Decizia nr. 2357/2015 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs

Obiectul acțiunii și procedura derulată de prima instanță Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, reclamantul A. a chemat în judecată pe pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța în cauză să dispună anularea Ordonanței CNVM nr. 323 din 25 septembrie 2012 și a Deciziei nr. 1027 din 6 noiembrie 2012, precum și obligarea pârâtei la sistarea solicitărilor adresate SC “B.” SRL de derulare a ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA. Pârâta Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. La data de 1 februarie 2013, SSIF D. SA, acționarul minoritar al SC C. SA, a formulat cerere de intervenție în interesul pârâtei, prin care a cerut, la rândul său, respingerea acțiunii reclamantului ca neîntemeiată. Reclamantul a formulat răspuns la întâmpinarea și cererea de intervenție accesorie depuse în cauză, în cuprinsul căruia a invocat o serie de excepții ce au fost respinse de către instanță în ședința publică din data 16 aprilie 2013, pentru argumentele expuse în încheierea de ședință de la acea dată. Curtea de apel a admis în principiu cererea de intervenție accesorie. În cauză, s-a administrat proba cu înscrisuri, iar pârâta a depus la dosar, în temeiul art. 13 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, documentația care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate. Prima instanță a respins, ca neîntemeiată, cererea reclamantului de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene în vederea pronunțării unei hotărâri preliminare în interpretarea dreptului european privind piața de capital.

Soluția instanței de fond Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, prin Sentința nr. 1336 din 16 aprilie 2013, a respins acțiunea formulată de reclamantul A., ca nefondată, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de SSIF D. SA și a respins cererea intervenientului de obligare a reclamantului la plata cheltuielilor de judecată, ca nefondată. Pentru a pronunța o asemenea soluție, primă instanță a reținut următoarele: În fapt, în anul 2006, a fost derulată o ofertă publică obligatorie de preluare a SC C. SA Oradea, inițiată de SC E. SRL, societate care acționa în mod concertat cu SC F. SRL și cu reclamantul A. Anterior derulării acestei oferte, structura acționariatului SC C. SA era următoarea: SC E. SRL - 42,37%; SC F. SRL - 3,12%; A. - 28,13%; alți acționari - 26,38%. După derularea ofertei, structura acționariatului SC C. SA a devenit următoarea: SC E. SRL - 48,71%; SC F. SRL - 3,12%; A. - 28,13%; alți acționari - 20,04%. La momentul respectiv, structura asociaților SC E. SRL era următoarea: SC F. SRL - 95%; G. - 5%. SC F. SRL avea ca asociat unic pe SC H. SRL, cu următorii asociați: I. - 50%; J. - 50%. În anul 2007, SC E. SRL și SC F. SRL au fuzionat, iar capitalurile sociale ale acestora au fost absorbite de SC H. SRL, aceasta devenind astfel acționar majoritar al SC C. SA, cu o deținere de 51,8% din capitalul social al societății emitente. La data de 30 decembrie 2011, a avut loc o tranzacție pe piața de capital în urma căreia SC B. SRL, al cărei unic asociat și administrator este reclamantul, a achiziționat de la SC H. SRL un pachet de acțiuni, reprezentând 51,88% din capitalul social al SC C. SA. Având în vedere că, în urma acestei tranzacții, SC B. SRL a depășit pragul de 33% din capitalul social al emitentului SC C. SA, devenind acționar majoritar al acesteia, prin adresa C.N.V.M. nr. 223 din 11 ianuarie 2012 societatea a fost notificată cu privire la incidența dispozițiilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, referitoare la obligația derulării ofertei publice de preluare, în termen de cel mult 2 luni de la momentul depășirii pragului. Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 106 din 4 aprilie 2012, SC B. SRL a fost sancționată cu avertisment, în calitatea sa de acționar al SC C. SA, având în vedere faptul că, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, nu a depus la C.N.V.M., în termenul prevăzut de art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății emitente. Prin același act, s-a stabilit obligația ca SC B. SRL, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M., în cel mult 15 zile de la emiterea ordonanței, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA. Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 185 din 20 iunie 2012, reclamantul a fost sancționat, în calitatea sa de administrator și asociat unic al SC B. SRL, acționar al SC C. SA, cu amendă în cuantum de 500 RON, pentru nedepunerea în termen a documentației aferente ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SRL. De asemenea, s-a stabilit un nou termen de 15 zile de la emiterea ordonanței pentru îndeplinirea obligației ca SC B. SRL, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M. documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 323/25 septembrie 2012, contestată în prezenta cauză, reclamantul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 51.000 RON, în calitatea sa de administrator și asociat unic al SC B. SRL, acționar al SC C. SA, pentru nedepunerea în termen a documentației aferente ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA Totodată, s-a reiterat dispoziția privind obligația ca SC B. SRL, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M., în cel mult 15 zile de la emiterea ordonanței, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA Contestația administrativă formulată de reclamant împotriva acestei ultime ordonanțe a fost respinsă, prin Decizia CNVM nr. 1027/06 noiembrie 2012. În drept, art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, în forma în vigoare la data emiterii actului atacat, prevede următoarele: „O persoană care, urmare a achizițiilor sale sau ale persoanelor cu care acționează în mod concertat, deține mai mult de 33% din drepturile de vot asupra unei societăți comerciale este obligată să lanseze o ofertă publică adresată tuturor deținătorilor de valori mobiliare și având ca obiect toate deținerile acestora cât mai curând posibil, dar nu mai târziu de 2 luni de la momentul atingerii respectivei dețineri”. Art. 273 2 alin. (1) din aceeași lege stabilește că este faptă contravențională nerespectarea obligațiilor prevăzute de art. 203 referitoare la inițierea, în termenul prevăzut de lege, a unei oferte publice de preluare obligatorie, sancțiunea aplicabilă crescând progresiv în funcție de numărul de zile cu care a fost depășit termenul legal. Astfel, potrivit art. 273 2 alin. (1) pct. i) lit. c) din actul normativ anterior arătat, în cazul în care termenul legal a fost depășit cu mai mult de 60 de zile, persoana fizică vinovată se sancționează cu amendă de la 50.001 RON la 500.000 RON. Prin prezenta acțiune, reclamantul susține, în esență, că nu are obligația derulării ofertei publice de preluare a SC C. SA, prevalându-se, în acest sens, de oferta publică de preluare derulată în anul 2006, alături de SC E. SRL și SC “F.“ SRL și de faptul că deținerile SC B. SRL sunt dețineri indirecte ale sale. Sub acest aspect, Curtea a reținut că, potrivit art. 66 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, „Persoanele care au dobândit cu respectarea prevederilor art. 203 alin. (1) sau art. 205 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 297/2004, mai mult de 33% din drepturile de vot asupra unei societăți comerciale sau care și-au îndeplinit obligația prevăzută la art. 205 alin. (3) din această lege, pot achiziționa acțiuni ale aceluiași emitent fără a derula o ofertă publică de cumpărare/preluare”. În opinia primei instanțe, este semnificativ faptul că articolul citat se referă, în mod expres, la dobândirea a peste 33% din drepturile de vot asupra unei societăți, prin una dintre modalitățile enumerate, ca o condiție a exonerării de obligația derulării unei oferte publice de preluare în cazul achizițiilor subsecvente de acțiuni ale aceluiași emitent. Rezultă, așadar că, pentru a fi exonerat de obligația în discuție, nu este suficient ca un anumit acționar, persoană fizică sau juridică, să fi participat anterior, alături de alte persoane cu care acționa concertat, la derularea unei oferte publice de preluare, ci este necesar ca, urmare a ofertei respective, să fi dobândit, să ajungă să dețină, peste 33% din acțiunile societății emitente. Or, în speță, se constată că reclamantul A. nu a achiziționat nicio acțiune a SC C. SA ca urmare a ofertei publice derulate în anul 2006, deținerea sa în cadrul societății emitente rămânând nemodificată, respectiv de 28,13%. Cu toate că art. 66 alin. (5) din Regulamentul CNVM nr. 1/2006 menționează că „În calculul procentului de 33%, prevăzut la art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, se iau în considerare atât deținerile directe, cât și deținerile indirecte”, având în vedere că la data derulării ofertei de preluare obligatorie a SC C. SA din anul 2006 reclamantul nu era asociat al celor două societăți cu care acționa concertat la momentul respectiv, SC E. SRL sau al SC F. SRL, și nu putea influența în vreun fel politica investițională a acestora, deținerile celor două societăți nu pot fi considerate dețineri indirecte ale sale. Prin urmare, Curtea a apreciat că, în urma desfășurării ofertei publice de preluare obligatorie din anul 2006, reclamantul nu a dobândit nici direct și nici indirect peste 33% din drepturile de vot asupra SC C. SA, deținerile sale rămânând de 28,13%, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 66 alin. (1) din Regulamentul CNVM nr. 1/2006, ipoteza la care se referă dispoziția normativă neregăsindu-se în speță. Pe cale de consecință, împrejurarea că deținerile SC C. SA sunt dețineri indirecte ale reclamantului, necontestată de altfel, este irelevantă pentru soluționarea cauzei,în condițiile în care societatea a depășit pragul de 33% din capitalul social al SC C. SA și avea obligația de a derula, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, oferta publică de preluare a societății emitente, obligație ce nu a fost îndeplinită în termenul de 2 luni prevăzut de lege, care s-a împlinit la data de 29 februarie 2012, acesta fiind depășit cu mai mult de 60 de zile la data emiterii ordonanței contestate prin prezenta acțiune. Instanță a concluzionat în sensul că a fost aplicată în mod corect reclamantului amenda în sumă de 51.000 RON, pentru nerespectarea prevederilor legale privind obligația de derulare a ofertei publice de preluare a SC C. SA, aceasta fiindu-i imputabilă în calitatea sa de unic asociat și administrator al SC B. SRL Curtea de apel a considerat că este nefondată susținerea reclamantului referitoare la încălcarea principiului unicității sancțiunii contravenționale principale, consacrat de art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, în condițiile în care sancțiunile succesive nu au fost aplicate pentru aceeași faptă. Astfel, inițial, s-a sancționat, în conformitate cu art. 272 lit. a) și art. 273 din Legea nr. 297/2004, în forma în vigoare la data emiterii Ordonanței nr. 106 din 4 aprilie 2012, nerespectarea prevederilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind depunerea documentației aferente ofertei publice de preluare obligatorie în termen de 2 luni de la depășirea pragului de 33%. Cea de-a doua sancțiune a fost aplicată, în temeiul acelorași dispoziții legale, pentru nerespectarea măsurii dispuse de C.N.V.M., prin Ordonanța nr. 106 din 4 aprilie 2012, de depunere a documentației în termen de 15 zile de la emiterea acesteia. Ultima sancțiune a fost aplicată, în conformitate cu art. 273 2 alin. (1) pct. i) lit. c) din Legea nr. 297/2004, în noua formă, pentru depășirea cu mai mult de 60 de zile a termenului legal pentru derularea ofertei publice de preluare obligatorie. De altfel, din dispozițiile art. 273 2 rezultă fără nici un dubiu că se pot aplica sancțiuni succesive pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 203 alin. (1) din Legea privind piața de capital, în funcție de intervalul de timp cu care a fost depășit termenul legal de conformare. În același sens, Curtea a reținut că, având caracter continuu, contravenția în discuție se epuizează prin constatare și sancționare, astfel că omisiunea, după momentul constatării, de conformare la dispozițiile legale constituie o nouă contravenție, susceptibilă de aplicarea unei noi sancțiuni. În raport de soluția dată acțiunii principale, Curtea de apel a apreciat că se impune admiterea cererii de intervenție formulată de SSIF ... SA în interesul autorității publice pârâte. Totodată, judecătorul fondului a considerat că reclamantul nu a căzut în pretenții față de terțul intervenient, ci exclusiv față de autoritatea pârâtă, situație în care nu datorează SSIF ... SA cheltuieli de judecată, în condițiile în care cererea de intervenție accesorie are natura juridică a unei simple apărări în folosul părții pentru care se intervine.

Recursul declarat de reclamantul A. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul, care a solicitat modificarea acesteia, în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată. În primul motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 7 C. proc. civ., recurentul a arătat că prima instanță a încălcat prevederile art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât hotărârea judecătorească nu cuprinde motivele pe care se sprijină, iar constatările prin care instanța înțelege să își argumenteze soluția fie sunt favorabile părții, fie sunt contradictorii și străine de natura pricinii. În cel de-al doilea motiv de recurs, încadrat în drept în dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., recurentul a susținut faptul că sentința contestată este dată cu interpretarea și aplicarea greșită a legii. În dezvoltarea acestui motiv de recurs au fost formulate de către recurent următoarele critici de nelegalitate cu privire la hotărârea judecătorească atacată: - prima instanță nu a ținut seama de faptul că recurentul a derulat, în condițiile art. 203 alin. (1) din Legea privind piața de capital, oferta publică de preluare obligatorie în anul 2006 a emitentului SC C. SA, urmare a achizițiilor sale directe sau prin entități deținute de acesta, situație în care nu îi mai poate fi imputabil faptul că nu a derulat o nouă ofertă publică, în raport de dispozițiile art. 66 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006; în acest sens, recurentul a evidențiat faptul că instanța de fond a reținut că deținerile SC B. SRL asupra emitentului SC “C.” SA reprezintă dețineri ale sale și intră în masa de calcul a procentului de 33%, prevăzut de textul legal anterior menționat; - forma actuală a legislației privind ofertele publice de preluare obligatorii este vădit discriminatorie față de persoanele care dețin drepturi de vot asupra aceluiași emitent și înțeleg să colaboreze, realizând o politică comună de conducere a unei societăți tranzacționate; - în speța de față, nu este aplicabilă Dispunerea de măsuri nr. 7 din 4 aprilie 2013, întrucât tranzacția, în urma căreia intimatul notifica pe SC B. SRL cu privire la obligația acesteia de a derula ofertă publică de preluare a emitentului SC “C.” SA, a avut loc la odată anterioară adoptării sale.

Apărările formulate în cauză 4.1. Intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară, autoritate administrativă succesoare în drepturi și obligații a Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, a formulat întâmpinare în care a solicitat respingerea recursului ca nefondat. Partea a prezentat istoricul deținerilor la emitentul SC “C.” SA și a răspuns punctual la motivele de recurs, după cum urmează: - în mod corect, prima instanță a reținut faptul că, în urma desfășurării ofertei publice de preluare obligatorie din anul 2006, reclamantul nu a dobândit nici direct nici indirect peste 33% din drepturile de vot asupra SC C. SA, deținerile sale rămânând de 28,13%, astfel că nu îi sunt aplicabile dispozițiile art. 66 alin. (1) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, ipoteza la care se referă textul normativ nefiind incidentă în speță; - conform declarației date de recurent, înregistrată sub nr. 3481 din 25 iulie 2011, la acel moment, controlul asupra SC “C.” SA reveneau unei societăți cu care acesta nu mai acționa în mod concertat; - SC B. SRL a fost înființată în anul 2011, având ca unic asociat pe recurent; - în data de 30 decembrie 2011, avut loc o tranzacție pe piața de capital în urma căreia SC B. SRL a achiziționat de la SC H. SRL un pachet de acțiuni reprezentând 51,89% din capitalul social al SC C. SA, moment de la care controlul asupra acestei ultime societăți s-a modificat, iar tranzacția a fost raportată la CNVM în data de 3 ianuarie 2012; prin adresa nr. 223 din 11 ianuarie 2012, SC B. SRL și SC C. SA au fost notificați cu privire la incidența dispozițiilor art. 203 alin. (1) din Legea privind piața de capital; de asemenea, prin adresa CNVM nr. 2870 din 22 februarie 2012, SC B. SRL a fost informată în detaliu asupra faptului că îi sunt aplicabile prevederile art. 66 alin. (3) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006, a fost atenționată să respecte dispozițiile art. 203 alin. (1) din Legea privind piața de capital și să depună documentația aferentă ofertei publice obligatorie de preluare; - recurentul nu intră sub incidența dispozițiilor legale privind tranzacțiile exceptate, dat fiind faptul că pachetul de acțiuni reprezentând 51,89% din capitalul social al SC C. SA, dobândit de către SC H. SRL, a fost achiziționat de către SC B. SRL printr-o tranzacție de pe piața de capital în data de 30 decembrie 2011; în aceste condiții, răspunderea pentru nerespectarea prevederilor privind obligația de promovare a ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA îi revine recurentului, în calitatea acestuia de administrator și asociat unic al SC B. SRL; - în mod corect, prima instanță a reținut faptul că nu a fost încălcat principiul unicității sancțiunii contravenționale, consacrat de art. 7 alin. (5) din O.G. nr. 2/2001; - este inadmisibilă critica recurentului referitoare la Dispunerea de măsuri nr. 7 din 4 aprilie 2013, în condițiile în care acest motiv de nelegalitate nu a fost antamat prin cererea de chemare în judecată; de altfel, măsurile dispuse prin actul anterior precizat nu retroactivează și nici nu sunt aplicabile în situația de față; - susținerile recurentului, subsumate motivului de modificare prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., sunt neîntemeiate, iar partea, prin prezentarea incompletă a evenimentelor, încearcă să denatureze situația de fapt reală, făcând abstracție de schimbarea controlului care a intervenit la emitentul SC C. SA. În cadrul întâmpinării, intimata a invocat excepția puterii de lucru judecat în ceea ce privește obligația recurentului de a derula oferta publică de la SC C. SA, în raport de Decizia nr. 9 din 9 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/35/2012. 4.2. Recurentul a formulat răspuns la întâmpinarea intimatei prin care a solicitat respingerea excepției puterii de lucru judecat, întrucât prezenta cale extraordinară de atac privește o altă ordonanță de sancționare diferită ca valoare decât cea soluționată prin Decizia nr. 9 din 9 ianuarie 2014. 4.3. Intimata SSIF ... SA a formulat concluzii scrise prin care a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, pentru argumentele prezentate la dosar ICCJ. 4.4. Recurentul a formulat concluzii scrise în care a reiterat principiul personalității răspunderii, recunoscut în materie contravențională, apreciat ca fiind încălcat de către autoritatea intimată.

Procedura derulată în recurs La termenul de judecată din data de 3 aprilie 2015, Înalta Curte a respins cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene formulată de recurent, pentru argumentele prezentate în încheierea de ședință de la acea dată. II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurent, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei ASF și în concluziile scrise formulate de intimata SSIF … S.A., dar și din oficiu, în baza art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte apreciază că recursul nu este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Controlul judiciar declanșat de recurentul-reclamant are ca obiect verificarea legalității Ordonanței CNVM nr. 323 din 25 septembrie 2012 - prin care partea a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 51.000 RON, în calitatea sa de asociat unic la SC B. SRL, acționar al SC C. SA -, precum și a Deciziei nr. 1027 din 6 noiembrie 2012 prin care CNVM a respins contestația administrativă. Prima instanță a respins acțiunea reclamantului, ca nefondată, pentru argumentele prezentate rezumativ la pct. I.2 din decizia de față. Soluția curții de apel este legală, fiind împărtășită și de instanța de control judiciar pentru că reflectă interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor normative incidente în materie, în raport cu situația de fapt rezultată din probele administrate în cauză. În concret, instanța de control judiciar reține: I. În speță nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se sprijină sau când aceasta cuprinde motive contradictorii ori străine de natura pricinii. În dreptul intern, nemotivarea hotărârii judecătorești este sancționată de legiuitor, pornind de la obligația statului de a respecta dreptul părții la un proces echitabil, drept consacrat de art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, conform jurisprudenței instanței de la Strasbourg, noțiunea de proces echitabil presupune ca o instanță internă, care nu a motivat decât pe scurt hotărârea sa, să fi examinat totuși, în mod real, problemele esențiale care i-au fost supuse și nu doar să reia pur și simplu concluziile unei instanțe inferioare. Dreptul la un proces echitabil include, printre altele, dreptul părților de a prezenta observațiile pe care le consideră pertinente pentru cauza lor. Întrucât Convenția Europeană a Drepturilor Omului nu are ca scop garantarea unor drepturi teoretice sau iluzorii, ci drepturi concrete și efective, dreptul aflat în discuție nu poate fi considerat efectiv decât dacă aceste observații sunt în mod real „ascultate”, adică în mod corect examinate de către instanța sesizată. Cu alte cuvinte, art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului implică, mai ales în sarcina instanței, obligația de a proceda la un examen efectiv al mijloacelor, al argumentelor și al elementelor probatorii ale părților, cel puțin pentru a le aprecia pertinența. Înalta Curte apreciază că motivarea hotărârii judecătorești înseamnă, în sensul strict al termenului, precizarea în scris a raționamentului care îl determină pe judecător să admită sau să respingă o cerere de chemare în judecată. În speța de față, instanța de control judiciar consideră că hotărârea recurată îndeplinește cerințele impuse de art. 261 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., întrucât curtea de apel a analizat probatoriile administrate în cauză, precum și dispozițiile legale incidente și a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată. Motivul de recurs analizat nu are în vedere fiecare dintre argumentele de fapt și de drept folosite de reclamant în cererea de chemare în judecată, instanța având posibilitatea să le grupeze și să le structureze în funcție de problemele de drept vizate, răspunzându-le prin considerente comune. Așadar, chiar dacă în motivarea sentinței nu se regăsesc literal toate susținerile prin care partea înțelege să convingă instanța, în sensul nelegalității actelor administrative contestate, sentința nu este susceptibilă de-a fi reformată prin prisma acestui motiv de recurs. II. În speță nu este fondat motivul de recurs reglementat de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., care se referă la cazul în care hotărârea pronunțată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșita a legii. Examinând argumentația primei instanțe în susținerea soluției adoptate cu referire la fondul cauzei, Înalta Curte reține, în acord cu prima instanță și contrar celor arătate de recurent, că măsura de sancționare contravențională este legală, pentru motivele în continuare arătate. În primul rând, Înalta Curte apreciază că este fondată excepția puterii de lucru judecat în ceea ce privește obligația recurentului de a derula oferta publică de la SC C. SA, în raport de Sentința nr. 886 din 1 martie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal în Dosarul nr. x/35/2012, rămasă irevocabilă prin Decizia nr. 9 din 9 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure. Ceea ce poate proba prezumția de lucru judecat ca mijloc de probă (factum probans) ar fi chestiunea pe care instanța a decis-o (factum probandum). Așadar, prezumția de lucru judecat înseamnă că ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Prezumția de lucru judecat reprezintă manifestarea pozitivă a autorității de lucru judecat - ceea ce a fost dezlegat jurisdicțional nu mai poate fi combătut - și constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, care are la bază două reguli fundamentale: a) o acțiune nu poate fi judecată în mod definitiv decât o singură dată (bis de eadem re ne sit actio) și b) o constatare (în sensul de soluție privind raporturile juridice deduse judecății) făcută printr-o hotărâre judecătorească este prezumată a exprima adevărul și nu trebuie să fie contrazisă de o altă hotărâre (res iudicata pro veritate accipitur). După cum s-a arătat anterior, prezumția operează atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase. De aceea, prezumția nu oprește judecata celei de a doua acțiuni, ci doar ușurează sarcina probațiunii, aducând în fața instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare de care trebuie să se țină seama. În concret, în Dosarul nr. x/35/2012, soluționat irevocabil prin Decizia nr. 9 din 9 ianuarie 2014 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, obiectul cererii de chemare în judecată l-a constituit anularea Ordonanței C.N.V.M. nr. 185 din 20 iunie 2012, prin care s-a dispus, pe de o parte, sancționarea contravențională a recurentului A., în calitatea sa de asociat unic la SC B. SRL și acționar al SC C. SA, pentru nerespectarea prevederilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, iar pe de altă parte, obligarea SC B. SRL, singură sau împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat să depună la C.N.V.M., în termen de cel mult 15 zile de la emiterea respectivei ordonanțe, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA. Soluția de respingere a acțiunii recurentului-reclamant a avut în vedere, în esență, următoarele argumente: - recurentul deține atât în mod direct (28,13%) acțiuni ale emitentului SC C. SA, cât și în mod indirect (51,89%) prin acțiunile deținute de SC B. SRL la SC C. SA; obligația de lansare a ofertei publice de preluare devine incidentă în situația în care o persoană obține controlul asupra unei societăți ale cărei acțiuni sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată; - recurentul nu a răsturnat prezumția de acțiune concertată și nu a demonstrat nelegalitatea actelor atacate; - nerespectarea prevederilor art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, ce instituie obligația de promovare a ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA Oradea este imputabilă recurentului în calitate de administrator și asociat unic al societății, conduita acestuia de neîndeplinire a obligațiilor sale legale fiind de natură să lezeze interesele celorlalți acționari ai societății emitente, cărora ar fi trebuit să le adreseze oferta de preluare, la un preț stabilit de legea pieței de capital și de reglementările emise în aplicarea acesteia. Dosarul de față are ca obiect, după cum s-a precizat anterior, anularea Ordonanței C.N.V.M. nr. 323 din 25 septembrie 2012 - prin care partea a fost sancționată cu amendă contravențională în cuantum de 51.000 RON, în calitatea sa de asociat unic la SC B. SRL și acționar al SC C. SA, pentru încălcarea obligației instituite de art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. În consecință, Înalta Curte constată că recurentul a fost sancționat contravențional prin cele două ordonanțe emise de C.N.V.M. pentru nerespectarea aceleiași obligații legale mai sus arătate, iar dezlegarea problemei de drept aflate în discuție a fost făcută în cadrul Dosarului nr. x/35/2012, existând considerente decizionale comune în ambele cauze. În raport de soluția pronunțată pe excepția puterii de lucru judecat, Înalta Curte apreciază că nu se mai impune analizarea criticilor formulate de recurent pe aspectul obligației instituite prin art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. În al doilea rând, Înalta Curte apreciază că nu a fost încălcat principiul unicității sancțiunii contravenționale principale, consacrat de art. 5 alin. (7) din O.G. nr. 2/2001, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 180/2002, cu modificările și completările ulterioare, având în vedere faptul că sancțiunile succesive nu au fost aplicate pentru aceeași faptă contravențională. Astfel, după cum în mod just a reținut și instanța de fond, prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 106 din 4 aprilie 2012, în temeiul art. 271, art. 272 lit. a) și art. 273 din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, SC B. SRL a fost sancționată cu avertisment, în calitatea sa de acționar al SC C. SA Oradea, având în vedere faptul că, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, nu a depus la C.N.V.M., în termenul prevăzut de art. 203 alin. (1) din Legea nr. 297/2004, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a societății emitente. De asemenea, prin art. 3 din Ordonanță, s-a stabilit obligația ca SC B. SRL, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M., în cel mult 15 zile de la emiterea ordonanței, documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA. Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 185 din 20 iunie 2012, în baza art. 272 lit. a), art. 273 alin. (1) lit. b), art. 276 lit. b) și art. 277 din Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, recurentul a fost sancționat, în calitatea sa de administrator și asociat unic al SC B. SRL, acționar al SC C. SA, cu amendă în cuantum de 500 RON, pentru nerespectarea obligației instituite prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 106 din 4 aprilie 2012, mai precis, pentru nedepunerea în termen a documentației aferente ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA. Totodată, s-a stabilit un nou termen de 15 zile de la emiterea ordonanței pentru îndeplinirea obligației ca SC B. SRL, împreună cu persoanele cu care acționează în mod concertat, să depună la C.N.V.M. documentația aferentă ofertei publice de preluare obligatorie a SC C. SA. Prin Ordonanța C.N.V.M. nr. 323 din 25 septembrie 2012, contestată în prezenta cauză, recurentul a fost sancționat cu amendă în cuantum de 51.000 RON, în calitatea sa de administrator și asociat unic al SC B. SRL, acționar al SC C. SA, pentru depășirea cum mai mult de 60 de zile a termenului de depunere a ofertei publice de preluare obligatorie. În fine, Înalta Curte constată că din conținutul art. 273 2 Legea nr. 297/2004, cu modificările și completările ulterioare, rezultă că se pot aplica sancțiuni contravenționale succesive pentru nerespectarea obligației prevăzute de art. 203 alin. (1) din legea aflată în discuție, în funcție de intervalul de timp cu care a fost depășit termenul de conformare. 2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs În raport de cele expuse anterior, rezultă că nu sunt fondate motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., iar în speță nu există motive de ordine publică care să poată fi reținute, astfel încât, Înalta Curte, în baza art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., raportat la art. 20 și art. 28 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, modificată, va respinge recursul.