ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 102/2017

Circumstanțele cauzei. Cererea de chemare în judecată; Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B., a solicitat suspendarea în parte a executării Deciziei nr. S/207 din 28 august 2014 emisă de B. și a Încheierii nr. S/328 din 31 octombrie 2014 emisă de B., Departamentul IV până la soluționarea definitivă a Dosarului nr. x/2/2014, aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, cu cheltuieli de judecată.

Soluția instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 869 din 26 martie 2015 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta B.

Cererea și motivele de recurs înfățișate; Împotriva sentinței civile nr. 869 din 26 martie 2015 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamanta A. invocând motivele de casare prevăzute de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ. Prin primul motiv de recurs s-a susținut că, instanța de fond a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În acest sens a susținut că, nelegalitatea rezultă din încălcarea limitelor judecății specifice analizei unei cereri de suspendare, din perspectiva limitării analizei la acele motive de nelegalitate aparent formale. Inexistența unor limite în cadrul unei cereri de suspendare rezultă și din interpretarea principiilor consacrate de Recomandarea R/(89) care menționează: „Suspendarea actelor administrative este un instrument procedural eficient pus la dispoziția autorității emitente sau a instanței de judecată în vederea respectării principiului legalității atât timp cât autoritatea publică sau judecătorul se află în proces de evaluare, din punct de vedere legal, a deciziei contestate, este echitabil ca acesta din urmă să nu-și producă efectele asupra celor vizați. În final dacă este cazul, revocarea actului administrativ sau anularea lui va consfinți ilegalitatea”. „Autoritatea jurisdicțională chemată să decidă măsuri de protecție provizorie trebuie să ia în apreciere ansamblul circumstanțelor și intereselor prezentate. Asemenea măsuri pot fi acordate în special în situația în care există un argument juridic aparent valabil referitor la legalitatea actului administrativ”. Prin cel de-al doilea motiv de recurs s-a susținut că, hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., deoarece instanța nu a analizat cererea de suspendare formulată. Din cuprinsul hotărârii recurate rezultă că instanța a expus argumente teoretice generale fără a exista o analiză concretă a îndeplinirii/neîndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr. 554/2004 referitoare la cazul bine justificat și paguba iminentă. Cu privire la îndeplinirea cazului bine justificat instanța de fond a menționat că, atât timp cât reclamanta a invocat în susținere argumentele expuse pe fondul cauzei, în baza cărora a solicitat anularea actului administrativ, nu poate fi reținut ca fiind îndeplinită această condiție. Cu privire la măsura dispusă la pct. 9 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 care a constat în „virarea la bugetul de stat, la termen, a veniturilor încasate din tarife percepute pentru actele eliberate în domeniul minier/petrolier” instanța de fond a reținut că, prin raportare la dispozițiile legale prevăzute de Ordinul nr. 3156/2009 nu se poate reține existența unor împrejurări vădite de fapt și/sau de drept de natură să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate a actului administrativ. Cu privire la măsura dispusă la pct. 24 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 care constă în: „Conducerea A. va dispune măsuri și va numi intrarea în legalitate privind evidențierea și recuperarea cheltuielilor aferente transferului de tehnologie și pregătirii profesionale, stabilite prin licențe miniere” instanța de fond a reținut că „nu pot fi reținute afirmațiile reclamantei privind aparența de nelegalitate a măsuri dispune”. Cu privire la măsurile dispuse la pct. 10, 20, 23 și 25 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 instanța a ales să răspundă în grup susținerilor reclamantei, fără a încerca să aprofundeze conținutul măsurilor și aparența de nelegalitate ce se desprinde din textele de lege invocate. În ceea ce privește existența condiției pagubei materiale, recurenta a învederat aceeași situație de nemotivare a hotărârii. Pentru măsura dispusă la pct. 9 recurenta-reclamantă a susținut îndeplinirea condiției pagubei iminente deoarece, măsura analizată presupunând virarea la bugetul de stat a unor sume constând în accesorii aferente sumelor nevirate în termenul de 2 zile lucrătoare, iar suma urmărită pentru care s-ar calcula accesoriile este de 8.227.929,5 lei. Cu privire la pct. 23, măsura Curții de Conturi odată pusă în executare își produce efecte imediate, conducând la consecințe definitive și ireparabile. Aceasta întrucât, autoritatea emitentă solicită explicit să se dispună verificarea tuturor contractelor de lucrări derulate în anul 2013, stabilirea întinderii prejudiciului, înregistrarea sa în contabilitate dar și recuperarea sa precum și virarea sumelor la bugetul de stat, inclusiv accesoriile. Pentru măsura dispusă la pct. 24 se impune recuperarea sumelor de 6.956.555 euro, respectiv 1.315.101 euro, iar recurenta este obligată să se supună unor demersuri pecuniare din partea tuturor terților împotriva cărora B. impune recuperarea de sume. Prin ultimul motiv de recurs, recurenta a susținut că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, motiv prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., deoarece, existau argumente suficiente care să justifice măsura suspendării, aceste rațiuni regăsindu-se în ansamblul tuturor criticilor de nelegalitate invocate, a circumstanțelor și intereselor prezentate în cauză. În acest sens, recurenta a susținut că instanța de fond nu a analizat deloc motivele cererii de suspendare, după cum urmează: Cu privire la măsura dispusă la pct. 9 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, aparența de nelegalitate a actului administrativ contestat reiese din faptul că, Ordinul nr. 3156/2009, potrivit căruia sumele constând în tarife trebuiau virate bugetului de stat în 2 zile lucrătoare de la încasare. În baza acestui Ordin B. a fundamentat încălcarea legii de către recurentă, însă recurenta susține că nu este aplicabil A. Sumele încasate de A. în temeiul art. 48 alin. (1) din Legea minelor și art. 52 alin. (1) din Legea petrolului, nu se încadrează în categoriile de venituri pentru care exista obligativitatea virării lor la bugetul de stat în 2 zile lucrătoare, de la încasarea lor. Cu privire la măsura dispusă la pct. 10 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, aparența de nelegalitate rezultă din faptul că, măsura a fost dispusă cu încălcarea termenului de prescripție a constatării contravenției, anume de 6 luni de la data săvârșirii faptei. A. a întreprins măsuri pentru executarea garanțiilor bancare astfel încât, potrivit legii, nu mai era necesară, iar aceste măsuri nu au fost analizate de B. Cu privire la măsura dispusă la pct. 20 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, aparența de nelegalitate rezultă din faptul că, măsura a fost dispusă cu încălcarea termenului de prescripție a constatării contravenției, respectiv de 6 luni de la data săvârșirii faptei. Măsura dispusă tinde la sancționarea de două ori a aceleiași fapte, ceea ce contravine unicității ilicitului contravențional pentru aceeași faptă. Cu privire la măsura dispusă la pct. 23 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, aparența de nelegalitate rezultă din aceea că, toate constatările autorității pornesc de la interpretarea greșită a dispozițiilor legale și contractuale, B. omițând a observa o serie de elemente esențiale privind mecanismul încheierii contractului dintre părți și obligațiile asumate. Nu există nicio dispoziție care să instituie o obligație în sarcina antreprenorului de a indica prețurile contractelor cu subcontractanții în cadrul ofertei de participare la licitație. Atât timp cât nu există o obligație de a indica prețul din contractele cu subcontractanții în oferta inițială, nu se poate reține o încălcare a dispozițiilor legale. Singurul preț care există atât în ofertă cât și în contract este cel total, forfetar, și nu prețurile cu subcontractanții. Cu privire la măsura dispusă la pct. 24 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, aparența de nelegalitate rezultă din analiza sumară a motivelor de nelegalitate, astfel că sumele reprezentând contravaloarea transferului de tehnologie și pregătirii profesionale nu pot reprezenta venit propriu al A. și nici venit bugetar. În ceea ce privește aplicarea prevederii art. 39 lit. q) din Legea minelor nr. 85/2003 vizând deschiderea unui cont la Trezorerie, recurenta a susținut în cadrul contestației prealabile faptul că, A. a întreprins demersuri la C. în acest sens, însă nu a primit aprobarea acestui minister pentru deschiderea unui asemenea cont la Trezorerie. Or, A. nu deține sume aferente transferului de tehnologie și nu a efectuat operațiuni economice, respectiv încasări și plăți care să facă obiectul obligației de înregistrare în contabilitatea A. și, prin urmare, nu poate vira la bugetul de stat sumele neutilizate din transferul de tehnologie și pregătire profesională, deoarece acestea nu reprezintă venituri ale A. Cu privire la măsura dispusă la pct. 25 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, aparența de nelegalitate rezultă din faptul că, sfera de aplicare a O.U.G. nr. 26/2012 vizează exclusiv măsurile de reducere a cheltuielilor efectuate din fonduri publice. În situația în care nu sunt achiziționate de instituția publică serviciile juridice, nu este necesară aprobarea ordonatorului principal de credite. Serviciile de consultanță au fost achitate din fondurile proprii ale SC D. SA, acesta având calitatea de plătitor, A. a participat la încheierea contractului în calitate de beneficiar exclusiv al serviciilor juridice, nenăscându-se în sarcina sa obligația de a achita vreo sumă de bani. În ceea ce privește existența cazului bine justificat, a susținut următoarele: Măsura dispusă la pct. 9 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 presupune virarea la bugetul de stat a unor sume constând în accesorii aferente sumelor nevirate în termenul de 2 zile lucrătoare, sume pentru care nu există buget alocat. Aceste sume ar presupune imputarea nevirării sumelor rezultate din tarife, persoanelor fizice responsabile din interiorul societății, care s-ar afla în imposibilitate vădită de plată a sumelor imputate și care ar putea formula ulterior cerere de despăgubire împotriva societății. Măsura dispusă la pct. 10 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 implică demersuri judiciare împotriva operatorilor economici, pentru aplicarea de sancțiuni pentru neefectuarea lucrărilor de refacere a mediului, solicitarea de garanții îndestulătoare, în condițiile în care răspunderea contravențională s-a prescris, ceea ce ar expune societatea la unele posibile solicitări de despăgubiri. Măsura dispusă la pct. 20 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 impune demersuri împotriva operatorilor care nu au finalizat lucrările de mediu în termen de 90 de zile de la data expirării permiselor de exploatare, în condițiile în care fapta contravențională s-a prescris, ceea ce dă naștere unui demers judiciar costisitor de obligare a societății la plasta de despăgubiri, precum și cheltuieli de judecată aferente. Măsura dispusă la pct. 23 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 odată pusă în executare își produce efecte imediate, conducând la consecințe definitive și ireparabile. În concret, punerea în executare a măsurii presupune inițierea unor demersuri/acțiuni în răspundere împotriva antreprenorului din contractul vizat de analiza Curții, pentru pretinsa diferență dintre prețul contractului (deși acesta este ferm și nu se ajustează) și prețul subcontractanților, la care s-ar adăuga accesoriile contractuale și/sau legale. Or, astfel de demersuri sunt de puțin de natură a periclita raporturile contractuale, plățile fiind deja efectuate, iar lucrările executate. Totodată, se pune problema avansării unor cheltuieli în susținerea acestor demersuri, la care se adaugă și demersurile de aprobare a acestora. Măsura dispusă la pct. 24 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 referitoare la recuperarea sumelor de 6.956.555 euro, respectiv 1.315.101 euro este de natură a perturba grav funcționarea A. ca autoritate publică, fiind obligată să se expună unor demersuri pecuniare din partea tuturor terților împotriva cărora B. impune recuperarea de sume. Măsura dispusă la pct. 25 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014 odată pusă în executare își produce efecte imediate, conducând la consecințe definitive și ireparabile. Aceasta întrucât autoritatea solicită recurentei explicit să dispună verificarea tuturor contractelor de servicii juridice angajate în anul 2013, stabilirea întinderii prejudiciului, înregistrarea sa în contabilitate dar și recuperarea și virarea sumelor la bugetul de stat, inclusiv accesoriile. Așadar, în condițiile în care întregul prejudiciu care ar putea fi suportat, prin punere imediată în aplicare a măsurilor dispuse de B., această situație constituie ceea ce Legea nr. 554/2004, califică drept pagubă iminentă, cu consecința perturbării grave a activității recurentei. Pentru aceste motive, recurenta a solicitat admiterea recursului, astfel cum a fost formulat.

Apărările formulate în cauză; Prin întâmpinarea formulată, intimata-pârâtă B. a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta-reclamantă A., ca nefondat.

Procedura derulată în recurs; În cauză a fost întocmit raportul asupra admisibilității în principiu a recursurilor, prin încheierea de ședință din data de 15 iunie 2016, s-a dispus comunicarea raportului, în baza dispozițiilor art. 493 alin. (4) C. proc. civ., cu mențiunea că părțile pot formula în scris un punct de vedere asupra raportului, în termen de 10 zile de la comunicare. La termenul din 19 ianuarie 2017, având în vedere că în raport s-a considerat că recursul este admisibil, iar problema de drept care se pune în recurs nu este controversată, s-a considerat, de către toți membrii completului, că se poate face aplicarea prevederilor art. 493 alin. (6) C. proc. civ.

Soluția instanței de recurs; Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenta-reclamantă, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Soluția instanței de fond a fost criticată de către recurenta-reclamantă pentru că ar fi fost pronunțată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de procedură specifice condițiilor de admisibilitate prevăzute de art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004. Prin cererea de chemare în judecată ce face obiectul prezentului dosar reclamanta a solicitat suspendarea efectelor Deciziei nr. S/207 din 28 august 2014, emisă de pârâta B., pentru un număr de 9 măsuri dintre cele dispuse de autoritatea administrativă. În recursul său, declarat împotriva sentinței civile nr. 869 din 26 martie 2015, recurenta-reclamantă a invocat faptul că cele două condiții: existența unui caz bine justificat și prevenirea unei pagube iminente, prevăzute de art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 sunt îndeplinite și că instanța de fond a pronunțat hotărârea recurată cu interpretarea greșită a prevederilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, reținând că în speță nu ar fi întrunite aceste condiții, cu privire la toate măsurile dispuse de B. Măsura suspendării actului administrativ se circumscrie noțiunii de protecție provizorie a drepturilor și intereselor particularilor până la momentul la care instanța competentă va cenzura legalitatea actului, fiind consacrată prin mai multe instrumente juridice internaționale, atât în sistemul de protecție instituit în cadrul Consiliul Europei, cât și în ordinea juridică a Uniunii Europene. Legea română corespunde recomandării Comitetului de Miniștri din cadrul Consiliului Europei, R/89 din 13 septembrie 1989, pentru că prevede, în art. 14 și 15 din Legea nr. 554/2004, atribuția instanței de contencios administrativ de a ordona măsuri vremelnice de suspendare a executării actului administrativ, atunci când drepturile sau interesele legitime ale particularilor sunt impuse unui risc iminent de vătămare, în scopul evitării exercitării abuzive a prerogativelor de care dispun autoritățile publice în contextul puterii lor discreționare. Suspendarea executării actului administrativ este o măsură provizorie de protecție a drepturilor și intereselor legitime ale subiectelor potențial vătămate prin aplicarea actului, până la momentul la care instanța competentă va evalua legalitatea acestuia. Raportat la considerentele de ordin general menționate, Înalta Curte constată că, existența cazului bine justificat și iminența unei pagube sunt analizate în funcție de circumstanțele concrete ale fiecărei cauze, fiind lăsate la aprecierea judecătorului, care nu poate efectua decât o analiză sumară a aparenței dreptului, pe baza împrejurărilor de fapt și de drept prezentate de partea interesată, cu respectarea unui echilibru rezonabil între interesul public pe care autoritatea publică este obligată să îl îndeplinească și drepturile subiective sau interesele legitime private care pot fi afectate. Cazul bine justificat este definit de art. 2 alin. (1) lit. t) din Legea nr. 554/2004 ca fiind o împrejurare legată de starea de fapt și de drept, de natură să creeze o îndoială serioasă asupra legalității actului administrativ. Îndoiala serioasă asupra legalității actului administrativ trebuie să rezulte cu ușurință în urma unei cercetări sumare a aparenței dreptului. În jurisprudența sa constantă, secția de contencios administrativ și fiscal, a Înaltei Curți a reținut că pentru conturarea cazului temeinic justificat care să impună suspendarea unui act administrativ, instanța nu trebuie să procedeze la analizarea criticilor de nelegalitate pe care se întemeiază însăși cererea de anulare a actului administrativ, ci trebuie să-și limiteze verificarea doar la acele împrejurări vădite de fapt și/sau de drept care au capacitatea să producă o îndoială serioasă asupra prezumției de legalitate de care se bucură un act administrativ. Înalta Curte constată ca instanța de fond, analizând elementele invocate de recurenta-reclamantă referitoare la condiția „cazului bine justificat”, în mod corect a reținut că acestea nu au aptitudinea de a răsturna prezumția de legalitate de care beneficiază decizia atacată. Însă, având în vedere faptul că, prin sentința civilă nr. 352 din 8 februarie 2016, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a soluționat în primă instanță acțiunea având ca obiect anularea aceleiași Decizii (nr. S/207 din 28 august 2014) și s-au anulat măsurile dispuse la pct. II.21, pct. II.23, pct. II.24, pct. II.25, iar, în rest, acțiunea reclamantei, a fost respinsă ca nefondată, Înalta Curte constată că pronunțarea acestei hotărâri judecătorești are aptitudinea de a genera o „îndoială serioasă în privința legalității actului administrativ”, în sensul explicitat de art. 2 alin. (1) lit. (t) din Legea nr. 554/2004, așa încât este îndeplinită condiția „cazului bine justificat”. Cât privește condiția „pagubei iminente” se constată că executarea măsurilor dispuse la pct. II.21, pct. II.23, pct. II.24, pct. II.25, ar aduce o atingere gravă și iminentă situației recurentei-reclamante sau intereselor pe care aceasta înțelege să le apere. În concret, recurenta-reclamantă a probat iminența producerii pagubei invocate, în condițiile în care, referitor la măsurile dispuse la II.21 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, constând în efectuarea de plăți în cuantum de 30.182 lei pentru cheltuieli salariale acordate fără bază legală s-a apreciat că, reclamanta a interpretat și aplicat corect dispozițiile art. 34 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, astfel cum au fost implementate de Ordinele președintelui A. nr. 136 din 02 septembrie 2013 și nr. 40 din 02 aprilie 2013, prin care s-a aprobat ca persoanele desemnate în cele două proiecte să beneficieze de majorări salariale de până la 25 de clase de salarizare suplimentare, aplicate la salariul de bază lunar, proporțional cu timpul efectiv alocat realizării activităților în cadrul proiectelor, aspect susținut și de punctul de vedere al E. - F., exprimat în cadrul adresei din 14 august 2014 potrivit căreia: „clasele de salarizare suplimentare se acordă proporțional cu timpul efectiv alocat realizării activităților pentru fiecare proiect, iar procentul de majorare salarială, rezultat din înmulțirea numărului de clase de salarizare cu valoarea de 2.5, se aplică asupra salariului de bază lunar”. Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.23 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, Înalta Curte constată că autoritatea administrativă a dispus să se „dispună măsuri pentru extinderea verificărilor asupra contractelor de lucrări derulate în anul 2013, în vederea identificării și a altor cazuri de lucrări executate în subcontractare, în alte condiții decât cele stabilite în oferta aferentă contractului de bază, în sensul subcontractării lucrărilor la prețuri mai mici, decât cele din contractul de bază, a stabilirii întinderii prejudiciului produs ca urmare a plăților efectuate pentru astfel de lucrări, înregistrarea în contabilitate a sumelor stabilite, recuperarea acestora în condițiile legii și virarea sumelor recuperate la bugetul de stat, inclusiv accesoriile aferente calculate până la data plății. Or, singurul preț care a fost menționat atât în ofertă cât și în contract este cel total, forfetar și nu prețurile cu subcontractanții. Astfel, se constată că recurentei-reclamante nu i se impută faptul că nu a solicitat prezentarea contractelor pentru lucrările ce urmau a fi executate în subcontractare, ci abaterea reținută în sarcina acesteia este efectuarea unor plăți nedatorate, rezultate din împrejurarea că lucrările au fost subcontractate la prețuri mai mici (cu 10%) decât cele stabilite prin contractul de bază. În concret, auditorii publici externi au imputat reclamantei faptul că prețul pe care aceasta l-a decontat executantului contractului de achiziție publică este mai mare decât cel prevăzut în devizele de ofertă ale subcontractorilor. Totodată, relevant este și faptul că, niciunde în cuprinsul O.U.G. nr. 34/2006 sau H.G. nr. 925/2006 ori al contractului de achiziție publică nu se prevede posibilitatea autorității contractante de a solicita diferența dintre prețul ofertei și prețul subcontractorilor de la executant sau direct de la subcontractanți. Ca atare, odată contractul de achiziție publică încheiat, răspunderea executantului în raport de achizitor include și activitățile prestate de către subcontractanți, doar din perspectiva executării lucrărilor, în condițiile și modalitățile stabilite în oferta desemnată ca fiind câștigătoare, nu însă și din perspectiva prețurilor negociate pentru subcontractare. Într-adevăr, autoritatea contractantă are obligația, potrivit art. 96 alin. (1) din H.G. nr. 925/2006, de a solicita, la încheierea contractului de achiziție publică, prezentarea contractelor încheiate între viitorul contractant și subcontractanții nominalizați în ofertă, contracte care trebuie să fie în concordanță cu oferta și care se vor constitui în anexe la contractul de achiziție publică, însă această obligație legală nu poate fi extinsă în maniera aleasă de către B., respectiv până la a-i imputa autorității contractante efectuarea unor plăți nedatorate. Cât privește condiția pagubei iminente, măsura Curții de Conturi odată pusă în executare ar putea periclita raporturile contractuale, plățile fiind deja efectuate, iar lucrările executate. Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.24 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, constând în nerecuperarea într-un cont distinct, deschis la Trezoreria Statului pe seama A., a sumelor prevăzute în licențele miniere pentru transfer de tehnologie și perfecționare profesională, precum și neevidențierea acestora în contabilitate se constată că, potrivit art. 4 alin. (5) din H.G. nr. 1419/2009, „finanțarea A. se realizează integral de la bugetul de stat, prin bugetul Secretariatului General al Guvernului.” Având în vedere că A., organ de specialitate al administrației publice centrale, este finanțată integral din bugetul de stat, neavând o altă sursă de finanțare (venituri proprii, subvenții), în mod evident, sumele reprezentând cheltuielile aferente transferului de tehnologie și perfecționării profesionale nu sunt venituri proprii ale A. În aceste condiții, recurenta-reclamantă nu poate vira la bugetul de stat sumele neutilizate din transferul de tehnologie și pregătire profesională, deoarece acestea nu reprezintă venituri proprii și nici venituri bugetare, în conformitate cu prevederile legislației în vigoare în domeniul financiar-contabil. În ceea ce privește evidențierea acestor sume în contabilitate, ca o consecință a considerentelor de mai sus, Înalta Curte constată că prevederea cuprinsă în art. 39 lit. q) din Legea minelor nr. 85/2003, în sensul că sumele respective vor fi virate într-un cont separat al autorității competente, deschis în acest scop și „vor fi evidențiate ca atare”, nu poate avea semnificația acordată de B., respectiv înregistrarea în contabilitatea A. cu titlu de venituri (pentru că acestea nu sunt venituri), ci doar pe aceea de evidențiere drept sume alocate transferului de tehnologie și pregătirii profesionale. Relevant este faptul că, A. a întreprins demersuri în vederea deschiderii unui cont la Trezoreria Statului, însă această operațiune a rămas fără rezultat pentru că nu a primit aprobarea C. pentru deschiderea unui asemenea cont. Cu privire la măsurile dispuse la pct. II.25 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, constând în achiziția de servicii juridice fără aprobarea ordonatorului principal de credite, conform art. 1 alin. (2) lit. a) din O.U.G. nr. 26/2012, Înalta Curte constată că, la data de 01 mai 2013, între un cabinet de avocatură, în calitate de consultant, A., în calitate de beneficiar exclusiv, și SC D. SA, în calitate de plătitor s-a încheiat un contract de consultanță, în baza căruia, a fost achitată suma reprezentând contravaloarea a 7 facturi fiscale. În speță, serviciile de consultanță au fost achitate din fonduri proprii de SC D. SA, care a avut calitatea de plătitor, astfel că nu s-ar putea susține că reclamanta este cea care a achiziționat serviciile juridice. În realitate, aceasta doar a participat la încheierea contractului, în calitate de beneficiar exclusiv al serviciilor juridice, calitate prevăzută explicit și în cuprinsul convenției, nenăscându-se în sarcina sa obligația de achita vreo sumă de bani din fonduri publice. De altfel, nu poate fi trecut cu vederea faptul că rolul ordonatorului principal de credite este acela de a aproba cheltuieli realizate din fondurile publice, iar nu de a cenzura încheierea unor contracte care nu diminuează patrimoniul instituției și de care aceasta din urmă chiar beneficiază. Prin urmare, atâta timp cât sumele ce se achită în baza acestui contract nu fac parte din fondurile publice, nu se regăsește rațiunea de a se solicita aprobarea ordonatorului principal de credite. Cu privire la celelalte măsuri dispuse, la pct. I.7, pct. I.8, pct. I.9, pct. I.10, pct. II.20 și pct. II.26 din Decizia nr. S/207 din 28 august 2014, Înalta Curte constată că recurenta-reclamantă nu a reușit să răstoarne prezumția de legalitate a actului administrativ. Recurenta-reclamantă, după cum se constată, se rezumă doar la susțineri privind nelegalitatea pe fond a actului administrativ or, în cadrul procedurii suspendării unui act administrativ fiscal este permisă doar cercetarea sumară a aparenței dreptului legitim vătămat și nu este permisă prejudecarea fondului litigiului. Faptul că, recurenta-reclamantă consideră nelegale constatările și măsurile dispuse de B. nu poate fi de natură a crea o bănuială de nelegalitate a actelor administrative față de care s-a formulat cererea de suspendare. Înalta Curte apreciază că prima instanță a reținut în mod corect că reclamanta nu a făcut dovada răsturnării prezumției de legalitate de care se bucură actul administrativ contestat, fiind o simplă afirmație nesusținută de probe aceea că există o aparență de nelegalitate a acestui act. Așa fiind, Înalta Curte constată că, soluția pronunțată de prima instanță a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Temeiul juridic al soluției; În consecință, pentru considerentele arătate, în raport cu înscrisurile depuse la dosar și susținerile părților, apreciind că soluția instanței de fond a fost dată cu aplicarea greșită a normelor de drept material, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va admite recursul, va casa sentința atacată și, rejudecând, va admite, în parte, cererea de suspendare până la soluționarea definitivă a cererii de anulare în ceea ce privește măsurile dispuse la pct. II 21, pct. II 23, pct. II 24, pct. II 25 din dispozitivul deciziei contestate și va respinge în rest cererea de suspendare.