ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6725/2020

Ședința publică din data de 10 decembrie 2020

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2017, reclamanta Asociația Magistraților din România a solicitat, în contradictoriu cu autoritatea publică pârâtă Consiliul Superior al Magistraturii ca prin hotărârea ce se va pronunța să dispună:

- Anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/12.10.2017;

- Suspendarea de îndată a executării Hotărârii nr. 1050/12.10.2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii, până la pronunțarea, de către instanță, a unei soluții definitive cu privire la fondul cauzei.

Prin sentința nr. 4792 din 21 noiembrie 2018, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal a admis excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și a respins acțiunea contestatoarei Asociația Magistraților din România, împotriva Hotărârii nr. 1050/12.10.2017, emisă de intimatul Consiliul Superior al Magistraturii, ca atare.

Împotriva sentinței nr. 4792 din 21 noiembrie 2018 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs reclamanta Asociația Magistraților din România .

În motivarea recursului s-a arătat că instanța de fond a apreciat în mod greșit că acțiunea ar fi inadmisibilă. În opinia recurentei actul atacat are natura unui act administrativ normativ prin care a fost interpretată legea adică dispozițiile art. 58 alin. (1) și (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1) alin. (3) lit. a) și alin. (4) din legea nr. 317/2004, nefiind vorba doar de un act prin care să se exprime o opinie juridică lipsită de efecte.

Raportat la conținutul concret al hotărârii CSM contestate, recurenta arată că prin art. 1 s-a statuat cu privire la legalitatea detașărilor dispuse anterior, dispunându-se în sensul menținerii acestora. Consecința acestei dispoziții este, în opinia recurentei, una concretă, de netăgăduit, determinând ca toate detașările judecătorilor și procurorilor la CSM dispuse anterior datei de 12.10.2017 să își producă efectele în continuare, chiar cu depășirea termenului de 6 ani.

În art. 2 din Hotărâre s-a statuat că detașările ulterioare datei hotărârii pot fi dispuse și prelungite o singură dată fără ca durata maximă cumulată să depășească termenul legal de 6 ani. Urmare a acestei prevederi toți judecătorii care vor beneficia de detașări vor avea dreptul la o singură prelungire a duratei respectivei detașări cu respectarea termenului de 6 ani. Efectul hotărârii este acela că orice prelungire care depășește acest termen nu va putea fi acceptată.

De asemenea, prin articolul 4 din hotărârea atacată Plenul CSM a dispus că încetarea detașării unui judecător sau procuror ce ocupă o funcție de conducere în aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii poate fi dispusă numai după încetarea mandatului au a delegării în funcția de conducere. Această prevedere a avut consecințe cu privire la situația judecătorilor care ocupau funcții de conducere în cadrul CSM.

În fine, prin art. 5 din actul atacat se precizează că încetarea detașării poate fi dispusă doar la solicitarea președintelui Consiliului și a vicepreședintelui, fiind stabilite, așadar, punctual, persoanele care au calitatea de a solicita încetarea detașării.

Recurenta mai arată că producerea de efecte juridice de către hotărârea nr. 1050/2017 decurge și din recunoașterea unor efecte juridice similare hotărârii anteriore adoptate în anul 2011. Aceeași calificare au primit-o și alte hotărâri similare ale autorității intimate.

Intimatul Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare solicitând respingerea recursului ca nefondat.

În opinia intimatului, instanța de fond în mod corect s-a raportat la considerentele Deciziei nr. 1568/19.04.2018 prin care a fost soluționată excepția de necompetență invocată în această pricină, din aceste considerente rezultând că actul atacat nu este un act producător de efecte juridice ci a fost dat în interpretarea unor dispoziții legale. Nu sunt aplicabile în speță considerentele din sentința civilă nr. 538/27.02.2015 întrucât respectiva hotărâre se referea la Hotărârea CSM nr. 846 bis din 03.07.2014 adoptată în legătură cu discutarea Raportului Inspecției Judiciare nr. 1527/1J/1021/2014, neexistând identitate între cele două acte sub aspectul efectelor produse.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând probele administrate în cauză Înalta Curte constată că recursul este fondat urmând să fie admis cu consecința casării sentinței și trimiterii cauzei la aceeași instanță pentru rejudecare.

În acest sens se constată că instanța de fond a apreciat în mod greșit natura juridică a actului ce constituie obiectul acțiunii considerând că Hotărârea Plenului CSM nr. 1050/12.10.2017 nu este un act administrativ și, în consecință, nu poate fi cenzurat de instanța de contencios administrativ în condițiile art. 1 din legea nr. 554/2004.

Contrar acestor considerente, Înalta Curte constată că prin hotărârea Plenului CSM atacată în cadrul prezentei acțiuni se instituie norme abstracte menite să reglementeze de o manieră generală conduita viitoare a Consiliului în relația cu magistrații. Scopul declarat al acestui act, acela de interpretare a legii, nu trebuie înțeles într-un sens restrictiv întrucât, în fapt, prin modalitatea de redactare a dispozitivului hotărârii interpretarea pe care o face Plenul CSM se materializează în norme susceptibile să dobândească forța juridică specifică legislației secundare.

Astfel, se constată că prin art. 2 din Hotărârea Plenului CSM nr. 1050/12.10.2017 s-a statuat, cu titlu general, că "Detașările ulterioare datei prezentei hotărâri pot fi dispuse și prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depășească termenul legal de 6 ani." Caracterul de normă juridică al acestui articol este de necontestat, fiind stabilite reguli generale aplicabile tuturor detașărilor ulteriore datei la care a fost adoptată hotărârea.

Prin articolul 1 din aceeași hotărâre se prevede că "Detașările în curs dispuse anterior prezentei hotărâri, sunt legale și se mențin". Acest articol trebuie înțeles în opoziție cu articolul 2 în sensul că prin acesta se statuează că regula instituită pentru detașările ulterioare momentului adoptării hotărârii nu este aplicabilă și detașărilor în curs. Sub acest aspect articolul dobândește natura unei norme generale, fiind susceptibil să reglementeze modalitatea de soluționare a unor cereri viitoare cu privire la detașările în curs la data hotărârii.

Potrivit articolului 3 din hotărârea atacată " Actul administrativ care a intrat în circuitul civil prin care s-a dispus detașarea unui magistrat poate fi anulat doar de instanța de judecată, în condițiile art. 1 alin. (6) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare". Acest articol conține, în aparență, doar o opinie referitoare la competența instanței de a se pronunța cu privire la anularea actului de detașare după momentul intrării lui în circuitul civil dar, de fapt, se tinde la reglementarea remediilor posibile în situația emiterii unui act de detașare nelegal, excluzându-se, de o manieră generală, orice remediu administrativ după momentul la care actul a intrat în circuitul civil. Așadar și acest articol este susceptibil să influențeze raporturile viitoare ale Consiliului cu magistrații sau cu alți subiecți de drept având, în consecință, un caracter normativ.

De asemenea, este evidentă natura normativă a articolelor 4 și 5 din hotărârea atacată, prin acestea reglementându-se momentul de la care poate interveni încetarea detașării unui judecător sau procuror ce ocupă o funcție de conducere în aparatul propriu al Consiliului Superior al Magistraturii și persoana care poate solicita încetarea unei detașări. Restricțiile instituite prin aceste articole se vor impune, în viitor, emitentului actului care va fi ținut să respecte aceste reguli atunci când va avea de hotărât cu privire la încetarea detașării unui judecător sau procuror, ceea ce conferă articolelor menționate caracterul de act administrativ normativ.

Mențiunea din cuprinsul hotărârii prin care Înalta Curte și-a declinat competența de judecare a pricinii în favoarea Curții de Apel București în sensul că prin hotărârea Plenului CSM atacată emitentul "și-a exprimat o opinie rezultată din interpretarea dispozițiilor legale…" nu trebuie scoasă din context și nu poate fi înțeleasă într-un sens restrâns, așa cum a făcut instanța de fond.

Se observă că Înalta Curte a mai reținut, în paragrafele anterioare celui citat și faptul că prin hotărârea atacată intimatul a interpretat, în principal, dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004 cu privire la durata detașării și prelungirea termenului și că intimatul s-a preocupat, în cuprinsul hotărârii atacate, de aspecte de principiu, ce vizează condițiile detașării magistraților, desființarea unor asemenea acte, situația magistraților ce ocupă o funcție de conducere în aparatul propriu și calitatea de a solicita încetarea detașării acestora.

De altfel, prin același paragraf Înalta Curte reținea și faptul că în speță sunt aplicabile prevederile art. 1 din legea nr. 554/2004, rezultând, de aici, că instanța nu a tranșat problema existenței sau inexistenței unor efecte juridice și, deci, a naturii juridice a actului atacat.

Considerentele hotărârii de declinare a competenței trebuie interpretate prin raportare la ceea ce a avut de stabilit Înalta Curte în acel stadiu al procedurii respectiv dacă prin acte care privesc cariera magistratului se înțeleg doar actele individuale prin care, spre exemplu, se dispune cu privire la detașarea unui judecător sau procuror și dacă hotărârea atacată constituie un astfel de act individual. Analiza Înaltei Curți nu a fost una exhaustivă, de natură să lămurească în mod univoc natura actului atacat ci a fost vorba de o analiză în linii generale menită strict să excludă posibilitatea calificării actului atacat ca act de detașare a unui magistrat și, mai de parte, ca hotărâre a Plenului privind cariera judecătorilor și procurorilor în sensul art. 29 din legea nr. 317/2004.

În concluzie, Înalta Curte constată că actul atacat are natura unui act administrativ normativ fiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ în condițiile legii nr. 554/2004 astfel încât instanța de fond a procedat în mod greșit respingând acțiunea ca inadmisibilă.

2 Temeiul de drept al hotărârii

Față de toate aceste considerente, în baza art. 496 și 497 din C. proc. civ. coroborate cu art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 din C. proc. civ. Înalta Curte va casa sentința și va retrimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul formulat de reclamanta Asociația Magistraților din România împotriva sentinței nr. 4792 din 21 noiembrie 2018 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 10 decembrie 2020.