Decizia nr. 3729/2019 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — cale de atac împotriva sentinței nr. 1528/2016 a Curții de Apel București

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și B., solicitând instanței ca prin hotărârea pe care o va pronunța să dispună anularea Ordinului emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care doamna procuror B. a fost delegată începând cu data de 1 aprilie 2015 la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție. II sentința pronunțată de instanța de fond

Prin Sentința nr. 1528 din 9 mai 2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale active, lipsei de interes și lipsei de obiect a acțiunii, a respins acțiunea formulată de reclamantul A. în contradictoriu cu pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe Lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și B. III Recursul formulat de reclamant

Împotriva Sentinței nr. 1528 din 9 mai 2016 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a formulat recurs reclamantul A., a solicitat casarea în tot a sentinței și în rejudecare admiterea acțiunii, anularea Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 emis de pârât, cu invocarea motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurentul a arătat că hotărârea este nelegală pentru că judecătorul fondului nu avea temei de drept în baza căruia să aprecieze că delegarea poate dura mai mult de 12 luni, "a adăugat la lege" atunci când a afirmat faptul că după o perioadă de întrerupere, fie chiar și de o zi, delegarea în cauză poate fi reluată deoarece nu există interdicții exprese care să cenzureze numărul de delegări. Instituția delegării magistraților procurori este reglementată de art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, astfel că niciun procuror nu poate fi delegat la același parchet pentru o perioadă mai mare decât cea admisă de lege, respectiv 1 an.

Hotărârea pronunțată încalcă principiul ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus, judecătorul nu poate face apel, în interpretarea normei juridice, la distincții pe care legiuitorul nu le-a prevăzut expres; raționamentul conform căruia după un ciclu de delegare (6 luni delegare, 6 luni prelungire) un alt ciclu de delegare/prelungire este permis cu condiția de a se face o pauză, fie chiar și de o zi, reprezintă o regretabilă completare a textului de lege, atribut care excede puterii unui judecător.

Hotărârea este nelegală pentru că judecătorul fondului apreciază că existența între delegări a unei pauze, întreruperi de 1 zi, justifică legalitatea actului administrativ atacat. Faptul că hotărârea este nelegală este evidențiat și prin compararea conținutului art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, în forma anterioară modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 59/2009, cu forma actuală a textului (modificată prin O.U.G. nr. 59/2009) sau cu alte acte normative. Recurentul a arătat faptul că în forma actuala a legii sintagma "într-un an" a fost înlăturată din conținutul art. 57 alin. (7), voința legiuitorului fiind evidentă, de a limita timpul în care instituția delegării, situație de excepție a raportului de drept public, cu prelungirea aferentă, poate produce efecte juridice, astfel că, dacă înainte de modificările aduse prin O.U.G. nr. 59/2009 opinia judecătorului fondului ar fi fost una întemeiată pe dispozițiile legale în vigoare, în sensul în care rezultă fără dubiu faptul că delegarea și prelungirea acesteia puteau fi repetate anual, singura cenzură impusă de către legiuitor vizând ciclul de 90 de zile, actualul text de lege exclude o nouă delegare.

În susținerea afirmațiilor sale, sunt și alte acte normative care fac referire la delegare, de unde rezultă că legiuitorul prevede expres durata și limitele delegării. Recurentul a indicat art. 44 alin. (1) din Legea nr. 53/2003, art. 88 alin. (1) și (3) din Legea nr. 188/1999, art. 54 alin. (1) și (3) din Legea nr. 7/2006 privind statutul funcționarului parlamentar, art. 4 din Ordinul nr. 298/2011 privind procedura și cazurile de modificare și/sau suspendare a raporturilor de serviciu ale polițiștilor, a concluzionat că în aceste norme care reglementează delegarea în dreptul intern nu există o prevedere expresă care să interzică o nouă delegare, însă tehnica de legiferare și folosire a unor anumite sintagme ca "perioade succesive", "an calendaristic", "12 luni", ghidează aplicantul/interpretul să aprecieze în ce măsură este sau nu posibilă delegarea. În cazul textului actualizat al Legii nr. 303/2004, tocmai lipsa acestor sintagme, dar și terminologia "cel mult", obligă aplicantul de bună credință să interpreteze faptul că delegarea nu mai este posibilă după expirarea celor 12 luni. Este evident faptul că, atât timp cât a crescut perioada delegării de la 90 de zile la 6 luni, cu o prelungire de cel mult încă 6 luni, odată cu modificarea Legii nr. 303/2004 prin O.U.G. nr. 59/2009, legiuitorul a exclus deliberat posibilitatea reluării delegării după expirarea celor 12 luni.

Aceasta evidență este validată și de magistrații CSM care, în avizul consultativ la proiectul de O.U.G. pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, cu referire la prevederile art. 56 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, au sugerat faptul că nu trebuie limitată posibilitatea prelungirii delegării la o singură prelungire, precum și că textul ar trebui să consacre posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăși 6 luni. CSM a propus modificarea astfel încât să se prevadă expres posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăși 6 luni. Legiuitorul a ignorat, însă, și a limitat delegarea, cu prelungirea aferentă, la 12 luni, ceea ce nu lasă loc de interpretări cu privire la întinderea maximă a delegării.

Un al doilea motiv de recurs, a arătat recurentul, este aplicarea greșită a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004, atunci când a apreciat faptul că legiuitorul a reglementat expres două instituții de drept, delegarea și prelungirea delegării. Judecătorul susține că existența unei perioade de întrerupere, fie și de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651/2015 să fie a unui ordin de delegare, iar nu a unui ordin de prelungire. Dacă ar fi fost un ordin de prelungire a prelungirii delegării, s-ar fi impus admiterea acțiunii, pentru că ordinele au născut raporturi de serviciu fără întrerupere. Judecătorul fondului analizează delegarea, respectiv prelungirea delegării, ca două instituții juridice distincte, raționament care l-a determinat să facă o greșită aplicare a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8).

Prelungirea delegării nu este o instituție juridică distinctă. Așadar, atunci când se dispune prelungirea delegării, în realitate se dispune o nouă delegare și nicidecum o altă instituție juridică. Prin urmare, există o singură instituție juridică, a delegării, cu două momente distincte, prima delegare, respectiv prelungirea acesteia, pentru care legiuitorul a avut în vedere un interval de timp de cel mult 12 luni.

Opinia sa, potrivit căreia există o singură instituție juridică, a delegării, este identică cu cea a Plenului CSM prin Hotărârea nr. 823 din 7 mai 2009. Daca Plenul CSM considera că Legea nr. 303/2004, astfel cum urma să fie modificată, ar fi prevăzut două instituții juridice distincte, delegarea și prelungirea delegării, nu mai atrăgea atenția legiuitorului cu privire la necesitatea de a nu limita numărul prelungirilor delegării, pentru că, după o pauză de doar o zi, ar fi putut să curgă o nouă delegare și observația nu și-ar mai fi avut rostul.

Deși nelegal, chiar dacă acceptă validarea delegărilor repetate cu minimum o zi pauză între ele, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a legii când a stabilit că ordinul contestat este un ordin de nouă delegare și nu unul de prelungire a celei existente, pentru că acea zi de pauză nu a existat în fapt.

Prelungirea primei delegări s-a încheiat la 31 martie 2015 - ora 24:00 și nu cum incorect afirmă intimata, pe 29 martie 2015, iar pretinsa noua delegare (ordinul contestat) a început să producă efecte juridice la data de 1 aprilie 2015. Dacă instanța de recurs validează teoria instanței de fond și apreciază că pauza de o zi face ca Ordinul contestat sa fie valid, solicită să se constate faptul că hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8), în sensul în care Ordinul contestat, deși intitulat "ordin de delegare", este în realitate un ordin de prelungire a prelungirii anterioare, pentru că între delegări nu a existat pauză.

Primul ordin de delegare (787) are valabilitate 6 luni, adică până pe 30 septembrie 2014, ora 24:00. Al doilea ordin (2115) se emite începând cu data de 30 septembrie 2014, când era încă în vigoare ordinul 787 pentru că nu a intervenit retractarea sau revocarea actului administrativ pentru ziua de 30 septembrie. Acesta își încetează efectele prin ajungerea la termen. Așadar, ordinul 2115 ar fi trebuit să prelungească delegarea inițială după expirarea acesteia, adică începând cu data de 1 octombrie 2014 până la 31 martie 2015 inclusiv. Fără nicio pauză, la data de 1 aprilie intră în vigoare Ordinul contestat.

Pretinsele zile de pauză în activitatea de urmărire penală, între ordinele de delegare, așa cum au fost indicate de către intimată, în realitate nu au existat; în realitate, ordinul 2115 produce efecte juridice începând la 1 octombrie 2014 până la 31 martie 2015 inclusiv, conform art. 28 din Legea nr. 554/2004, coroborat cu art. 181 și 182 din C. proc. civ. fără nicio pauză, la data de 1 aprilie intră în vigoare ordinul contestat. În acest sens, atașează unul dintre documentele semnate de procuror în ziua de 31 martie 2015, învederând faptul că ziua de 31 martie a fost avută în vedere de către instanța de fond ca zi de întrerupere atunci când a stabilit natura juridică a ordinului contestat drept un ordin de noua delegare.

În concluzie, a învederat faptul că activitatea procurorului delegat s-a desfășurat neîntrerupt timp de doi ani, intimata urmărind de fapt trimiterea sa în judecată într-o cauza penală, cu eludarea dispozițiilor legale, activitate care s-a încheiat exact în ziua în care procurorul a finalizat dosarul, zi care coincide cu a treia prelungire a unei delegări care a început la 1 aprilie 2014. IV Apărările formulate de intimat

Intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat.

A arătat că, potrivit Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015, doamna procuror B., procuror cu grad de parchet de pe lângă tribunal, a fost delegată, pe o perioadă de 6 luni, în funcția de procuror la secția de urmărire penală și criminalistică din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.

Astfel cum rezultă din actele dosarului, anterior emiterii Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 doamna B. a fost delegată pentru o perioadă de 6 luni, în baza Ordinului nr. 787 din 21 martie 2014, delegare care a fost mai apoi prelungită pentru o perioadă de încă 6 luni, în baza Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie 2014.

Așadar, între momentul încetării efectelor Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie2014 de prelungire a delegării dispuse prin Ordinul nr. 787 din 21 martie 2014 și momentul la care a început să producă efecte actul administrativ contestat, respectiv Ordinul nr. 651 din 17 martie 2015 prin care s-a dispus o nouă delegare, a existat o perioadă de 2 zile (30 și 31 martie 2015) în care doamna procuror B. a funcționat în cadrul Parchetului de pe lângă Tribunalul Timiș, unde era titulară.

Textul de lege nu face nici o referire la numărul de delegări de care poate beneficia magistratul procuror. Singurele mențiuni avute în vedere de legiuitor se referă la durata unei delegări și durata pentru care aceeași delegare poate fi prelungită. Nicăieri nu se menționează în cadrul legii că magistratul nu poate fi delegat, în cursul desfășurării carierei profesionale, de mai multe ori la aceeași instanță/parchet, cu posibilitatea de prelungire, singura condiție impusă legal fiind cea referitoare la obținerea consimțământului magistratului.

Totodată, instituțiile delegării ori a detașării nu răspund unor nevoi ale magistraților, ci nevoilor instanțelor la care magistratul este delegat/detașat și nu reprezintă un drept al magistratului de care acesta poate beneficia decât o singură dată, în condițiile legii. În concluzie, existența unei perioade de întrerupere, fie și de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 să fie a unui ordin de delegare și nu a unui ordin de prelungire a delegării anterioare. V Considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma motivului de casare invocat prin cererea de recurs, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., "hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material", Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru următoarele considerente:

Reclamantul A. a solicitat anularea Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, prin care doamna procuror B., procuror la Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiș, a fost delegată, începând cu data de 1 aprilie 2015, în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.

Anterior emiterii Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015, aceasta a fost delegată pentru o perioadă de 6 luni, în baza Ordinului nr. 787 din 21 martie 2014, începând cu data de 31 martie 2014, la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, delegare care a fost prelungită pentru o perioadă de încă 6 luni, în baza Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie 2014, începând cu data de 30 septembrie 2014

Ordinul nr. 651 din 17 martie 2015 a fost emis în temeiul art. 76 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, cu modificările și completările ulterioare, potrivit cărora "În exercitarea atribuțiilor ce-i revin, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție emite ordine cu caracter intern.", și art. 57 alin. (7) și (9) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare la acea dată, care prevăd că "(7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegați, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcții de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni. (...) (9) Pe perioada delegării judecătorii și procurorii beneficiază de toate drepturile prevăzute de lege pentru funcția în care sunt delegați. Când salariul și celelalte drepturi bănești prevăzute pentru funcția în care este delegat judecătorul sau procurorul sunt inferioare, acesta își păstrează indemnizația de încadrare lunară și celelalte drepturi bănești.". Dispozițiile alin. (8) al art. 57 prevăd că "Delegarea procurorilor poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni.".

Examinând legalitatea ordinului a cărui anulare s-a solicitat, raportat la dispozițiile actului normativ în baza cărora a fost emis, Înalta Curte constată că instanța de fond a aplicat și interpretat în mod corect aceste dispoziții.

Dispozițiile art. 57 alin. (7) prevăd posibilitatea ca, în interesul serviciului, procurorii să fie delegați, cu acordul scris al acestora, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 6 luni, iar cele ale alin. (8) prevăd prelungirea delegării, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 6 luni.

În mod corect a reținut instanța de fond că aceste texte de lege nu fac nicio referire la numărul de delegări de care poate beneficia procurorul, nu se menționează faptul că procurorul poate fi delegat o singură dată. Faptul că nu există o prevedere legală care să dispună cu privire la posibilitatea unei noi delegări nu echivalează cu interdicția de a dispune cu privire la o nouă delegare. Singurele mențiuni avute în vedere de legiuitor la redactarea textului de lege se referă la durata unei delegări și durata pentru care aceeași delegare poate fi prelungită.

În lipsa unor dispoziții exprese, sunt nefondate susținerile privind interpretarea acestora în sensul limitării la o singură delegare, cu prelungirea aferentă, așadar la o delegare de cel mult de 12 luni.

Pe cale de consecință, faptul că anterior a mai existat o delegare de 6 luni, prelungită cu 6 luni, nu constituie, în lipsa unor dispoziții exprese privind limitarea numărului de delegări, motiv de nelegalitate a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015.

În mod întemeiat a reținut instanța de fond că în ipoteza existenței unui ordin de delegare de 6 luni, prelungit pentru o durată de încă 6 luni, și în lipsa unor interdicții legale exprese, este posibilă dispunerea unei noi delegări, cu posibilitatea de prelungire pentru aceeași durată, iar existența unei perioade de întrerupere, fie și de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 să fie a unui ordin de delegare și iar nu a unui ordin de prelungire a delegării anterioare.

Interpretând astfel dispozițiile legale în cauză, instanța de fond nu a adăugat la lege, întrucât legiuitorul mu a prevăzut o limitare a numărului de delegări. Mai mult, instanța a aplicat, astfel, principiul invocat de recurentul reclamant, ubi lex non distinguit, nec nos distinguere debemus. O interpretare în sens contrar ar fi condus la încălcarea principiului invocat de recurentul reclamant, având în vedere conținutul textului de lege care se referă exclusiv la durata maximă a delegării și la durata maximă a prelungirii acesteia. De asemenea, este de observat că o interpretare în sensul solicitat de recurent ar conduce la concluzia că ar exista exclusiv posibilitatea unei singure delegări, cu prelungirea aferentă, aspect care nu rezultă din dispoziția legală.

Mai mult, trebuie observat că instituția delegării este reglementată de legiuitor, în condițiile acordului scris al procurorului, în interesul serviciului, și nu al procurorului; delegarea răspunde intereselor parchetelor și nu celor ale procurorului, ceea ce justifică opțiunea legiuitorului de a nu limita numărul acestora.

În mod greșit susține recurentul că este evident faptul că, atât timp cât a crescut perioada delegării de la un ciclu de 90 de zile la unul de 6 luni, cu o prelungire de cel mult încă 6 luni, odată cu modificarea Legii nr. 303/2004 prin O.U.G. nr. 59/2009, legiuitorul a exclus deliberat posibilitatea reluării delegării.

Anterior modificărilor aduse prin O.U.G. nr. 59/2009, în vigoare din 26 iunie 2009, dispozițiile art. 59 din Legea nr. 303/2004 prevedeau că "(7) În interesul serviciului, procurorii pot fi delegați, cu acordul scris al acestora, inclusiv în funcții de conducere, de către procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, la parchetele din cadrul Ministerului Public pe o perioadă de cel mult 90 de zile într-un an. (8) Delegarea procurorilor poate fi prelungită, cu acordul scris al acestora, cel mult încă 90 de zile." Era prevăzută, așadar, o delegare de cel mult 90 de zile, cu o prelungire cel mult încă 90 de zile, spre deosebire de reglementarea incidentă în cauză, care prevede o durată de cel mult 6 luni, cât și o limitare a delegării la cel mult 90 de zile într-un an.

Prin modificările aduse prin O.U.G. nr. 59/2009, limita delegării, respectiv a prelungirii, a fost majorată la 6 luni și nu a mai fost prevăzută limita de un an, astfel că sunt nefondate susținerile recurentei.

În ceea ce privește avizul consultativ exprimat de Consiliul Superior al Magistraturii la proiectul de O.U.G. pentru modificarea și completarea Legii nr. 303/2004, cu referire la prevederile la art. 56 alin. (6) din Legea nr. 303/2004, prin care s-a menționat faptul că "nu trebuie limitată posibilitatea prelungirii delegării la o singură prelungire, precum și că textul ar trebui să consacre posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăși 6 luni", interpretarea recurentului reclamant este eronată; față de propunerea de modificare a Legii nr. 303/2004, ceea ce s-a solicitat a fost să nu se limiteze posibilitatea prelungirii delegării la o singură prelungire, precum și să se consacre posibilitatea prelungirii de mai multe ori a delegării, fiecare prelungire neputând depăși 6 luni; or, în cauza de față, nu se pune problema mai multor prelungiri a aceleiași delegări.

În mod greșit arată recurentul că în susținerea afirmațiilor sale sunt și alte acte normative care fac referire la delegare, astfel că rezulta că legiuitorul prevede expres durata și limitele delegării.

Faptul că în alte acte normative ar fi prevăzută expres durata și limita delegării, pentru alte categorii profesionale, nu conduce la concluzia că și actul normativ în cauză ar conține aceleași reglementări; revine legiuitorului să aprecieze și să stabilească, în raport de categoriile vizate, statutul acestora și obiectivele urmărite, condițiile și limitele delegării.

Este nefondat motivul de recurs privind aplicarea greșită a dispozițiilor art. 57 alin. (7) și (8), întrucât instanța ar fi apreciat faptul că legiuitorul a reglementat expres două instituții de drept, delegarea și prelungirea delegării.

Instanța de fond nu a apreciat în acest sens. A precizat că textul de lege nu face nicio referire la numărul de delegări de care poate beneficia magistratul procuror, singurele mențiuni avute în vedere de legiuitor la redactarea textului de lege referindu-se la durata unei delegări și durata pentru care aceeași delegare poate fi prelungită.

A constatat că existența unei perioade de întrerupere, fie și de o zi, între cele două delegări, face ca natura juridică a Ordinului nr. 651/2015 să fie a unui ordin de delegare, iar nu a unui ordin de prelungire a delegării anterioare. Instanța a făcut distincție, astfel, între un nou ordin de delegare și prelungirea unei delegări anterioare.

În ceea ce privește faptul că instanța a stabilit greșit că ordinul contestat este un ordin de nouă delegare și nu unul de prelungire a celei existente, susținerile sunt nefondate. În mod eronat susține recurenta că în succesiunea delegare-prelungire-delegare nu a existat pauză, fiind invocată greșit aplicabilitatea dispozițiilor art. 181 și art. 182 din C. proc. civ., în condițiile în care acestea sunt aplicabile termenelor procedurale.

Prin Ordinul nr. 787 din 21 martie 2014 s-a dispus delegarea începând cu 31 martie 2014, pentru o perioadă de 6 luni, iar prin Ordinul nr. 2115 din 30 septembrie 2014 s-a dispus prelungirea delegării pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 30 septembrie 2014.

Potrivit Ordinului nr. 2115 din 30 septembrie 2014, necontestat, prelungirea delegării a încetat la împlinirea celor 6 luni de la data de 30 septembrie 2014, la data de 29 martie 2015.

Prin Ordinul nr. 651 din 17 martie 2015, a cărui anulare s-a solicitat, s-a dispus delegarea pentru o perioadă de 6 luni, începând cu data de 1 aprilie 2015, astfel că nu a existat continuitate, ultima zi a prelungirii delegării anterioare fiind data de 29 martie 2015.

Împrejurările invocate de recurent constând în semnarea unor documente la data de 31 martie 2015 nu produc efecte în ceea ce privește legalitatea ordinului de delegare; acestea privind exclusiv procedura în cadrul căreia au fost semnate respectivele înscrisuri.

Pentru toate aceste motive, Înalta Curte constată că este nefondat motivul de casare invocat prin cererea de recurs, instanța a aplicat în mod corect normele de drept material incidente, art. 57 alin. (7) și (8) din Legea nr. 303/2004 privind statutul judecătorilor și procurorilor, republicată, cu modificările și completările ulterioare, forma în vigoare la data de 17 martie 2015, și a concluzionat în mod corect să sunt nefondate motivele de nelegalitate a Ordinului nr. 651 din 17 martie 2015 emis de către Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a cărui anulare s-a solicitat, acesta fiind emis în conformitate cu dispozițiile legale. VI Soluția instanței de recurs

Pentru aceste considerente, nefiind incident motivul de casare invocat de recurentul reclamant, prevăzut de dispozițiile art. 488 pct. 8) C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 privind contenciosul administrativ și art. 496 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.