ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1292/2023

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin acțiunea înregistrată la data de 10.05.2018 pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: - anularea Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, ca nelegală și netemeinică, în ceea ce privește punctul 2 din dispozitiv, potrivit căruia: "Detașările ulterioare datei prezentei hotărâri pot fi dispuse și prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depășească termenul legal de 6 ani"; - suspendarea aplicării punctului 2 din dispozitivul Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017; - repunerea în termen, conform art. 186 din C. proc. civ., cu privire la formularea contestației împotriva Hotărârii Plenului CSM nr. 1050/2017 în termen de 15 zile, conform art. 29 alin. (5) din Legea nr. 317/2004, republicată. Prin decizia nr. 3714/02.11.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale, invocată de pârât și a trimis cauza spre competentă soluționare Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. Ulterior, prin cererea din data de 23.09.2019, reclamantul și-a precizat considerentele acțiunii și completările formulate ulterior, iar prin cererea din data de 24.09.2019, a modificat/precizat cererea de chemare în judecată, solicitând: 1. anularea în parte a hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM, respectiv a articolului 2 din dispozitiv; 2. să se constate că hotărârea cu nr. 1050/2017 a fost emisă cu exces de putere; 3. să se constate că hotărârea nr. 1050/2017 a constituit pentru reclamant un impediment pentru obținerea unor posturi care se ocupă prin detașare, astfel cum aceasta se dispune de către secția corespunzătoare a CSM, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004; 4. să se constate că hotărârea nr. 1050/2017 a constituit pentru reclamant un impediment pentru prelungirea detașării în cadrul misiunii B. la solicitarea misiunii în baza scrisorilor formulate de Serviciul de Acțiune Externă al Uniunii Europene - Capacitatea Civilă de Planificare și Conducere, datată 05.04.2018 și de misiunea B., înregistrată sub nr. x din data de 18.06.2018; 5. să se constate că prin practica CSM a fost descurajat să candideze la o serie de funcții în cadrul Institutului Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, aparat propriu al CSM, Ministerul Justiției și unitățile subordonate, precum și din cadrul Serviciului European de Acțiune Externă; 6. să se constate că prin practica discriminatorie a CSM a fost împiedicat să candideze la funcții în cadrul Institutului Național al Magistraturii, Școlii Naționale de Grefieri, aparatului propriu al CSM, Ministerului Justiției și unităților subordonate, precum și Serviciului European de Acțiune Externă. Prin acțiunea înregistrată la data de 17.04.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: anularea pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; să se constate că Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost emisă cu exces de putere și aceasta a constituit un impediment în ceea ce îl privește pentru obținerea unor posturi care se ocupă prin detașare, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru prelungirea detașării în cadrul misiunii B. la solicitarea misiunii în baza scrisorilor formulate de Serviciul de Acțiune Externă al Uniunii Europene - Capacitatea Civilă de Planificare și Conducere, din data de 5 aprilie 2018 și de misiunea B., înregistrată sub nr. x din data de 18 iunie 2018; că prin practica Consiliului Superior al Magistraturii a fost descurajat să candideze la o serie de funcții în cadrul Institutului Național al Magistraturii, Școlii Naționale de Grefieri, aparatului propriu al CSM, Ministerului Justiției și unităților subordonate, precum și Serviciului European de Acțiune Externă. Prin acțiunea înregistrată la data de 10.05.2019 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării: să se constate că prin Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului CSM, respectiv prin art. 2 al acestei hotărâri, a fost discriminat, în sensul că i s-a blocat accesul la anumite funcții care se ocupă prin detașare; anularea Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, emise în dosarul x/2018 și anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; aplicarea potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000 a sancțiunilor amenzilor contravenționale, astfel cum a solicitat prin petiție și prin actele ulterioare depuse la dosar.

Hotărârile instanței de fond, recurate în prezenta cauză 2.1. Prin încheierea din 18.12.2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, în temeiul art. 107 alin. (1) din ROIIJ, aprobat prin HCSM nr. 1375/2015, a înaintat dosarul nr. x/2019 completului investit cu soluționarea dosarului nr. x/2018 2.2. Prin încheierea din 09.06.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția conexității dosarului nr. x/2019 la dosarul nr. x/2018, ca neîntemeiată. 2.

Prin încheierea din 07.07.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că este învestită cu toate aceste dosare, chiar dacă nu există o litispendență, dosarele având cauze diferite, motivarea încheierii fiind întemeiată pe dispozițiile art. 107 din HCSM nr. 1375/2015. Totodată, a reținut că instanța este investită cu toate cererile formulate de reclamant; că instanța de fond s-a pronunțat la termenul anterior de judecată cu privire la conexitate, apreciind că este învestită cu capetele de cerere astfel cum au fost formulate în cele 3 dosare care rămân conexate. De asemenea, prin aceeași încheiere, instanța de fond a constatat că prin întâmpinare, pârâtul C.S.M. a invocat excepția inadmisibilității acțiunii din două perspective, respectiv că actul atacat nu produce efecte juridice, nefiind act administrativ și din perspectiva neîndeplinirii procedurii prealabile, acordând cuvântul părților pe asupra acestei excepții. 2.

Prin încheierea din 21.07.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus amânarea ulterioară a pronunțării, fără dezbateri orale. 2.

Prin sentința nr. 695 din data de 4 august 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a luat act de cererea reclamantului A. de renunțare la judecata capătului de cerere privind suspendarea aplicării pct. 2 din dispozitivul hotărârii 1050/2017 emise de Consiliul Superior al Magistraturii; A respins acțiunile ce fac obiectul dosarelor conexe nr. x/2018 și y/2019, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca inadmisibile; A respins cererea ce face obiectul dosarului nr. x/2019, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată. 3. Calea de atac exercitată în cauză Împotriva încheierilor din 18.12.2019, 09.06.2020, 07.07.2020 și 21.07.2020, precum și împotriva sentinței nr. 695 din 4 august 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs reclamantul A., întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea încheierilor și a sentinței recurate și rejudecarea cauzei, în sensul admiterii cererilor de chemare în judecată. În motivarea recursului arată că, în ceea ce privește dosarul nr. x/2018, a solicitat anularea Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, respectiv a pct. 2 din dispozitiv, potrivit căruia detașările ulterioare datei acestei hotărâri pot fi dispuse și prelungite o singură dată, fără ca durata maximă cumulată să depășească termenul legal de 6 ani. Apreciază că prin această dispoziție s-a instituit o regulă a termenului de 6 ani de detașare, cumulați pe parcursul întregii cariere, ceea ce reprezintă un exces de putere, uzurparea atribuțiilor legiuitorului, este discriminatorie, produce efecte retroactive și încalcă dreptul la carieră și dezvoltare profesională a magistraților. În ceea ce privește dosarul nr. x/2019, arată că prin cererea de chemare în judecată din 17.04.2019 a solicitat anularea pct. 2 din dispozitivul Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; să se constate că Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost emisă cu exces de putere și aceasta a constituit un impediment în ceea ce îl privește pentru obținerea unor posturi care se ocupă prin detașare, conform art. 58 alin. (1) din Legea nr. 303/2004, respectiv pentru prelungirea detașării în cadrul misiunii B. la solicitarea misiunii în baza scrisorilor formulate de Serviciul de Acțiune Externă al Uniunii Europene - Capacitatea Civilă de Planificare și Conducere, din data de 5 aprilie 2018 și de misiunea B., înregistrată sub nr. x din data de 18 iunie 2018; că prin practica Consiliului Superior al Magistraturii a fost descurajat să candideze la o serie de funcții în cadrul Institutului Național al Magistraturii, Școlii Naționale de Grefieri, aparatului propriu al CSM, Ministerului Justiției și unităților subordonate, precum și Serviciului European de Acțiune Externă. Referitor la dosarul nr. x/2019, arată că prin cererea din data de 10.05.2019 a solicitat să se constate că prin Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a fost discriminat în sensul că de la data adoptării acesteia, 17.10.2017, i s-a blocat accesul la diverse funcții care se ocupă prin detașare în condițiile art. 58 din Legea 303/2004; să se constate că art. 2 din Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii a produs efecte de natură discriminatorie în ceea ce îl privește, în sensul că nu i s-a prelungit detașarea în cadrul misiunii B. și nu a putut accede la mai multe funcții care se ocupă prin detașare în condițiile art. 58 din Legea cu nr. 303/2004. De asemenea, arată că a solicitat desființarea Hotărârii nr. 429 din data de 05.11.2018 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării din dosarul CNCD nr. x/2018; anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii; aplicarea, potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000, a sancțiunii amenzilor contravenționale, astfel cum a solicitat prin petiție; restabilirea situației anterioare, ca o consecință a desființării Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a CNCD. Precizează că potrivit mențiunilor grefierului de ședință, nedatate și nesemnate de judecător, efectuate după încheierea dezbaterilor, pe încheierea din data de 07.07.2020 pronunțată în dosarul nr. x/2018, instanța ar fi respins excepția litispendenței între dosarul cu nr. x/2019 (în realitate dosarul cu nr. x/2019, dosarul cu nr. x/2019 privind alte părți, fără nicio legătură cu subsemnatul, CSM sau CNCD). Arată că instanța de fond a încălcat dispozițiile legale privind incompatibilitățile și obligația de a se abține, motiv de clasare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., întrucât în perioada judecării și soluționării celor trei dosare, doamna judecător C. se afla înțr-o relație de dependență în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv aceasta se afla într-o procedură de selecție pentru o funcție de formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii, pentru care a primit aprobarea de a participa din partea Consiliului Superior al Magistraturii, situație de natură să ridice îndoieli cu privite la imparțialitatea acesteia. Astfel, prin Hotărârea Plenului CSM nr. 175/08.10.2020, doamna judecător C. a fost numită într-o funcție de formator în cadrul INM, iar prin HSPJ nr. 1224/13.10.2020 a fost detașată în cadrul INM pe o perioadă de trei ani, începând cu data de 01.11.2020. Consideră că participarea doamnei judecător la procedura de selecție pentru o funcție de formator în cadrul INM, depindea în mod direct, nemijlocit de decizia pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii în perioada soluționării dosarelor sale. Consideră că judecătorul cauzei avea obligația de a se abține de la judecarea unei cauze în care CSM era pârât, în condițiile în care se afla într-o procedură de obținere a unor foloase de carieră de la CSM. Arată că aparența de imparțialitate a judecătorului este indispensabilă pentru constituirea sentimentului justițiabilului de încredere că judecătorul chemat să soluționeze litigiul nu depinde în mod acut, direct, și într-o perioadă care se suprapune cu soluționarea unei cauze, de puterea de decizie a părții adverse, sens în care invocă art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și jurisprudența CEDO sub acest aspect. Susține că într-o situație similară, doamna judecător C. a apreciat că un judecător care primește foloase de carieră de la CSM nu furnizează o aparență de imparțialitate atunci când judecă o cauză în care CSM este pârât. Precizează că nu putea uza de instituția recuzării, deoarece nu a cunoscut faptul că doamna judecător primește foloase și beneficii de carieră de la partea adversă din proces, Consiliul Superior al Magistraturii, astfel că sunt aplicabile dispozițiile art. 488 alin. (2) din C. proc. civ. Tot subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că după admiterea cererii de recuzare prin încheierea din data de 03.12.2019, dispusă în dosarul nr. x/2018, acesta trebuia repartizat aleatoriu, or, la dosarul cauzei nu există niciun document din care să rezulte că dosarul a fost repartizat aleatoriu completului 2 fond al doamnei judecător C., recurentul-reclamant apreciind că în acest mod au fost încălcate normele de procedură privind repartizarea aleatorie. De asemenea, arată că instanța de fond a soluționat toate cele trei dosare printr-o singură hotărâre, deși nu le-a conexat, iar excepția de conexitate a dosarelor nr. x/2018 și nr. y/2019 a respins-o prin încheierea din data de 09.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2018. Mai susține că instanța nu s-a pronunțat pe conexitatea dosarelor x/2018 și nr. y/2019, iar dacă nu a constatat existența unei cauze de conexitate sau litispendență între acestea, se impunea conform art. 107 alin. (4) din HCSM nr. 1375/2015 să restituie dosarul nr. x/2019 completului inițial investit. Consideră că, reținând cauza spre judecare, instanța a încălcat normele procedurale privind repartizarea aleatorie a cauzelor. Susține că instanța nu s-a pronunțat cu privire la cererea sa de rectificare a încheierii din data de 07.07.2020. Recurentul-reclamant mai arată că instanța nu a îndeplinit rol activ în vederea administrării probelor și calificării corecte a Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM ca fiind un act administrativ producător de efecte juridice. Mai arată că judecătorul fondului a motivat sentința după ce a fost detașat în cadrul Institutului Național al Magistraturii, sens în care invocă Decizia nr. 949/23.09.2008 a Curții Constituționale, prin care s-a reținut că judecătorul sau procurorul detașat într-o funcție publică încetează să mai exercite funcțiile specifice judecătorului sau procurorului și exercită atribuții specifice funcției publice în care a fost detașat, reținând prevederile alin. (5) ale art. 58 din Legea nr. 303/2004. Susține că în cauză, Consiliul Superior al Magistraturii a fost asistat și reprezentat de judecători, cu încălcarea dispozițiilor constituționale și legale privind incompatibilitățile, încălcându-i dreptul la un proces echitabil și de acces la o instanță imparțială, precum și principiul privind egalitatea părților în proces și principiul egalității armelor. De asemenea, susține că în cauză, fiind vorba de discriminare, sarcina probei s-a inversat, ceea ce implică faptul că instanța trebuia să manifeste rol activ în stabilirea adevărului și să dispună ca intimatul-pârât CSM să furnizeze explicațiile necesare cu privire la motivele reale pentru care, în cazul său, cumularea a mai mult de 6 ani de detașare reprezintă un impediment pentru prelungirea detașării. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că motivarea hotărârii nu se raportează la susținerile, la probele cauzei și la dispozițiile legale aplicabile și nici nu este motivată sub aspectul tuturor argumentelor relevante și utile invocate. Mai mult chiar, motivarea sentinței atacate se limitează la a prelua susținerile CSM și de a reține că din cuprinsul hotărârii nr. 1050/12.10.2017 reiese că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii ar fi emis o hotărâre prin care a interpretat dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind CSM, deși din analizarea actului și a probelor, rezultă că în ceea ce privește duratele detașărilor, intimatul CSM a instituit regula privind 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere. Consideră că în mod greșit instanța de fond a motivat aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 997/2008, în sensul că CNCD nu poate aprecia asupra legalității actelor adoptate în procesul legislativ și nici asupra modului în care este interpretată și aplicată legea de către organele de stat, deși Decizia CCR respectivă se referă la faptul că CNCD nu are competența ca, în cadrul activității sale jurisdicționale, să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Or, speța privind anularea hotărârii CNCD (dosar nr. x/2019), privește constatarea unei situații de fapt discriminatorii, și anume a faptului că regula "cotei" de 6 ani instituită de CSM, astfel cum a și fost aplicată în concret este discriminatorie prin faptul că elimină categoria celor care și-au consumat cei 6 ani de detașare de la a mai obține alte funcții care se ocupă prin detașare, regulă pentru a cărei adoptare CSM nu era abilitat conform deciziilor CCR nr. 474/2016, 172/1016 (Decizia CCR nr. 121/2020), 588/2017, etc. Arată că a solicitat ca CNCD să procedeze la înlăturarea consecințelor faptelor discriminatorii și restabilirea situației anterioare discriminării și că prin cererea din data de 15.06.2018, transmisă CNCD, a achiesat la faptul că acesta nu are competența de a anula Hotărârea nr. 1050/2017, sens în care obiectul petiției și a dosarului nr. x/2018 a rămas doar constatarea și sancționarea faptei de discriminare, competență ce revine CNCD, aspect cu privire la care decizia CCR menționată nu este aplicabilă. Aplicabilitatea Deciziei CCR nr. 997/2008 este în sensul că CNCD nu are competența de a anula art. 2 al Hotărârii Plenului CSM nr. 1050/2017, aspect care nici nu a făcut obiectul cererilor de chemare în judecată. Consideră că instanța de fond a motivat în mod greșit faptul că recurentul-reclamant nu se află în situație comparabilă în raport cu magistrații față de care a invocat existența unei discriminări. De asemenea, consideră că în mod greșit instanța de judecată a motivat că detașarea nu este o măsură care se dispune în interesul magistraților, ci în interesul instituțiilor care o solicită, ignorând faptul că detașarea este o măsură ce reprezintă și o opțiune de carieră și că beneficiul de carieră este o expresie a dreptului la carieră consacrat de Decizia CCR nr. 20/2000, Decizia CCR nr. 153/2020 și Decizia CCR nr. 900/2020. Susține că instanța de fond a motivat hotărârea recurată cu ignorarea probelor, hotărârea este lipsită de suportul probator necesar unei motivări și nu poate fi considerată o intepretare a art. 58 din Legea nr. 303/2004, având în vredere numeroasele detașări dispuse pentru unii dintre magistrați care cumulau mult peste 6 ani de detașare. Consideră că motivarea hotărârii nu este în concordanță cu probele administrate în cauză și care nu au fost contestate de către pârâtul CSM. Astfel, arată că hotărârea recurată ignoră faptul că probele, necontestate de pârâtul CSM, indică faptul că regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare nu reprezintă o chestiune de interpretare a legii și nici nu poate fi considerată o interpretare a art. 58 din Legea nr. 303/2004, (Hotărârea CNCD nr. 429/2018 pct. 25 a reținut în mod greșit că regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere ar reprezenta o chestiune de interpretare a legii); că în cazul magistraților, obținerea unor funcții dintre cele care se ocupă prin detașare, reprezintă opțiuni și oportunități de carieră care sunt o expresie a dreptului la carieră; ignoră realitatea obiectivă privind elementul de comparabilitate și excluderea sa de la beneficiul obținerii unei prelungiri a detașării, dar și efectele produse în planul planificării carierei de instituirea unei perioade de 6 ani de detașare; ignoră că Hotărârea nr. 1050/2017 a fost invocată ca temei pentru adoptarea unor hotărâri individuale în materia detașării și a prelungirii detașării; ignoră faptul că un membru ales al CSM se referă la Hotărârea nr. 1050/2017, ce a afirmat că trebuie menționată și practica nou instituită de către Consiliul Superior al Magistraturii, care a instituit prin Hotărârea nr. 1050/12 octombrie 2017, regula duratei maxime cumulate a detașării unui magistrat de 6 ani; ignoră punctele de vedere nr. 3361/2018, 16388/2018, 216C 3/2019, 2/21603/2019, formulate de CSM la dosarele existente la CNCD ca urmare petițiilor recurentului; ignoră faptul că din analizarea hotărârilor nr. 373/26.06.2018, 374/26.06.2018, 212/2018, 389/2018 ale secției pentru procurori și 850/2018 a secției pentru judecători reiese criteriul avut în vedere la luarea hotărârilor referitoare la prelungirea detașării, respectiv criteriul termenului legal de maxim 6 ani de detașare, și nu un eventual criteriu al oportunității; ignoră încercările de mistificare și denaturare a situației de către intimatul-pârât CSM; ignoră faptul că regula duratei maxime de 6 ani de detașare i s-a aplicat doar recurentului și procurorului la care se referă Hotărârea secției pentru procurori nr. 373/2018, în timp ce altor magistrați, nu li s-a aplicat, recurentul-reclamant invocând hotărâri ale secțiilor CSM și faptul că CSM nu a contestat realitatea acestor detașări. De asemenea, arată că instanța de fond a ignorat faptul că din ansamblul probator reiese faptul că în timp ce intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii pretindea faptul că regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere a magistratului izvorăște din lege și reprezintă o interpretare fidelă a art. 58 din Legea cu nr. 303/2004 și că această regulă se aplică în egală măsură tuturor magistraților, acesta, prin secțiile sale, dispunea detașări pentru unii judecători și procurori care depășeau cu mult 6 ani de detașare. Consideră că înțelesul art. 58 din Legea nr. 303/2004 este că numărul detașărilor unui magistrat pe parcursul carierei sale nu este limitat și că perioada de 6 ani reprezintă perioada maximă pe care se poate dispune o singură detașare a magistratului, și nu perioada maximă a detașărilor care pot fi dispuse în cursul carierei magistratului. Referitor la compararea cu magistrații care nu și-au epuizat cei 6 ani de detașare, arată că deși s-a susținut că în fapt carierele acestora au un parcurs diferit, dar sunt supuse acelorași dispoziții legale, în realitate magistrații nu erau supuși acelorași dispoziții legale, ci unor dispoziții legale distorsionate de regula și practicile discriminatorii adoptate în mod abuziv de intimatul-pârât CSM. Consideră că art. 58 din Legea nr. 303/2004 a fost corect interpretată prin hotărârea Plenului CSM din data de 20.09.2011. Un alt aspect vizează afirmația potrivit căreia: "carierele celor două categorii de magistrați au un parcurs diferit", întrucât instanța nu raportează categoria magistraților la beneficiul constând în opțiunile de carieră ale acestora de a accede la funcțiile enumerate la art. 58 din Legea nr. 303/2004. Arată că regula instituită de pârâtul CSM exclude magistrații care au atins cei 6 ani de detașare de la posibilitatea de a obține asemenea, funcții. Consideră că, date fiind aspectele de mai sus, sentința recurată nu respectă exigențele pe care trebuie să le prezinte motivările hotărârilor judecătorești, considerentele contrazicând realitatea de fapt. Mergând pe raționamentul instanței, susține că, din moment ce o anumită persoană ocupă o funcție prin detașare, aceasta poate fi supusă abuzurilor, poate fi discriminată, nu mai are dreptul la un mediu de muncă adecvat, pentru că detașarea este o măsură dispusă în interesul instituției, ce anulează orice drept, inclusiv dreptul de a fi tratat în mod egal cu ceilalți membrii ai sistemului. Consideră că raporturile profesionale sunt mai complexe decât s-a reținut și motivat de către instanță, iar în raporturile profesionale privind opțiunile de carieră, sunt angrenate și alte elemente, drepturi și obligații de ambele părți, cum sunt dreptul la carieră, condițiile serviciului, dreptul la predictibilitate în raporturile de serviciu, dreptul la demnitate. Mai arată că motivarea trebuie să conțină elemente de fapt și de drept reținute în mod corect, ca și condiție de legalitate, o motivare insuficientă sau care reține în mod greșit elementele de fapt și de drept este echivalentă cu lipsa motivării, întrucât situația a fost greșit calificată ca nefiind discriminare, deși reprezintă o discriminare evidentă. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., și referitor la calificarea Hotărârii nr. 1050/2017 (art. 2) ca act care nu produce efecte juridice, cu consecința respingerii capătului de cerere privind anularea art. 2 ca inadmisibil, invocă art. 2 alin. (1) lit. (c) din Legea nr. 554/2004, apreciind că instanța de fond a aplicat în mod greșit această dispoziție legală. Susține că actul atacat a produs efecte juridice, a fost emis de o autoritate, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii. Astfel, arată că Hotărârea nr. 1050/2017 a Plenului CSM a fost emisă în conformitate cu rolul constituțional al CSM, cu atribuții exclusive în ceea ce privește gestionarea carierei magistraților, în regim de putere publică și a constituit temei pentru luarea mai multor hotărâri; că actul juridic operează în limitele intenției autorilor săi, or, în acest caz reiese că intenția membrilor CSM a fost adoptarea regulii contestate; că notele și punctele de vedere ale DLDC și DRUO reprezintă o analiză, ce conține concluzii și propuneri pentru calea de urmat, reprezentând acte pregătitoare, ce nu produc efecte juridice, în timp ce Hotărârea nr. 1050/2017 reprezintă actul prin care s-a decis conduita viitoare a CSM în materia detașărilor, ceea ce aduce o schimbare în ordinea juridică a detașărilor și produce efecte juridice, aceasta fiind singura explicație pentru emiterea hotărârii atacate. Consecințele produse de art. 2 din Hotărârea nr. 1050/2017 și de regula termenului legal de maxim 6 ani de detașare cumulați pe parcursul întregii cariere, vizează planificarea carierei, cu efectul încălcării condițiilor de serviciu și a dreptului la carieră al judecătorilor și procurorilor. În ceea ce privește fapta de discriminare care face obiectul Hotărârii CNCD nr. 429/2018, arată că interpretarea dată de judecător situației de fapt este greșită în raport cu dispozițiile legale aplicabile în materia discriminării, cu jurisprudența, precum și cu teoriile și argumentele existente în această materie. Astfel, sub acest aspect, arată că: instanța a reținut în mod greșit că faptele reclamate nu reprezintă discriminare, întrucât detașarea reprezintă o măsură care se dispune în interesul angajatorului și instituției la care se dispune detașarea; instanța a aplicat greșit dispozițiile legale speciale privind discriminarea prin faptul că nu a dat consistență dispozițiilor legale speciale privind investigarea faptelor de discriminare. În acest sens, susține că motivarea CNCD din Hotărârea nr. 429/2018 este necorespunzătoare, CNCD a aplicat greșit legislația specifică discriminării, aspecte ignorate de către instanța de fond, în condițiile în care nu există nicio justificare obiectivă, rezonabilă a tratamentului diferențiat la care recurentul-reclamant a fost supus. Invocă dispozițiile art. 27 alin. (4) din O.G. nr. 137/2000, care nu au fost valorificate de către intimatul-pârât CNCD. 4. Apărările formulate în recurs Intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea ca nefondat a recursului formulat împotriva încheierilor din 18.12.2019, 09.06.2020, 07.07.2020 și 21.07.2020, precum și împotriva sentinței nr. 695 din 4 august 2020, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., arată că prima instanță a fost constituită potrivit dispozițiilor legale, iar hotărârea a fost pronunțată de un complet de judecată stabilit aleatoriu, conform art. 110 alin. (2) din Regulamentul OIJ, aprobat prin Hotărârea Plenului CSM nr. 1375/2015, ca urmare a admiterii cererii de recuzare în ședința din 03.12.2019. Din această încheiere rezultă că prezenta cauză a fost înaintată în vederea repartizării aleatorii. Consideră că sunt nefondate susținerile recurentului-reclamant referitoare la nerespectarea garanției de imparțialitate a instanței de judecată și a dreptului său la apărare. Cu privire la criticile privitoare la repartizarea și asistarea CSM în instanță, arată că recurentul-reclamant nu a contestat niciodată în fața primei instanțe calitatea de reprezentant a persoanelor mandatate de către CSM, astfel că aceste critici nu pot fi invocate și analizate în recurs, fiind tardive. Referitor la criticile subsumate rolului activ al judecătorului în soluționarea cauzei, arată că acestea sunt neîntemeiate, instanța de fond admițând și administrând toate probele necesare soluționării cauzei. De asemenea, arată că sunt nefondate și susținerile recurentului-reclamant în sensul că hotărârea recurată a fost motivată după ce președintele de complet a fost detașat în cadrul INM ca formator, întrucât motivarea hotărârii într-o asemenea ipoteză nu încalcă nicio normă de procedură și nu aduce nicio vătămare care să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului. Arată că în cauză nu este incidentă nici Decizia Curții Constituționale nr. 949/2008, având în vedere că potrivit art. 58 alin. (3) din Legea nr. 303/2004, în perioada detașării, judecătorii și procurorii își păstrează calitatea de judecător sau procuror, calitate în care au obligația de a motiva hotărârile pronunțate. În același sens, invocă și dispozițiile art. 395 alin. (3) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., arată că hotărârea instanței de fond este legală și motivată corespunzător, iar faptul că nu s-a răspuns în detaliu tuturor aspectelor invocate de către recurentul-reclamant prin cererile de chemare în judecată, nu constituie un motiv de casare a hotărârii recurate, în condițiile în care instanța de fond a expus argumente de fapt și de drept apte să fundamenteze în concret soluția pronunțată. Consideră că nu este fondat nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., având în vedere că instanța de fond în mod corect a constatat că cererea de anulare parțială a Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii este inadmisibilă, în condițiile în care hotărârea atacată nu este un act administrativ producător de efecte juridice. Susține că și soluția instanței de fond referitoare la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de anulare a Hotărârii Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării nr. 429/05.11.2018 este legală, în condițiile în care instanța de fond a reținut în mod corect incidența Deciziei Curții Constituționale nr. 997/2008, întrucât Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării nu poate analiza modul în care Consiliul Superior al Magistraturii a interpretat dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, o astfel de examinare echivalând cu interpretarea și aplicarea legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată. Astfel, arată că aspectele sesizate de către recurentul-reclamant la CNCD nu vizau fapte de discriminare, ci interpretarea și aplicarea legii. Pe de altă parte, arată că recurentul-reclamant nu s-a aflat într-o situație comparabilă și discriminatorie în raport cu magistrații care nu au fost detașați sau care au avut detașări mai scurte de 6 ani și care puteau să își gestioneze în cunoștință de cauză cariera. Totodată, consideră că în cauză nu sunt incidente dispozițiile art. 2 alin. (1)-(3) din O.G. nr. 137/2004, având în vedere că nu există un tratament diferențiat, manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință față de persoane sau situații aflate în poziții compartabile și nu există un criteriu de discriminare în sensul textului de lege invocat. Invocă în acest sens, Decizia Curții Constituționale nr. 1/1994, precizând că detașarea judecătorilor și procurorilor nu se dispune în interesul magistraților, ci numai în interesul instituției care o solicită, iar gestionarea resurselor umane în sistemul judiciar se face de către Consiliul Superior al Magistraturii. Mai arată că la momentul la care au fost emise cele două hotărâri ale secției pentru Procurori din cadrul CSM, în raport de care recurentul-reclamant invocă discriminarea, era în vigoare art. 58 alin. (1) 2 din Legea nr. 303/2004, potrivit căruia: "În cazul în care judecătorul sau procurorul își manifestă opțiunea de a exercita o funcție la instituții ale Uniunii Europene sau organizații internaționale, acesta este eliberat din funcția de judecător sau procuror cu rezervarea postului." 5. Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 25 octombrie 2021, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este fondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Cu titlu prealabil, Înalta Curte constată că autoritatea provizorie de lucru judecat, invocată de intimatul-pârât Consiliul Superior al Magistraturii prin întâmpinare, în raport cu soluția pronunțată în dosarul nr. x/2017 al Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, prin sentința nr. 180 din 01.08.2022, reprezintă o apărare de fond, ce urmează a fi analizată ca atare. Prin acțiunile înregistrate pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, respectiv a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2018 și nr. y/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii: anularea Hotărârii Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017, ca nelegală și netemeinică, în ceea ce privește punctul 2 din dispozitiv și suspendarea aplicării punctului 2 din dispozitivul Hotărârii de principiu a Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/2017. Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării: să se constate că prin art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM a fost discriminat, în sensul că i s-a blocat accesul la anumite funcții care se ocupă prin detașare; anularea Hotărârii nr. 429/05.11.2018 a Consiliului Național pentru Combaterea Discriminării, emise în dosarul x/2018 și anularea art. 2 al Hotărârii nr. 1050/2017 a Plenului CSM; aplicarea potrivit art. 7 din O.G. nr. 137/2000 a sancțiunilor amenzilor contravenționale, astfel cum a solicitat prin petiție și prin actele ulterioare depuse la dosar. În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte constată că este nefondat. Astfel, sub un prim aspect, recurentul-reclamant susține că instanța de fond a încălcat dispozițiile legale privind incompatibilitățile și obligația de a se abține, având în vedere că în perioada judecării și soluționării celor trei dosare, doamna judecător C. se afla înțr-o relație de dependență în raport cu Consiliul Superior al Magistraturii, respectiv aceasta se afla într-o procedură de selecție pentru o funcție de formator în cadrul Institutului Național al Magistraturii, pentru care a primit aprobarea de a participa din partea Consiliului Superior al Magistraturii, situație de natură să ridice îndoieli cu privite la imparțialitatea acesteia. Critica este nefondată, în condițiile în care incompatibilitatea reprezintă un incident procedural privitor la compunerea sau constituirea instanței, când un judecător nu poate participa la soluționarea unei pricini, în cazurile expres prevăzute de lege, respectiv art. 41 și art. 42 C. proc. civ.. În actuala reglementare nu se distinge între cazurile de incompatibilitate, pe de o parte, și cele de recuzare și de abținere, pe de altă parte, aceasta identificând incompatibilitatea cu situațiile care nu permit judecătorului să participe la judecata unei anumite cauze sau în care se poate cere îndepărtarea acestuia de la judecata cauzei, iar abținerea și recuzarea reprezintă mijloacele procedurale prin care se invocă incompatibilitatea. În conformitate cu art. 43 alin. (2) C. proc. civ., judecătorul care știe că există un motiv de incompatibilitate în privința sa este dator să se abțină de la judecarea pricinii. Totodată, potrivit art. 44 din C. proc. civ.: "(1) Judecătorul aflat într-o situație de incompatibilitate poate fi recuzat de oricare dintre părți înainte de începerea oricărei dezbateri. (2) Când motivele de incompatibilitate s-au ivit ori au fost cunoscute de parte doar după începerea dezbaterilor, aceasta trebuie să solicite recuzarea de îndată ce acestea îi sunt cunoscute." Așadar, cererea de recuzare este formulată de părțile din proces, iar declarația de abținere este formulată de chiar judecătorul cauzei, care, în cazurile de incompatibilitate relativă, apreciază că s-ar afla într-un atare caz de incompatibilitate dintre cele expres prevăzute de lege. În mod similar, obligației judecătorului de a se abține îi corespunde dreptul părții de a-l recuza pe acesta, întrucât cazurile de abținere și cele de recuzare sunt identice, la fel cum procedura de soluționare a celor două incidente procedurale este comună. Examinând actele din dosarul de fond, se constată că pe tot parcursul soluționării fondului acțiunii formulate împotriva pârâtului Consiliul Superior al Magistraturii, reclamantul nu a efectuat vreun demers din care să reiasă că ar manifesta îndoieli în ceea ce privește imparțialitatea judecătorului desemnat cu soluționarea cauzei sale, în sensul că nu a formulat vreo cerere de recuzare împotriva acestuia. Pe de altă parte, este important a se reține că rolul declarației de abținere nu este acela de a fi exercitată doar formal, ci, așa cum reiese din prevederile art. 43 C. proc. civ., o atare declarație se formulează doar dacă există un motiv de incompatibilitate în privința judecătorului și, evident, în măsura în care acesta știe că există un astfel de motiv de incompatibilitate în privința sa. Împrejurarea că, în speță, petentul a sesizat aspectele evidențiate doar după pronunțarea sentinței de fond, în realitate, reflectă dezacordul părții în ceea ce privește raționamentul logico-juridic expus de judecătorul reclamat în fundamentarea soluției ce îi este nefavorabilă părții, însă aceste susțineri nu pot conduce la casarea hotărârilor recurate în baza acestui motiv de casare. Cu privire la invocarea de către recurentul-reclamant a normei de la art. 488 alin. (2) C. proc. civ., potrivit căreia: "(2) Motivele prevăzute la alin. (1) nu pot fi primite decât dacă ele nu au putut fi invocate pe calea apelului sau în cursul judecării apelului ori, deși au fost invocate în termen, au fost respinse sau instanța a omis să se pronunțe asupra lor", Înalta Curte constată că aceasta nu este aplicabilă prezentei cauze, în contextul în care textul de lege anterior redat vizează ipoteza în care hotărârile instanței de fond sunt susceptibile a fi atacate cu apel și ulterior cu recurs. Or, în contenciosul administrativ, potrivit art. 20 din Legea nr. 554/2004, hotărârile instanței de fond pot fi atacate numai cu recurs, ceea ce exclude de la aplicare, în această materie, textul de lege invocat de către recurentul-reclamant. Cu privire la critica referitoare la faptul că instanța de fond a soluționat toate cele trei dosare printr-o singură hotărâre, deși nu le-a conexat, Înalta Curte constată că și aceasta este nefondată, în condițiile în care prin încheierea din 07.07.2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a reținut că este învestită cu soluționarea celor trei dosare, care rămân conexate. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. ("când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei"), Înalta Curte reține că, subsumat acestui motiv de casare, recurentul-reclamant a invocat în esență faptul că hotărârea recurată nu este motivată sub aspectul tuturor argumentelor relevante și utile invocate, precum și faptul că motivarea sentinței atacate se limitează la a prelua susținerile CSM și de a reține că din cuprinsul hotărârii nr. 1050/12.10.2017 reiese că intimatul Consiliul Superior al Magistraturii ar fi emis o hotărâre prin care a interpretat dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind CSM. Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților." Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată cu privire la toate dosarele conexate. Motivul de recurs analizat nu are în vedere analizarea de către instanța de fond a fiecăruia dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept deduse judecății, putând să le răspundă prin considerente comune. Cu alte cuvinte, chiar dacă în motivarea hotărârii judecătorești nu se regăsesc literal toate susținerile invocate de partea reclamantă, sentința nu este susceptibilă de a fi reformată prin prisma motivului de recurs cercetat. Prin urmare, verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar reține că aceasta îndeplinește exigențele art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. De asemenea, în cuprinsul hotărârii judecătorești analizate, nu se regăsesc considerente contradictorii, instanța de fond înfățișând într-o manieră clară și coerentă argumentele avute în vedere în adoptarea soluției asupra cererii de chemare în judecată. Aceasta deoarece, din analiza considerentelor sentinței recurate, rezultă indubitabil că, în prezenta cauză, instanța de fond a prezentat raționamentului logico-juridic concretizat în dispozitivul sentinței, referitor la soluțiile pronunțate, astfel că nu se poate susține, cu suficient temei, că hotărârea atacată în prezenta cauză ar fi nemotivată, sau că, prin prisma considerentelor sale, nu ar fi posibilă exercitarea controlului judiciar prin intermediul căii de atac a recursului. Doctrina și jurisprudența au afirmat constant că o motivare clară și cuprinzătoare a unei hotărâri judecătorești nu presupune analizarea tuturor afirmațiilor părților, ci doar a acelora cu caracter esențial, chiar și acestea din urmă putând fi tratate în mod global. Este obligatoriu ca judecătorul să analizeze, în mod real și păstrându-și echilibrul dar și obiectivitatea, susținerile ambelor părți cu interese contrare în proces, dar doar acele susțineri care au legătură cu obiectul cauzei, cu fundamentul pretențiilor deduse judecății și cu soluția ce urmează a se dispune, din perspectiva acestei soluții, urmând a fi filtrate și cenzurate respectivele susțineri, fie în sensul reținerii, fie în cel al înlăturării lor. Astfel fiind, Înalta Curte apreciază că acest motiv de recurs nu este fondat. În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte reține următoarele: Cu privire la dosarele conexe nr. x/2018 și y/2019, instanța de fond, prin sentința nr. 695 din data de 4 august 2020, a respins acțiunile ce fac obiectul acestor dosare, formulate de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâtul Consiliul Superior al Magistraturii, ca inadmisibile, reținând că hotărârea Plenului CSM nr. 1050/2017 nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, întrucât acesta nu produce efecte juridice, deoarece se limitează la interpretarea unor dispoziții legale, respectiv a art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, art. 24 alin. (1), alin. (3) lit. a) și alin. (4) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii, statuând asupra duratei detașării unui magistrat. De asemenea, a respins cererea ce face obiectul dosarului nr. x/2019, formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâții Consiliul Superior al Magistraturii și Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării, ca neîntemeiată, reținând că în mod corect a reținut CNCD că nu poate analiza modul în care Consiliul Superior al Magistraturii a interpretat dispozițiile art. 58 alin. (2) din Legea nr. 303/2004, o astfel de examinare echivalând cu o problemă de interpretare și aplicare a legii, atribut exclusiv al instanțelor de judecată și că reclamantul nu se afla în situație comparabilă față de persoanele indicate în petiție, întrucât durata detașării lor nu a depășit termenul de 6 ani înainte de emiterea Hotărârii nr. 1050/12.10.2017. În ceea ce privește soluția pronunțată de către instanța de fond cu privire la dosarele conexe nr. x/2018 și y/2019, de respingere a acestora ca inadmisibile, dat fiind faptul că hotărârea Plenului CSM nr. 1050/2017 nu este un act administrativ în sensul art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte constată că prin Decizia nr. 6725 din 10 decembrie 2020, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal în dosarul nr. x/2017 s-a stabilit că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/12.10.2017 are natura unui act administrativ normativ, fiind supus cenzurii instanței de contencios administrativ în condițiile Legii nr. 554/2004. Având în vedere că s-a stabilit cu caracter definitiv că Hotărârea Plenului Consiliului Superior al Magistraturii nr. 1050/12.10.2017 reprezintă un act administrativ cu caracter normativ, aceasta se impune cu putere de lucru judecat și în prezenta cauză, în care s-a pus în discuție natura respectivei hotărâri. Prin urmare, instanța de fond a apreciat în mod greșit natura juridică a actului ce constituie obiectul acțiunii, considerând că Hotărârea Plenului CSM nr. 1050/12.10.2017 nu este un act administrativ, motiv pentru care a procedat la respingerea acțiunilor aferente dosarelor conexe nr. x/2018 și y/2019 ca inadmisibile. Astfel fiind, prima instanță a procedat în mod greșit la respingerea acțiunii ca inadmisibilă în dosarele conexe nr. x/2018 și y/2019 Instanța de recurs consideră că în acest mod a fost încălcat dreptul părților la un proces echitabil, fiindu-le cauzată o vătămare procesuală care nu poate fi înlăturată decât prin casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță de fond, pentru a se asigura părților accesul la dublul grad