ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 212/2015

Hotărârea pronunțată de Curtea de apel Prin sentința nr. 2659 din 18 septembrie 2013, Curtea de Apel București a admis acțiunea formulată de reclamantul C.N.S.A.S. și a constatat calitatea de colaborator al Securității în privința pârâtului N.N.

Cererea de recurs Împotriva sentinței pronunțate de Curtea de Apel București a declarat recurs, în condițiile art. 483 din Noul C. proc. civ., pârâtul N.N. În susținerea recursului recurentul arată că în mod nelegal instanța de fond i-a respins cererea de amânare a cauzei, solicitată în scopul obținerii unor înscrisuri doveditoare referitoare la situația reală din perioada 1973 - 1983, a imobilului situat în Miercurea Ciuc. De asemenea, arată recurentul-pârât că starea de fapt reținută în sentința atacată nu corespunde realității, iar hotărârea a fost dată cu aplicarea greșită a legii, întrucât la adresa menționată în cererea de chemare în judecată formulată de C.N.S.A.S. nu a locuit niciodată și astfel nu avea posibilitatea să pună la dispoziția organelor de securitate spațiu locativ, pentru realizarea de întâlniri cu rețeaua informativă.

Apărările intimatului C.N.S.A.S. Prin întâmpinarea formulată la data de 6 iunie 2014, intimatul C.N.S.A.S. a solicitat în principal constatarea nulității recursului având în vedere că acesta nu a fost redactat de un avocat, potrivit dispozițiilor art. 486 alin. (1) lit. e) C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs ce vizează faptul că în mod nelegal nu i-a fost acordat un termen pentru a depune la dosar înscrisuri relevante, instanța arată că recurentul nu a formulat întâmpinare și astfel judecătorul fondului a făcut aplicarea dispozițiilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., potrivit cărora „Nedepunerea întâmpinării în termenul prevăzut de lege atrage decăderea pârâtului din dreptul de a mai propune probe”. De altfel, pârâtul și-a dat acordul pentru folosirea respectivului spațiu de către organele Securității, fapt dovedit prin semnarea angajamentului, înscris pe care nu l-a contestat nici în fața primei instanțe și nici în recurs.

Procedura de soluționare a recursului 4.1. Examinarea recursului în completul de filtru Raportul întocmit în condițiile art. 493 alin. (2) și (3) din Noul C. proc. civ. a fost analizat în completul de filtru, fiind comunicat părților în baza încheierii de ședință din data de 28 iulie 2014, în conformitate cu dispozițiile art. 493 alin. (4) din Noul C. proc. civ. Părțile nu au depus puncte de vedere referitoare la concluziile raportului întocmit, asupra admisibilității în principiu a recursului. Prin încheierea din 31 octombrie 2014, completul de filtru a înlăturat critica formulată de intimat cu privire la nerespectarea condiției prevăzute de art. 486 alin. (2) Noul C. proc. civ., având în vedere Decizia Curții Constituționale nr. 462/2014 care a constatat că dispozițiile C. proc. civ. cuprinse în art. 13 alin. (2) teza a II-a, art. 83 alin. (3), precum și art. 486 alin. (3) cu referire la mențiunile care decurg din obligativitatea formulării și susținerii cererii de recurs prin avocat, sunt neconstituționale. În consecință, a constatat că cererea de recurs formulată de pârât îndeplinește condițiile de admisibilitate și astfel a declarat recursul ca fiind admisibil în principiu, în temeiul art. 493 alin. (7) Noul C. proc. civ., fixând termen de judecată pe fond a recursului. 4.2. Cu privire la fondul recursului Înalta Curte constată că nu se impune casarea hotărârii recurate prin prisma motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 din Noul C. proc. civ., reținând în dezacord cu recurentul că din examinarea documentelor atașate Notei de constatare din 13 februarie 2013, rezultă întrunirea în cauză a cerințelor art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008 pentru a fi constatată calitatea pârâtului de colaborator al Securității. Astfel, se reține că pârâtul a semnat un angajament la data de 18 ianuarie 1973, în prezența lt. major G.M., U.M. X Miercurea Ciuc, Biroul C.I. Prin respectivul angajament, pârâtul a acceptat benevol să pună la dispoziția organelor de Securitate casa în care locuia în fapt, pentru întâlniri cu persoanele aflate în rețeaua informativă a acestora. Pârâtul nu a contestat angajamentul depus la dosar nici în fața primei instanțe și nici prin recursul formulat, prin acest angajament asumându-și o serie de sarcini, precum și să aplice legenda convenită pentru întâlnirile ce urmau să aibă loc. Conform tabelului nominal anexat Notei de constatare, în locuința pusă la dispoziție de către pârât au fost introduși ofițeri de Securitate, aceștia având întâlniri cu persoane din rețeaua informativă a Securității pe perioada cuprinsă între anii 1973-1983. În anul 1983, luna septembrie, pârâtul s-a mutat în Blocul din Miercurea Ciuc, ca urmare a demolării imobilului în care a locuit, la această dată încetând colaborarea, întrucât noua adresă nu permitea realizarea conspirată a întâlnirilor cu rețeaua informativă (așa cum rezultă din nota-raport privind analiza casei de întâlnire „Oltul” din data de 27 iulie 1984, întocmită și semnată olograf de mj. B.N., U.M. X, Miercurea Ciuc). Așadar, Înalta Curte nu va reține apărarea recurentului-pârât în sensul că nu a locuit la acea adresă, unde de altfel nu a existat un bloc de locuințe, în raport de înscrisurile aflate la dosar, respectiv schița blocului de garsoniere A/6, Nota-raport din 27 iulie 1984 și angajamentul din 18 ianuarie 1973. Potrivit dispozițiilor art. 2 lit. b) teza finală -. O.U.G. nr. 24/2008: „Colaborator al Securității este și persoana care a înlesnit culegerea de informații de la alte persoane, prin punerea voluntară la dispoziția Securității a locuinței sau a unui alt spațiu pe care îl deținea, precum și cei care, având calitatea de rezidenți ai Securității, coordonau activitatea informatorilor”. Având în vedere că pentru a se reține calitatea de colaborator a unei persoane este necesară întrunirea cumulativă a două condiții, respectiv: înlesnirea culegerii de informații de la alte persoane și cea de-a două, punerea la dispoziția Securității a locuinței sau a altui spațiu pe care îl deține, în mod judicios judecătorul fondului a reținut întrunirea în cauză a ipotezei normei legale cuprinsă în art. 2 lit. b) din O.U.G. nr. 24/2008. Cu privire la critica ce vizează neacordarea de către judecătorul fondului a unui termen pentru obținerea documentelor care să dovedească „faptul că nu a existat niciodată imobilul de la adresa din str. T.Vladimirescu”, Înalta Curte reține că este nefondată. Pârâtul nu a formulat întâmpinare în fața instanței de fond, astfel că potrivit dispozițiilor art. 208 alin. (2) C. proc. civ., sancțiunea aplicabilă este decăderea sa din dreptul de a mai propune probe și de a invoca excepții, în afara celor de ordine publică, dacă legea nu prevede altfel. Față de această împrejurare, în mod corect instanța de fond a respins cererea de amânare formulată la 13 septembrie 2013, pentru obținerea unor înscrisuri care să demonstreze că în perioada 1973-1984 nu locuia la adresa indicată în dosar.

Soluția instanței de recurs Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte apreciază că soluția pronunțată de instanța de fond este legală, motiv pentru care recursul declarat în cauză va fi respins ca nefondat, potrivit art. 497 alin. (1) din Noul C. proc. civ..