ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 308/2017

Decizia nr. 308/2017

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea adresată Tribunalului București, secția a IX-a civilă și de contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a chemat în judecată pârâtul B., solicitând obligarea acestuia la plata sumei de 21.194 lei către reclamantă reprezentând indemnizația de ședință pentru dl C. - detașat de la B., ca membru în D., în calitate de reprezentant al B.

Prin sentința nr. 417 din 21 ianuarie 2015 a Tribunalului București, secția a II-a contencios administrativ și fiscal, a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin raportare la art. 10 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Cauza a fost înregistrată la Curtea de Apel București sub Dosar nr. x/3/2014.

Prin sentința civilă nr. 923 din 1 aprilie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost respinsă acțiunea reclamantei A., ca prescrisă, cu motivarea că, în speță, sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 care instituie un termen general de prescripție.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. și a solicitat casarea în tot a sentinței și, în rejudecare, admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată, fiind invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivele de recurs s-a arătat că hotărârea instanței de fond este nelegală fiind rezultatul încălcării și aplicării greșite a prevederilor art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă, coroborat cu prevederile art. 201 din Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind C. civ.

S-a arătat că în urma verificărilor efectuate de către Curtea de Conturi asupra execuției bugetare și a bilanțului contabil, întocmite pentru exercițiul bugetar 2008, a fost emisă Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009.

Contestația formulată a fost respinsă prin Încheierea nr. VIII/3 din 9 septembrie 2009 emisă de către Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi.

Decizia a fost contestată la Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2/2009, iar prin sentința civilă nr. 434 din 22 ianuarie 2010 a acestei instanțe a admis contestația A. și a anulat Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 și Încheierea nr. VIII/3 din 09 septembrie 2009.

Recursul declarat de Curtea de Conturi a fost admis prin Decizia nr. 5047 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, a fost modificată sentința atacată și a respins acțiunea reclamantei A. ca neîntemeiată.

Ulterior, prin Încheierea din 13 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei nr. 5047 din 17 noiembrie 2010, în sensul că s-a înlăturat din sintagma „ca nefondat”.

Recurenta a apreciat că dreptul la acțiune pentru recuperarea sumelor stabilite de Curtea de Conturi ca fiind achitate nelegal din bugetul A. s-a născut la momentul încheierii dispusă de Înalta Curte de Casație și Justiție la 13 iulie 2011 și nu poate fi reținută susținerea instanței de fond că nu există niciun temei pentru a se lua în calcul un alt moment, motivat de faptul că A. a contestat decizia Curții de Conturi, iar după judecarea fondului cauzei recurenta a obținut anularea actelor Curții de Conturi, nemaifiind obligată la măsurile dispuse prin respectivele acte administrative.

S-a solicitat admiterea recursului formulat de A. și să se modifice sentința atacată, în sensul admiterii pe fond a acțiunii formulate de aceasta.

Intimatul B. a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea ca neîntemeiată a cererii de chemare în judecată.

A fost întocmit Raportul asupra admisibilității în principiu a recursului, iar prin Încheierea din 29 iunie 2016 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, s-a dispus comunicarea raportului întocmit către părțile din litigiu.

La termenul din 2 februarie 2017, având în vedere că recursul a fost declarat admisibil, membrii completului au fost de acord, iar problema de drept nu este controversată, s-a dispus aplicarea art. 493 alin. (6) C. proc. civ., recursul urmând a fi soluționat în complet de filtru, fără citarea părților.

După examinarea motivelor de recurs, a dispozițiilor legale incidente în cauză, Înalta Curte va respinge recursul declarat pentru următoarele considerente:

Instanța de fond a fost învestită cu soluționarea cererii reclamantei A. formulată împotriva pârâtului B., prin care s-a solicitat obligarea acestuia la plata sumei de 21.194 lei reprezentând indemnizația de ședință pentru dl. C. - detașat de la B. ca membru în D., în calitate de reprezentant al B.

Suma a fost solicitată deoarece, ca urmare a verificărilor efectuate de către Curtea de Conturi, s-a stabilit că reclamanta a suportat din bugetul său pe anul 2008 indemnizația pentru dl. C., ca membru în D., în calitate de reprezentant al B., contrar prevederilor H.G. nr. 1095/2005, iar sumele trebuiau suportate din bugetul B.

Instanța de fond a respins cererea ca prescrisă, având în vedere că în speță sunt aplicabile prevederile art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă.

Criticile recurentei sunt nefondate.

Art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958 privind prescripția extinctivă instituia un termen general de prescripție de 3 ani, iar conform art. 8 din același act normativ: „Prescripția dreptului la acțiune în repararea pagubei pricinuite prin fapta ilicită, începe să curgă de la data când păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască, atât paguba cât și pe cel care răspunde de ea”.

În raport de aceste prevederi, în cauză se impune a se stabili momentul de la care începe să curgă termenul de 3 ani prevăzut de art. 3 alin. (1) din Decretul nr. 167/1958, iar acesta nu poate fi decât acela al datei emiterii Deciziei nr. 4 din 21 iulie 2009 emisă de Curtea de Conturi a României.

Recurenta susține că termenul de prescripție nu s-a împlinit și că acesta trebuia calculat în raport de Încheierea din 13 iulie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale din dispozitivul Deciziei nr. 5047 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, dar aceste susțineri sunt contrare prevederilor art. 13 și 16 din Decretul nr. 167/1958.

Termenul de prescripție de 4 ani curge de la data când a fost cunoscută sau trebuia să cunoască paguba, iar aceasta nu poate fi decât data când a fost emisă Decizia nr. 4/2009 a Curții de Conturi a României, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada că a obținut suspendarea unui act administrativ potrivit Legii nr. 554/2004, actul administrativ fiind unul executoriu.

Recurenta nu a făcut nici dovada existenței unei cauze de întrerupere sau suspendare a cursului prescripției prevăzute de art. 13 sau art. 16 din Decretul nr. 167/1958.

Faptul că acțiunea în anulare a actelor contestate (Decizia nr. 4 din 21 iulie 2009 și Încheierea nr. VIII/3/2009 emise de Curtea de Conturi) a fost admisă în primă instanță de Curtea de Apel București, nu constituie un motiv de suspendare sau întrerupere a cursului prescripției deoarece împotriva soluției pronunțate în primă instanță de instanța de contencios administrativ a fost declarat recurs de către Curtea de Conturi, iar, potrivit art. 20 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, recursul este suspensiv de executare.

Or, în condițiile în care nu s-a obținut suspendarea executării actului administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004, până la soluționarea irevocabilă a litigiului, actul administrativ a avut caracter executoriu și se impunea formularea acțiunii împotriva B. iar dacă între acest litigiu și cel referitor la anularea actelor contestate exista o strânsă legătură se putea solicita suspendarea lui în baza art. 413 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ.

Oricum, așa cum a arătat și instanța de fond, chiar și raportat la data pronunțării Deciziei nr. 5047 din 17 noiembrie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, acțiunea reclamantei este prescrisă, iar solicitarea recurentei de a considera ca dată de început a termenului de prescripție data pronunțării Încheierii din 13 iulie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care s-a dispus îndreptarea erorii materiale a dispozitivului Deciziei nr. 5047/2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, este fără suport legal. De altfel, nici recurenta nu indică vreun temei legal care să justifice această solicitare și nici nu a motivat de ce a fost necesară trecerea unui termen de aproximativ 8 luni pentru a se formula o cerere de îndreptare a erorii materiale strecurate în dispozitivul Deciziei nr. 5047 din 17 noiembrie 2010, dispozitiv cunoscut din momentul pronunțării.

Apreciind că soluția instanței de fond este legală, fiind pronunțată cu aplicarea normelor legale, în baza art. 496 C. proc. civ., raportat la art. 20 din Legea nr. 554/2004, modificată și completată, recursul declarat de A. va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 923 din 1 aprilie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 2 februarie 2017.