ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3581/2018

Asupra contestației de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Hotărârea nr. 1341 din 7 noiembrie 2016 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii s-a admis cererea formulată de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - DIICOT - Biroul Teritorial Buzău privind luarea măsurii arestului la domiciliu în privința contestatorului.

Împotriva Hotărârii nr. 1341 din 7 noiembrie 2016 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii a formulat plângere A., înregistrată sub nr. x/29 iunie 2018.

Prin adresa din data de 20 martie 2018, Consiliul Superior al Magistraturii a adus la cunoștința contestatorului soluția de inadmisibilitate dată plângerii formulate de către contestator.

Împotriva soluției adoptate de Consiliul Superior al Magistraturii în Ședința secției pentru judecători din data de 06.03.2018 a formulat contestație A., solicitând respingerea soluției date de către intimat prin actul atacat, respectiv anularea Hotărârii nr. 1341 din 7 noiembrie 2016 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care invocă: inadmisibilitatea declarării recursului împotriva soluției adoptate de secția pentru judecători la data de 6 martie 2018; excepția insuficientei timbrări; excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, cu consecința declinării competenței materiale de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal; excepția inadmisibilității pe motiv că actul atacat nu este un act administrativ.

În subsidiar, invocă excepția lipsei de interes și solicită respingerea cererii ca lipsită de interes, iar pe fond, solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii.

II. Soluția Înaltei Curți

Analizând cu prioritate excepția necompetenței materiale a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în soluționarea prezentei cauze, Înalta Curte constată că aceasta este întemeiată.

2.1. Argumentele de fapt și de drept relevante

În cauză, contestatorul a supus controlului instanței de contencios administrativ, pe calea specială prevăzută în art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, soluția adoptată de Consiliul Superior al Magistraturii în Ședința secției pentru judecători din data de 6 martie 2018, în ceea ce privește plângerea prealabilă formulată de acesta împotriva Hotărârii nr. 1341 din 7 noiembrie 2016 a secției pentru Judecători a Consiliului Superior al Magistraturii.

În temeiul dispozițiilor art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, pot fi atacate la secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție hotărârile Plenului Consiliului Superior al Magistraturii privind cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor.

În speța de față, prin Decretul Președintelui României nr. 929/2016, contestatorul a fost eliberat din funcția de judecător, începând cu data de 8 noiembrie 2016.

Întrucât recurentul nu mai avea calitatea de magistrat nici la data emiterii actelor atacate și nici a contestării acestora, textul de lege prevăzut de art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004, care este o normă de excepție și, în consecință, de strictă interpretare, nu este aplicabil situației deduse judecății în prezenta speță, deoarece acesta vizează exclusiv hotărârile jurisdicționale care privesc cariera ori drepturile judecătorilor și procurorilor în funcție, astfel cum a stabilit în mod constant instanța supremă.

Or, actul atacat nu este o hotărâre ce face parte din categoria celor ce privesc cariera și drepturile judecătorilor și procurorilor în funcție, pentru a atrage competența specială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, conform art. 29 alin. (7) din Legea nr. 317/2004.

Prin urmare, actul atacat de contestator este supus controlului instanței competente de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004, fiind aplicabile dispozițiile cadru în materia contenciosului administrativ, dispoziții ce se regăsesc în art. 10 alin. (1) din actul normativ anterior enunțat, și care dispun că:

"(1) Litigiile privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice locale și județene, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora de până la 1.000.000 de RON se soluționează în fond de tribunalele administrativ-fiscale, iar cele privind actele administrative emise sau încheiate de autoritățile publice centrale, precum și cele care privesc taxe și impozite, contribuții, datorii vamale, precum și accesorii ale acestora mai mari de 1.000.000 de RON se soluționează în fond de secțiile de contencios administrativ și fiscal ale curților de apel, dacă prin lege organică specială nu se prevede altfel."

În raport de împrejurarea că actul administrativ contestat este emis de o autoritate publică centrală, respectiv Consiliul Superior al Magistraturii, sunt aplicabile dispozițiile art. 10 alin. (1) teza a II-a din Legea nr. 554/2004, în sensul că este competentă să judece prezenta cauză, secția de contencios administrativ și fiscal, a Curții de Apel București.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

În consecință, față de cele arătate mai sus, Înalta Curte va admite excepția de necompetență materială a acestei instanțe și va trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite excepția de necompetență materială.

Trimite cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 26 octombrie 2018.

Procesat de GGC - CL