ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 587/2021

Ședința publică din data de 3 februarie 2021

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2019, reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției emisă de pârâtă cu nr. x/2018 din 04.03.2019, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de acesta, precum și obligarea Inspecției Judiciare la efectuarea cercetării disciplinare a magistraților împotriva cărora a formulat plângerea.

Prin întâmpinare, pârâta Inspecția Judiciară a invocat excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile.

Prin sentința civilă nr. 540 din 4 octombrie 2019 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a admis excepția inadmisibilității acțiunii pentru neîndeplinirea procedurii prealabile, invocată de pârâtă și s-a respins cererea privind pe reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, ca inadmisibilă.

Împotriva sentinței civile nr. 540 din 4 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate, solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și trimiterea cauzei aceleiași instanțe pentru continuarea judecății și soluționarea pe fond a acțiunii, invocând faptul că sentința cuprinde motive contradictorii și străine de natura cauzei, fiind, totodată, dată cu greșita interpretare și aplicare a legii.

În contextul unei succinte prezentări a situației de fapt, recurentul-reclamant a susținut că instanța de fond nu a motivat în mod clar cu argumente și temeiuri juridice respingerea aspectelor invocate de acesta, prin răspunsul la întâmpinare, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii, respectiv faptul că în cuprinsul Legii nr. 317/2004 nu este cuprinsă excepția inadmisibilității formulării plângerii direct la instanța de contencios administrativ și fiscal a rezoluției de clasare, motivat de lipsa formulării plângerii la inspectorul-șef, iar în lipsa unei mențiuni exprese în acest sens, se adaugă la lege; în cuprinsul Legii nr. 317/2004 nu se menționează că aceasta se completează cu C. proc. civ. prin dispozițiile art. 45

1

alin. (3) din Legea nr. 317/2004, legiuitorul a prevăzut expres posibilitatea contestării rezoluției de clasare la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare, iar, dacă intenția legiuitorului ar fi fost în sensul inadmisibilității acțiunii în lipsa plângerii adresată inspectorului-șef, nu ar mai fi făcut această prevedere expresă.

A mai arătat recurentul-reclamant că dispozițiile art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 au intrat în vigoare la data de 11.10.2008, fiind introduse prin Legea nr. 234/04.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 08.10.2018, iar aspectele reclamate de acesta în plângerea adresată Inspecției Judiciare sunt anterioare intrării în vigoare a acestei legi, respectiv în perioada 25.07.2018 - 25.09.2018, astfel că, având în vedere că legea se aplică numai pentru viitor, dispozițiile art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu sunt aplicabile situației de față.

Intimata-pârâtă Inspecția Judiciară a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea recursului ca nefondat, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 13 aprilie 2020, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 3 februarie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului

Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia suspusă verificării, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele expuse în continuare.

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, încadrându-se în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând să fie analizate din această perspectivă.

Instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită cu o cerere, prin care reclamantul A. în contradictoriu cu pârâta Inspecția Judiciară, a solicitat anularea rezoluției emisă de pârâtă cu nr. x/2018 din 04.03.2019, prin care s-a dispus clasarea sesizării formulate de acesta, precum și obligarea Inspecției Judiciare la efectuarea cercetării disciplinare a magistraților împotriva cărora a formulat plângerea.

Prin sentința recurată, acțiunea a fost respinsă, ca inadmisibilă, pentru neîndeplinirea procedurii administrative prealabile, reclamantul formulând critici de nelegalitate, din perspectiva prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., astfel cum s- reținut, cu titlu preliminar.

Înalta Curte constată că sunt nefondate criticile formulate de recurent circumscrise dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., prin care s-a invocat faptul că instanța de fond nu a motivat în mod clar cu argumente și temeiuri juridice respingerea aspectelor invocate de acesta, prin răspunsul la întâmpinare, cu privire la excepția inadmisibilității acțiunii.

Instanța de control judiciar amintește că nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 paragraful 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda, la un examen efectiv al mijloacelor, argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența.

Lecturând considerentele sentinței recurate, Înalta Curte constată că acestea îndeplinesc exigențele dispozițiilor art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., întrucât, raportat la obiectul cauzei și limitele în care a fost învestită, prima instanță a expus în mod corespunzător argumentele care au condus la formarea convingerii sale, raportându-se la dispozițiile legale aplicabile raportului de drept dedus judecății.

Astfel, judecătorul a explicat soluția pronunțată în dispozitiv, prin argumente de fapt și de drept care demonstrează că acesta a analizat probele dosarului, pe care le-a trecut prin filtrul propriei sale aprecieri și a explicat raționamentul pe baza căruia a ajuns la concluzia respingerii acțiunii ca inadmisibilă.

În sensul dispozițiilor art. 425 alin. (1) din C. proc. civ., precum și a art. 6 § 1 din CEDO, motivele de fapt și de drept la care se referă textul reprezintă elementele silogismului judiciar, premisele de fapt și de drept care au condus instanța la adoptarea soluției din dispozitiv.

Aceasta înseamnă, așa cum s-a reținut în practica consolidată a instanței supreme, având în vedere că motivarea unei hotărâri este o chestiune de sinteză, de conținut, nu de volum, că instanța nu este obligată să răspundă punctual tuturor susținerilor/apărărilor părților ori fiecărei nuanțe date de părți textelor pe care acestea și-au întemeiat cererile, care pot fi sistematizate în funcție de legătura lor logică, cerință pe care o îndeplinește sentința recurată, faptul că soluția pronunțată nu este în concordanță cu opinia recurentului neputând să atragă casarea hotărârii în temeiul dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

În ceea ce privește celelalte teze ale art. 488 pct. 6 C. proc. civ., Înalta Curte observă că acestea se referă la situațiile în care există contradicție între considerente și dispozitiv, în sensul că dintr-o parte a hotărârii rezultă că acțiunea este întemeiată, iar din altă parte, că nu este întemeiată, astfel că nu se poate ști ce anume a decis instanța; există contradicție între considerente, în sensul că din unele rezultă netemeinicia acțiunii, iar din altele faptul că este întemeiată; motivarea soluției cuprinde considerente ce nu au legătură cu pricina în care a fost pronunțată soluția respectivă, niciuna dintre aceste situații neidentificându-se în cauză, de altfel, nefiind indicate nici de către recurent ca atare.

Înalta Curte constată că în cauză nu sunt incidente nici dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. în sensul invocat de recurentul-reclamant.

Instanța de recurs constată că reclamantul a sesizat instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune în anularea unei rezoluții de clasare a sesizării formulate de acesta, rezoluție emisă de Inspecția Judiciară în temeiul art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004.

La data inițierii prezentului demers judiciar, respectiv 12.03.2019,art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 (introdus prin Legea nr. 234/04.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 08.10.2018), care reglementa normele procesual civile speciale privind soluționarea litigiului în anularea rezoluției de clasare emisă de Inspecția Judiciară, prevedea următoarele:

"(1) Împotriva rezoluției de clasare prevăzute la art. 45 alin. (4), persoana care a formulat sesizarea poate depune plângere adresată inspectorului-șef, în termen de 15 zile de la comunicare. Plângerea se soluționează în cel mult 20 de zile de la data înregistrării la Inspecția Judiciară. (...)

(3) Rezoluția inspectorului-șef prin care au fost respinse plângerea și rezoluția de clasare pot fi contestate de persoana care a formulat sesizarea la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București, în termen de 15 zile de la comunicare. Soluționarea cauzei se face de urgență și cu precădere. (...)"

Totodată, amintește instanța de recurs că potrivit dispozițiilor art. 193 alin. (1) C. proc. civ., aplicabil în temeiul art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, sesizarea instanței se poate face numai după îndeplinirea unei proceduri prealabile, dacă legea prevede în mod expres aceasta, iar dovada îndeplinirii procedurii prealabile se va anexa la cererea de chemare în judecată, art. 7 din Legea nr. 554/2004 - normă generală de procedură în litigiile de contencios administrativ - prevăzând, de asemenea, necesitatea parcurgerii procedurii administrative prealabile.

Așa fiind, Înalta Curte constată că, în mod corect, a reținut judecătorul fondului că necesitatea parcurgerii sau nu a unei proceduri administrative, prealabil sesizării instanței de judecată, este stabilită prin voința legiuitorului, prin intermediul normelor de procedură speciale. În acest context, pentru a stabili necesitatea parcurgerii sau nu a procedurii administrative prealabile, nu prezintă relevanță temeiul juridic indicat de parte în cuprinsul acțiunii, ci sunt relevante normele de procedură speciale aplicabile în speță, determinate de tipul actului atacat în fața instanței, care dă și natura litigiului și procedura de contestare.

Or, așa cum rezultă cu claritate din dispozițiile art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, voința legiuitorului a fost aceea de a condiționa admisibilitatea acțiunii în justiție în anularea rezoluției de clasare emisă de Inspecția Judiciară de urmarea unei proceduri administrative prealabile, prin plângerea adresată inspectorului șef al Inspecției Judiciare.

Prin urmare, această procedură a fost instituită tocmai pentru a oferi persoanelor interesate posibilitatea rezolvării într-un termen mai scurt și mai operativ a reclamației lor, organul administrativ sesizat fiind, în cadrul procedurii, singurul care are posibilitatea să revină asupra actului emis, reprezentând, așadar, un mijloc de remediere a eventualei nelegalități a actului administrativ atacat prin reexaminarea de către organul emitent sau de către organul superior.

În aceste condiții, nu poate fi reținută invocarea de către recurentul-reclamant a dispozițiilor alin. (3) al aceluiași articol, în interpretarea proprie dată, urmare a scoaterii din context, a contestației împotriva rezoluției de clasare care s-ar adresa instanței de judecată.

Astfel, Înalta Curte observă că rezoluția de clasare prevăzută la alin. (3), la care face referire recurentul, este rezoluția de clasare prevăzută la art. 45 alin. (4), menționată la alin. (1) al aceluiași articol, pentru care este prevăzută adresarea de către persoana care a formulat sesizarea cu plângere către inspectorul-șef, astfel că interpretarea dată de acesta în sensul că dacă intenția legiuitorului ar fi fost în sensul inadmisibilității acțiunii în lipsa plângerii adresată inspectorului-șef nu ar mai fi făcut această prevedere expresă de contestare la instanța de judecată este eronată.

Contestarea rezoluției de clasare prevăzută la art. 45 alin. (4) din Legea nr. 317/2004, la instanța de judecată, a fost reglementată prin introducerea art. 45

1

prin Legea nr. 234/2018, în vederea asigurării accesului la justiție a persoanei care a formulat sesizarea la Inspecția Judiciară, întrucât prin Decizia Curții Constitutționale nr. 397 din 3 iulie 2014, publicată în Monitorul Oficial nr. 529 din 16 iulie 2014 s-a constatat că sintagma "rezoluția de clasare este definitivă" din cuprinsul art. 47 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 317/2004 privind Consiliul Superior al Magistraturii este neconstituțională în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din aceeași lege.

Astfel, în considerentele acestei decizii, instanța de contencios constituțional a reținut că " în ipoteza prevăzută de art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, inspectorul judiciar face o cercetare a fondului sesizării pentru a constata dacă există sau nu indicii cu privire la săvârșirea unei abateri disciplinare. Or, în această situație, textul de lege criticat, potrivit căruia rezoluția de clasare este definitivă și, deci, exclusă controlului judiciar, încalcă accesul liber la justiție, drept fundamental consacrat atât de Constituție, cât și de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, partea interesată fiind lipsită de accesul la o instanță judecătorească."

Este adevărat că, deși s-a declarat neconstituționalitatea sintagmei "rezoluția de clasare este definitivă", în condițiile antereferite, textul de lege nu a fost modificat și nu a pus în acord cu cele statuate de instanța de control constituțional în termenul legal, Înalta Curte de Casație și Justiție, prin soluția de principiu adoptată în ședința Plenului judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal din data de 13 februarie 2017, stabilind că Rezoluția de clasare a sesizării pronunțată de Consiliul Superior al Magistraturii - Direcția de Inspecție Judiciară în temeiul dispozițiilor art. 45 alin. (4) lit. b) din Legea nr. 317/2004, poate fi contestată, în fața instanței de contencios administrativ, fără îndeplinirea unei proceduri prealabile, însă, ulterior, prin introducerea prin Legea nr. 234/04.10.2018 a art. 45

1

, au fost reglementate normele procesual civile speciale privind soluționarea litigiului în anularea rezoluției de clasare emisă de Inspecția Judiciară, care prevăd inclusiv procedura adresării cu plângere către inspectorul-șef (alin. (1), anterior sesizării instanței de judecată (alin. (3).

În fine, Înalta Curte nu poate primi nici interpretarea recurentului-reclamant în sensul că dispozițiile art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004 nu sunt incidente în speță, întrucât faptele cu privire la care a efectuat sesizarea la Inspecția Judiciară privesc o perioadă anterioară intrării în vigoare a acestor dispoziții, întrucât potrivit art. 24 alin. (1) din C. proc. civ. "Dispozițiile legii noi de procedură se aplică numai proceselor și executărilor silite începute după intrarea acesteia în vigoare."

Or, astfel cum s-a reținut anterior, la data de 12.03.2019, la care a fost sesizată instanța de judecată, era în vigoare art. 45

1

alin. (1) din Legea nr. 317/2004, care a fost introdus, astfel cum susține recurentul însuși, prin Legea nr. 234/04.10.2018, publicată în Monitorul Oficial al României la data de 08.10.2018, în mod corect fiind reținută aplicabilitatea acestuia în cauza de față.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

Pentru considerentele expuse, nefiind identificate motive de casare a sentinței prin prisma dispozițiilor invocate de recurent, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurentul-reclamant A. împotriva sentinței nr. 540 din 4 octombrie 2019 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 3 februarie 2021.