită a intimatului, nu a făcut obiectul unei analize efective a instanței de fond, pentru a se putea reține imposibilitatea efectuării unei verificări de legalitate din partea instanței de control judiciar. În ceea ce privește modul de aplicare a normei de drept substanțial, se reține, în opinia majoritară, că instanța de fond în mod corect a reținut că în cauză nu s-a făcut dovada de către reclamant a existenței prejudiciului de ordin material sau moral pretins. Astfel, verificând îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale astfel cum sunt reglementate de dispozițiile art. 1357 și urm. C. civ., precum și de cele ale art. 19 din Legea nr. 554/2004, corect s-a reținut că fapta ilicită este constatată într-un alt litigiu, respectiv cel soluționat prin Decizia nr. 3706/19.11.2015 a ICCJ-SCAF prin care a fost anulată hotărârea CSM nr. 250/19.03.2015 ca fiind emisă cu exces de putere, considerându-se că CSM nu are competența de a verifica, în cazul cererilor magistraților de eliberare din funcție prin pensionare, dacă sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru stabilirea pensiei de serviciu. Prin această hotărâre, CSM a fost obligat să emită o nouă hotărâre prin care să propună Președintelui României eliberarea din funcție prin pensionare, acesta conformându-se dispoziției, astfel că la 9 decembrie 2015 a fost eliberat din funcție. Este de reținut faptul că hotărârea judecătorească s-a pronunțat exclusiv pe aspectul competenței organului administrativ de a verifica îndeplinirea condițiilor de vechime utilă pentru acordarea pensiei de serviciu și nu a verificat dacă, într-adevăr, erau îndeplinite sau nu condițiile speciale prevăzute de art. 82 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, în baza căruia reclamantul a solicitat pensionarea. Cât privește daunele materiale, reclamantul solicită contravaloarea pensiei pe care ar fi încasat-o pe perioada litigiului martie- decembrie 2015 cu motivarea că prejudiciul material constă în pierderea efectivă a pensiei ca urmare a nerealizării șansei de a opta pentru pensionare, împrejurare ce i-ar fi permis să stea acasă, să ajute familia fără a mai depune un efort fizic și intelectual în vederea prestării muncii. Or, în legătură cu acest aspect, se reține că, spre deosebire de dreptul comun, reprezentat de dispozițiile art. 56 lit. c Codul muncii, potrivit cărora contractul individual de muncă încetează de drept la data îndeplinirii cumulative a condițiilor de vârstă standard și a stagiului minim de cotizare pentru pensionare, în cazul magistraților cu vocație la pensia de serviciu, raportul de muncă, lato sensu, încetează la data eliberării din funcție, indiferent dacă magistratul are stabilită pensia de serviciu la o dată anterioară. Spre deosebire de sistemul public de pensii, în care, potrivit art. 104 alin. (2) din Legea nr. 263/2010, pensiile se acordă de la data înregistrării cererii, în sistemul Legii nr. 303/2004, decizia de pensionare se pune în plată la data eliberării din funcție a magistratului prin decret al Președintelui României. Până la acest moment, pensia stabilită prin decizia de pensionare ce poate fi emisă de la data îndeplinirii condițiilor prevăzute de legea specială, nu este exigibilă, întrucât ea nu poate fi plătită în cumul cu îndemnizația magistratului în activitate, astfel că nici nu poate fi solicitată cu titlu de prejudiciu material câtă vreme reclamantul a beneficiat de venitul corespunzător muncii depuse. Refuzul de eliberare din funcție pentru neîndeplinirea condițiilor pentru acordarea pensiei de serviciu a avut ca efect continuarea activității magistratului, astfel că nu a fost înregistrată situația în care acesta ar fi fost lipsit de un venit pe care l-ar putea pretinde cu titlu de despăgubiri materiale. În ceea ce privește daunele morale, reclamantul susține că i-au fost afectate valori personale nepatrimoniale cum ar fi șansa de a alege la momentul stabilit de el asupra regimului de viață, i-au fost afectate demnitatea și onoarea sau posibilitatea de a obține alte venituri al căror cumul este permis de lege. În mod corect instanța de fond a reținut că reclamantul nu a probat existența prejudiciului moral pretins și nu a administrat nicio dovada cu referire la modalitatea în care drepturile personale nepatrimoniale i-au fost afectate. Îndeplinirea condițiilor răspunderii civile delictuale trebuie probată de către reclamant cu mijloacele de probă prevăzute de lege, nefiind suficientă, în această situație, aplicarea unei prezumții judiciare, astfel cum de fapt solicită reclamantul, plecând de la faptul conex dovedit, și anume fapta ilicită. Cu excepția situației reglementate de dispozițiile art. 1391 alin. (2) teza I C. civ., în care legiuitorul instituie, pentru un caz strict determinat, o prezumție legală a existenței prejudiciului, în celelalte situații în care este incidentă instituția răspunderii civile delictuale, prejudiciul moral se dovedește prin coroborarea unor probe din care să rezulte vătămarea drepturilor sau intereselor legitime ale persoanei. Este adevărat că, potrivit jurisprudenței și doctrinei în materie, nu se impune o astfel de dovadă pentru stabilirea cuantumului unui atare prejudiciu, ce poate fi apreciat și în echitate. Însă existența lui nu poate fi doar prezumată, astfel cum pretinde reclamantul, fiind necesar a fi dovedită. Prin urmare, nu poate fi reținută în sarcina instanței de fond, sub acest aspect, o greșită aplicare a normei de drept ce reglementează regimul răspunderii civile. Având în vedere toate cele arătate, în temeiul art. 496 din C. proc. civ., Înalta Curte, în majoritate, va respinge recursul declarat de reclamantul A., ca nefondat, constatând legalitatea sentinței atacate sub toate aspectele criticate.