ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2135/2018

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 3 octombrie 2014, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, a solicitat obligarea pârâtului la emiterea unui ordin prin care să se dispună numirea reclamantei în profesia de executor judecătoresc definitiv.

Prin sentința civilă nr. 982 din 3 aprilie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Justiției, ca neîntemeiată.

Împotriva sentinței civile nr. 982/03.04.2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta A., criticând ca nelegală și netemeinică hotărârea atacată, întemeindu-și recursul pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ. și solicitând casarea sentinței și trimiterea cauzei spre rejudecare unei alte instanțe de același grad.

Primul motiv de casare, încadrat de recurenta-reclamantă în dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., se referă la neanalizarea, de către instanța de fond, a argumentelor și motivelor expuse prin cererea introductivă.

Instanța de fond a reținut motive străine de natura cauzei, circumscrise exclusiv Legii nr. 287/2011 și Legii nr. 188/2000, fără a face referire la motivul invocat de recurenta-reclamantă, respectiv încălcarea dispozițiilor art. 18 din Legea nr. 285/2011.

Al doilea motiv de casare, raportat la dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., se referă la greșita aplicare de către instanța de fond a prevederilor Legii nr. 188/2010. Acest act normativ, arată recurenta-reclamantă, are caracter general și se referă la modul în care accede, de regulă, în profesia de executor judecătoresc, orice solicitant care îndeplinește condițiile și parcurge toate etapele prevăzute de lege.

Interpretarea pe care instanța de fond o dă textelor de lege este una restrânsă, atunci când apreciază că reclamanta a fost admisă în profesia de executor judecătoresc fără nici un fel de restricții, conform Legii nr. 285/2011.

Această interpretare omite să recunoască faptul că emiterea Ordinului prin care reclamanta a dobândit calitatea de executor judecătoresc a fost pur formală, nu a produs nici un efect juridic, reclamanta neputând profesa în această specialitate juridică nici după trei ani și jumătate de la emiterea Ordinului MJ.

Prima instanță interpretează eronat și dispozițiile Legii nr. 188/2000, atunci când apreciază că recurenta-reclamantă nu suferă nici un prejudiciu prin refuzul emiterii Ordinului de către pârât.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 19 octombrie 2015, intimatul-pârât Ministerul Justiției a solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

În motivare arată că instanța de fond a reținut în mod corect că este justificat refuzul Ministerului Justiției de emitere a ordinului de numire a reclamantei în profesia de executor judecătoresc definitiv. Astfel, Ministerul, în conformitate cu dispozițiile art. 1 din Legea nr. 287/2011, a dispus numirea reclamantei în funcția de executor judecătoresc stagiar, aceasta urmând să fie angajată, prin grija Camerei Executorilor Judecătorești Timișoara, ca stagiar în cadrul unui birou de executor judecătoresc din circumscripția unei judecătorii din raza Curții de Apel Timișoara.

Așa cum a reținut și instanța de fond, împrejurarea că dispozițiile OMJ nr. 986/C/2012 nu au fost duse la îndeplinire de Camera Executorilor Judecătorești Timișoara, care nu a putut asigura angajarea recurentei-reclamante ca stagiar în cadrului unui birou de executor judecătoresc, nu îi este imputabilă Ministerului Justiției și nici nu poate avea drept consecință considerarea ca perioadă de stagiu a perioadei în care recurenta nu a putut să desfășoare stagiatura.

Numirea reclamantei în funcția de executor judecătoresc definitiv nu este posibilă, nefiind efectuată perioada de stagiu și nefiind susținut și promovat examenul de definitivat.

Cât privește dispozițiile art. 18 din Legea nr. 285/2011, invocate de recurentă, arată că acestea sunt concordante cu prevederile Legii nr. 287/2011. Astfel, în conformitate cu Legea nr. 285/2011, executorilor bancari li s-a acordat posibilitatea de a fi admiși în profesiunea liberală a executorilor judecătorești publici, fără nici un fel de restricții formale sau bariere de admitere, cum ar fi autorizarea profesională și/sau examenul de admitere ori taxe de admitere. Concordant cu aceste prevederi, art. 1 din Legea nr. 287/2011 prevede tocmai posibilitatea executorilor bancari de a dobândi, la cerere, calitatea de executor judecătoresc stagiar sau pe aceea de executor judecătoresc definitiv, după caz, fără concurs sau examen de admitere în profesie și fără plata taxelor de admitere în profesie.

Raportul întocmit în cauză, în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din C. proc. civ., republicat, a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 31 mai 2017, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din C. proc. civ., republicat.

Părțile nu au înregistrat la dosarul cauzei puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit asupra admisibilității în principiu a recursului.

Prin încheierea din data de 06 decembrie 2017, constatând că cererea de recurs îndeplinește condițiile de admisibilitate, completul de filtru a declarat recursul formulat ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) din C. proc. civ., republicat, fixând termen pentru judecata pe fond a căii de atac.

În recurs nu s-au administrat probe noi.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursul declarat de reclamantă este nefondat, pentru următoarele considerente:

Primul motiv de recurs susținut de reclamantă, subsumat cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se referă la neanalizarea de către instanța de fond a unuia dintre principalele motive de nelegalitate a refuzului manifestat explicit de Ministerul Justiției prin adresa nr. x/2014, de numire a reclamantei în funcția de executor judecătoresc definitiv.

Acest motiv de nelegalitate pretins neanalizat se referă la dispozițiile Legii nr. 285/2011, care, arată recurenta-reclamantă, îi conferă dreptul la numirea în funcția de executor judecătoresc definitiv.

Înalta Curte constată că instanța de fond a analizat cadrul normativ la care se raportează cererea reclamantei de numire în funcția de executor judecătoresc definitiv, respectiv prevederile Legii nr. 285/2011, ale Legii nr. 287/2011 și ale Legii nr. 188/2000. Ultimele două acte normative citate conțin, în egală măsură cu Legea nr. 285/2011, dispoziții aplicabile raportului de drept administrativ dedus judecății.

Prin urmare, sunt lipsite de fundament susținerile recurentei potrivit cărora sentința ar fi fost pronunțată în baza unor motive străine de natura cauzei, dar și cele potrivit cărora argumentul întemeiat pe conținutul Legii nr. 285/2011 nu ar fi fost analizat de instanța de fond.

Pentru aceste motive, se impune înlăturarea criticilor de nelegalitate încadrate în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Criticile subsumate cazului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt, de asemenea, nefondate.

Recurenta-reclamantă susține că dispozițiile Legii nr. 285/2011 ar îndreptăți-o la numirea de către Ministerul Justiției în funcția de executor judecătoresc definitiv, în situația factuală dată, necontestată, în care nu a putut finaliza perioada de stagiu de 2 ani și nu a susținut examenul de definitivare în profesie, cerute de art. 15 lit. g din Legea nr. 188/2000.

Legea nr. 285/2011 privește ratificarea Scrisorii de intenție semnate de autoritățile române la București la 10 martie 2011 și aprobate prin Decizia Consiliului director al Fondului Monetar Internațional din 25 martie 2011.

Potrivit punctului 18 al Scrisorii ratificate, Executorii proprii pe care băncile îi au în prezent vor avea posibilitatea de a fi admiși în profesiunea liberală a executorilor judecătorești publici fără niciun fel de restricții formale sau bariere de admitere, cum ar fi autorizarea profesională și/sau examene de admitere ori taxe de admitere sau de orice fel, aceștia putând astfel să devină membri ai acestui corp profesional cu garanții, drepturi și obligații profesionale depline.

Aceste prevederi ale Scrisorii de intenție au fost reluate în cuprinsul art. 1 alin. (1), (2) și (5) din Legea nr. 287/2011 privind unele măsuri referitoare la organizarea activității de punere în executare a creanțelor aparținând instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare.

Așa cum a reținut prima instanță, dispozițiile Legii nr. 285/2011, ca și prevederile art. 1 alin. (2) și (5) din Legea nr. 287/2011 au fost respectate de Ministerul Justiției care, în aplicarea acestor prevederi, i-a recunoscut reclamantei dobândirea calității de executor judecătoresc stagiar, prin Ordinul nr. 986/C/14.03.2012.

Recurenta-reclamantă nu a putut încheia perioada de stagiu întrucât Camera Executorilor Judecătorești Timișoara nu i-a asigurat angajarea ca stagiar în cadrul unui birou de executor judecătoresc.

Prevederile speciale ale Legii nr. 285/2011 nu îndrituiesc concluzia pretinsă de recurentă, potrivit căreia, și în lipsa parcurgerii etapelor și îndeplinirii condițiilor cerute de Legea nr. 188/2000, respectiv încheierea stagiaturii și susținerea examenului de definitivat, Ministerul Justiției ar fi dator să o numească pe reclamantă în funcția de executor judecătoresc definitiv.

Efectele Legii nr. 285/2011 și ale Legii nr. 287/2011, ca reglementări speciale, s-au produs în concret în cazul reclamantei, la data recunoașterii, fără niciun fel de restricții, a calității sale de executor judecătoresc stagiar, corespunzător vechimii efective pe care o avea, de mai puțin 2 ani de la prima înregistrare în activitatea de executor bancar.

După intrarea sa în noua profesie, parcursul profesional trebuie să urmeze cadrul normativ incident, numirea în funcția de executor judecătoresc definitiv nefiind posibilă fără îndeplinirea condițiilor cerute de Legea nr. 188/2000 pentru o astfel de numire.

Recurenta susține fără temei că ordinul MJ prin care îi este recunoscută dobândirea calității de executor judecătoresc stagiar nu ar fi produs efecte juridice. O astfel de aserțiune se raportează greșit la neatingerea de către recurenta-reclamantă, din cauze independente de voința sa, a obiectivului de numire în funcția de executor judecătoresc definitiv. În realitate, ordinul menționat a produs efectele specifice, în sensul recunoașterii de către autoritatea administrativă cu competențe în materie a calități de executor judecătoresc stagiar. Depășirea obstacolelor întâmpinate de recurenta-reclamantă pe traseul profesional ține, așa cum a arătat și instanța de fond, de raporturile pe care reclamanta le are cu o altă autoritate cu atribuții administrative în domeniul organizării profesiei de executor judecătoresc, și anume, Camera Executorilor Judecătorești de pe lângă Curtea de Apel Timișoara.

Pentru toate aceste motive, în temeiul art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul reclamantei, ca nefondat, reținând că instanța de fond a stabilit, cu aplicarea corectă a legii, caracterul justificat al refuzului exprimat de Ministerul Justiției, de emitere a ordinului prin care reclamanta să fie numită în profesia de executor judecătoresc definitiv.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 982 din data de 03 aprilie 2015, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 23 mai 2018.