ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3024/2022

Ședința publică din data de 25 mai 2022

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâții Primarul Comunei Fântânele, Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele (jud. Constanța), a solicitat anularea deciziei de impunere nr. x/14.03.2018 și a notei de plată nr. x/14.03.2018 și obligarea pârâților către reclamant la cheltuieli de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariul avocațial urmând să fie solicitat pe calea unui litigiu separat.

Prin sentința nr. 447 din data de 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei calității procesuale pasive a primarului com. Fântânele și lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei com. Fântânele; a admis în parte acțiunea formulată de reclamantă A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele, Primarul Comunei Fântânele și Primăria Comunei Fântânele; a anulat decizia nr. 11/14.03.2018; a anulat, în parte, nota de plată nr. x/14.03.2018, numai în ceea ce privește suma aferenta impozitului pe clădiri indicată la rubrica "curent", respectiv: 3.808.935,22 RON"; a respins în rest acțiunea și a obligat pârâții către reclamant la cheltuieli de judecată în sumă de 100 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 447 din data de 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele și reclamanta A. S.A..

Prin motivele de recurs formulate, reclamanta A. S.A. a arătat că în cauză, se impune admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, schimbarea în parte în sensul anulării notei de plată nr. x/14.03.2018 și în privința sumei de 1.220.677,73 RON cu titlu de rămășiță și în privința sumei de 12.241.892,05 RON cu titlu de accesorii, cu motivarea că instanța de judecată a încălcat sau aplicat greșit normele de drept material [motiv de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ..], că prin hotărârea dată, instanța de fond a încălcat normele de procedură a căror a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, precum și că hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau cuprinde motive contradictorii [motive de recurs prevăzute de art. 488 pct. 5 și pct. 6 C. proc. civ..].

Cu privire la motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. se arată că prima instanță a încălcat normele de procedură respectiv cele prevăzute de art. 430 din C. proc. civ. [Autoritatea de lucru judecat] conform cărora:

"(1) Hotărârea judecătorească ce soluționează, în tot sau în parte, fondul procesului sau statuează asupra unei excepții procesuale ori asupra oricărui alt incident are, de la pronunțare, autoritate de lucru judecat, cu privire la chestiunea tranșată. (2) Autoritatea de lucru judecat privește dispozitivul, precum și considerentele pe care acesta se sprijină, inclusiv cele prin care s-a rezolvat o chestiune litigioasă."

Astfel, respingând cererea de anulare a Notei de plată în ceea ce privește rămășița, dar și în privința accesoriilor, aferente impozitului pe clădiri calculat pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene, instanța de fond a încălcat autoritatea de lucru judecat a sentinței nr. 3284/2017 din cadrul dosarului nr. x/2015, prin care s-a statuat faptul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor în sens fiscal.

În ceea ce privește soluția de respingere a cererii de anulare a Notei de plată nr. x/14.03.2018 pentru suma de 1.220.677,73 RON cu titlu de rămășiță și pentru suma de 12.241.892,05 RON cu titlu de accesorii, hotărârea primei instanțe nu cuprinde motivele de drept pe care se întemeiază și cuprinde și motive contradictorii, fiind astfel incidente și dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., conform cărora casarea unei hotărâri se poate cere "când hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază sau când cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura pricinii".

Astfel, deși instanța de fond a considerat Nota de plată doar o notificare, deci implicit nu și act administrativ susceptibil de a fi supus controlului instanțelor judecătorești, a anulat suma reprezentând impozit curent și a respins cererea de anulare ce viza rămășița și accesoriile, ceea ce echivalează cu o contrarietate în considerentele hotărârii.

În ceea ce privește respingerea cererii de anulare a Notei de plată în privința sumelor reprezentând rămășiță și accesorii, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, vechea reglementare, respectiv art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, noua reglementare, precum și prevederile art. 8 și art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Sumele au fost stabilite în temeiul art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, vechea reglementare, respectiv în temeiul art. 453 lit. b) din Codul fiscal, noua reglementare, dar în contextul emiterii Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 ("Decizia nr. 5/2014") și a Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1210/2014 ("Ordinul nr. 1210/2014").

Chiar intimatele - pârâte au invocat prevederile Deciziei nr. 5/2014 și ale Ordinului nr. 1210/2014 ca temei în emiterea actelor administrativ-fiscale atacate în prezenta cauză, prin întâmpinarea depusă la dosarul cauzei.

Așa cum s-a mai arătat, prin sentința nr. 3284/2017 pronunțată în cadrul dosarului nr. x/2015, Curtea de Apel București a statuat faptul că turnurile de susținere a clădirilor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal, întrucât nu prezintă elementele structurale menționate în mod expres de art. 249 alin. (5) Codul fiscal vechea reglementare (articol identic în conținut cu art. 453 lit. b) Codul fiscal noua reglementare, varianta în vigoare la data emiterii Notei de plată) și, pe cale de consecință, a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014.

Având astfel în vedere faptul că, în situația de față, actele administrative normative, Decizia nr. 5/2014 și Ordinul nr. 1210/2014, în baza cărora a fost emisă Nota de plată de către Comuna Fântânele, au fost anulate în mod definitiv, anularea acestui act administrativ individual operează automat în integralitatea sa, în temeiul art. 23 din Legea nr. 554/2004, conform dezlegării de drept date de Înalta Curte de Casație și Justiție, mai sus-citate, având în vedere că obligațiile fiscale stabilite, respectiv atât impozitul pe clădiri, cât și rămășița și accesoriile, au avut același temei juridic.

Cu alte cuvinte, deși instanța de fond a anulat Decizia de impunere și Nota de plată în ceea ce privește impozitul curent, aceasta nu a dat eficiență, în privința sumelor stabilite cu titlu de rămășiță și accesorii, art. 23 din Legea nr. 554/2004, astfel cum acesta a fost interpretat prin Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept și nici efectului pozitiv al autorității de lucru judecat a sentinței nr. 3284/2017 din cadrul dosarului nr. x/2015, respingând cererea de anulare a Notei de plată în ceea ce privește rămășița, dar și în privința accesoriilor, aferente tot impozitului pe clădiri calculat pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene.

Prin motivele de recurs formulate, pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele au arătat că prima instanță au respins în mod greșit excepția inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată ci, în mod corect ar fi trebuit să aibă în vedere că decizia de impunere nu reprezintă act administrativ fiscal ce poate fi contestat direct în instanța de contencios administrativ.

Din analiza documentației aferente și anterioare emiterii adresei de impunere și a notei de calcul aferente rezultă că au fost respectate prevederile legale în materie fiscală, aferente taxelor și impozitelor datorate către buget, iar măsurile trasate de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății.

Deși Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, acest aspect nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze în sensul admiterii recursului, în condițiile în care aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal.

Mai mult decât atât, prin Legea nr. 285/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1028/03.12.2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres:

"...b) clădire - orice construcție ..., inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene."

Mențiunea făcută în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene reprezintă construcții în sens fiscal nu adaugă la lege, nu modifică substanțial vechea reglementare, per a contrario turbinele eoliene tot construcții rămân.

Aceste turnuri de susținere a turbinelor eoliene au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent, așa cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, sens în care recurentele-pârâte apreciază că nu ar fi posibil să se anuleze decizii de impunere pe motiv că turnurile de susținere nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018 se prevede în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene.

Pentru considerentele expuse solicită admiterea cererii de recurs, casarea în tot a hotărârii pronunțate, iar în rejudecare respingerea respingerii cererii de chemare în judecată ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată ca nefondată.

Prin întâmpinarea formulată, recurentele-pârâte au solicitat respingerea recursului declarat de reclamantă, ca nefondat.

Prin întâmpinarea formulată, recurenta-reclamantă a invocat excepția nulității recursului declarat de pârâte, iar în subsidiar au solicitat respingerea recursului, ca nefondat.

Cu privire la examinarea recursului în completul filtru

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de, 13 aprilie 2021 s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererilor de recurs la data de 24 noiembrie 2021, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, Înalta Curte va admite recursul reclamantei și va respinge recursul pârâților, pentru următoarele considerente:

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o cerere prin care a solicitat anularea deciziei de impunere pentru anul 2018 nr. 11/14.03.2018 și a notei de plată nr. x/14.03.2018 și obligarea pârâților către reclamant la cheltuieli de judecată.

Prima instanță a admis, în parte, acțiunea, a anulat decizia nr. 11/14.03.2018, a anulat, în parte, nota de plată nr. x/14.03.2018, numai în ceea ce privește suma aferenta impozitului pe clădiri indicată la rubrica "curent", respectiv: 3.808.935,22 RON" și a respins în rest acțiunea.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că sumele restante și accesoriile aferente debitului restant de la rubricile "rămășită" și "accesorii" provin, ca debite principale și accesorii, din anii 2016 și 2017 și din perioada anterioară anului 2016, ca accesorii stabilite tot prin notele de plată din 2016 și 2017. Or, atât timp cât nu s-a solicitat, în prealabil și anularea notelor de plată din 2016 și 2017, legalitatea acestor acte nu poate fi verificată pe cale incidentală în cauza de față.

Învestită cu soluționarea cererilor de recurs de față, Înalta Curte va răspunde punctual motivelor invocate.

6.1. Astfel, Înalta Curte constată că prin primul motiv de recurs formulat de reclamantă se invocă încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității, conform art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Potrivit art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., casarea unor hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității.

În urma judecării recursului întemeiat pe acest motiv, se poate dispune casarea hotărârii pronunțate cu încălcarea sau greșita aplicare a oricăror norme de procedură, indiferent dacă nerespectarea acestora este sancționată cu nulitatea absolută sau cu cea relativă și indiferent dacă nulitatea este condiționată sau nu de existența unei vătămări.

Subsumat acestui motiv de recurs se invocă încălcarea autorității de lucru judecat a sentinței nr. 3284/2017 din cadrul dosarului nr. x/2015, prin care s-a statuat faptul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor în sens fiscal.

Sub acest aspect, Înalta Curte constată că, în cauza de față, prima instanță a dat eficiență puterii de lucru judecat a dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2015, reținând în mod expres că nu mai poate fi reluată și analizată în prezenta cauză problema de drept principală ce face obiectul litigiului pendinte. Concret, a reținut că Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat, în jurisprudența sa, faptul că prezumția legală a puterii de lucru judecat nu oprește judecata celei de-a doua acțiuni, ci facilitează sarcina probațiunii, aducând înaintea instanței constatări ale unor raporturi juridice făcute cu ocazia judecății anterioare, de care este necesar să se țină seama. Puterea lucrului judecat este o prezumție legală, iuris et de iure, în virtutea căreia ceea ce s-a rezolvat jurisdicțional într-un prim litigiu va fi opus, fără posibilitatea dovezii contrare, într-un proces ulterior, care are legătură cu chestiunea de drept sau cu raportul juridic deja soluționat. Această prezumție constituie, alături de excepția lucrului judecat, instrumentul juridic menit să servească instituției lucrului judecat, operând atunci când în al doilea proces se pune o problemă soluționată printr-o hotărâre anterioară. Ea nu presupune o identitate de acțiuni, ci doar de chestiuni juridice litigioase. (Decizia nr. 2357 din 5 iunie 2015 pronunțată în recurs de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție).

În acest context, Înalta Curte va respinge ca neîntemeiat motivul de recurs prin care se invocă incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

Criticile formulate de recurenta-reclamantă subsumate motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 6 din C. proc. civ., republicat, sunt, de asemenea, nefondate și vor fi respinse.

Astfel, potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., hotărârea judecătorească trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, precum și cele pentru care s-au admis ori s-au înlăturat cererile părților.

Motivarea hotărârii este necesară pentru ca părțile să cunoască motivele ce au fost avute în vedere de către instanță în pronunțarea soluției, iar instanța ierarhic superioară să aibă în vedere, în aprecierea legalității și temeiniciei hotărârii, și considerentele pentru care s-a pronunțat soluția respectivă.

Obligația legală a instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant, și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată.

Plecând de la aceste coordonate teoretice, instanța de control judiciar constată că hotărârea pronunțată de prima instanță satisface cerințele prevăzute de art. 425, alin. (1), lit. b) din C. proc. civ., republicat, în considerentele acesteia regăsindu-se motivele de fapt și de drept care au determinat formarea convingerii instanței, fiind examinate efectiv toate problemele esențiale ridicate de părți, respectiv toate motivele de nelegalitate invocate de reclamantă în contextul faptic dat.

Prin ultimul motiv de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a arătat că în ceea ce privește respingerea cererii de anulare a Notei de plată în privința sumelor reprezentând rămășiță și accesorii, instanța de fond a interpretat și aplicat în mod eronat dispozițiile art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, vechea reglementare, respectiv art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, noua reglementare, precum și prevederile art. 8 și art. 23 din Legea nr. 554/2004.

Înalta Curte constată că potrivit acestui motiv, casarea unei hotărâri se poate cere când hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material. Prin intermediul acestui motiv de recurs poate fi invocată numai încălcarea sau aplicarea greșită a legii materiale. Hotărârea a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a legii atunci când instanța, deși a recurs la textele de lege aplicabile speței, fie le-a încălcat, în litera sau spiritul lor, adăugând sau omițând unele condiții pe care textele nu le prevăd, fie le-a aplicat greșit.

În cauza de față acest motiv este incident, având în vedere că interpretarea pe care prima instanță a dat-o dispozițiilor legale este greșită.

Astfel, în privința sumelor restante cu titlu de impozit pe clădire menționate la rubrica "rămășiță" din nota de plată, în sumă de 1220677,73 RON, precum și a accesoriilor aferente sumelor restante cu titlul de impozit pe clădiri în sumă de 12241892,05 RON, s-a reținut că aceste sume nu pot fi anulate atât timp cât reclamanta nu a solicitat și anularea adresei nr. x/2016 ca act primar care a stat la baza emiterii notei de plată pe 2018 atacate în cauza de față și nici anularea notelor de plată din 2016 și 2017. Or, anulând, în litigiul de față, debitul principal aferent anului 2018 cu titlul de impozit pe clădiri, nu poate anula, în mod subsecvent și automat și debitele principale și accesoriile fiscale restante ale reclamantei, provenite din anii fiscali anteriori anului 2018, în condițiile în care reclamanta nu a solicitat instanței în mod expres și anularea debitelor principale și a accesoriilor provenite/instituite din notele de plată emise în anii anteriori anului 2018.

Referitor la adresa nr. x/15.01.2016 cu privire la care prima instanță a reținut că reclamanta nu a solicitat și anularea acesteia ca act primar care a stat la baza emiterii notei de plată pe 2018 atacate în cauza de față și nici anularea notelor de plată din 2016 și 2017, Înalta Curte constată că aceasta a fost contestată în dosarul nr. x/2016 aflat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar prin sentința nr. 445 din data de 17 noiembrie 2020 s-a dispus anularea deciziei nr. 3786/05.10.2016, adresei nr. x/15.01.2016 și actelor/operațiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016.

Într-adevăr, Înalta Curte constată că principala problemă de drept, pe fondul raportului juridic fiscal dintre reclamantă și pârâți este aceea dacă sumele restante cu titlu de impozit pe clădire menționate la rubrica "rămășiță" din nota de plată, în sumă de 1220677,73 RON, precum și a accesoriilor aferente sumelor restante cu titlul de impozit pe clădiri în sumă de 12241892,05 RON, trebuie să rămână în vigoare sau pot fi anulate.

Din cuprinsul Notei nr. x/14.03.2018 rezultă că recurenta-reclamantă avea de plată impozit pe clădiri rubrica "curent" suma de 3808935,22 RON, taxă de afisaj 31,00 RON, precum și "rămășiță" în sumă de 1220677,73 RON și accesorii în sumă de 12241892,05 RON.

Or, atât timp cât prin hotărârea pronunțată, instanța de fond a dispus anularea, în parte, a notei de plată nr. x/14.03.2018, numai în ceea ce privește suma aferentă impozitului pe clădiri indicată la rubrica "curent", respectiv "3.808.935,22 RON" în considerarea faptului că turnul turbinei nu este o clădire în sensul vechiul Codul fiscal, iar impozitul pe clădiri nu era datorat, în mod corect trebuia să dispună și anularea impozitului aferent acelorași clădiri menționat la rubrica "rămășiță" și "accesorii".

6.2. Prin motivele de recurs formulate de către recurentele-pârâte se susține că prin Legea nr. 285/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1028/03.12.2018 s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal în sensul că s-a prevăzut în mod expres. "b) clădire - orice construcție ..., inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene."

Înalta Curte constată că de fapt, prin argumentele formulate, recurentele-pârâte au pretins, în esență, că în speță, instanța de fond a dispus în mod greșit anularea notei de plată în considerarea faptului că, în virtutea Legii nr. 285/2018, recurenta-reclamantă datorează impozit pe clădiri.

Acest motiv de recurs este neîntemeiat și va fi respins având în vedere că la data emiterii Notei de plată nr. x/14.03.2018 erau în vigoare dispozițiile Legii nr. 571/2003 privind Codul fiscal, vechea reglementare, respectiv Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, noua reglementare.

Potrivit art. 249 alin. (5) Codul fiscal (forma în vigoare la data emiterii notei de plată) "prin clădire se înțelege este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri."

Potrivit art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, noua reglementare "prin clădire se înțelege este orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri."

Având în vedere că normele de drept sus-menționate au fost interpretate în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se circumscriu noțiunii de "clădire" în sens fiscal, nu are relevanță faptul că ulterior emiterii notei de plată legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 și a legiferat în sensul că "prin clădire se înțelege orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și alte asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene".

Pentru aceste considerente, în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (1) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul reclamantei, va casa, în parte, sentința recurată și rejudecând, va anula în integralitate Nota de plată nr. x/14.03.2018 și cu privire la sumele restante aferente impozitului pe clădiri, indicate la rubrica "rămășiță", în sumă de 1220677,73 RON, precum și accesorii aferente sumelor restante cu titlul de impozit pe clădiri în sumă de 12241892,05 RON, va respinge ca nefondat recursul declarat de recurenții-pârâți și va menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

În temeiul art. 453 din C. proc. civ. va obliga recurenții-pârâți Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.200 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., din care suma de 9.000 RON, reprezentând onorariu de avocat și 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 447 din 17 noiembrie 2020, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Casează, în parte, sentința recurată și rejudecând:

Anulează în integralitate Nota de plată nr. x/14.03.2018 și cu privire la sumele restante aferente impozitului pe clădiri, indicate la rubrica "rămășiță", în sumă de 1220677,73 RON, precum și accesorii aferente sumelor restante cu titlul de impozit pe clădiri în sumă de 12241892,05 RON.

Respinge recursul declarat de recurenții-pârâți Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele împotriva aceleiași sentințe, ca nefondat.

Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate.

Obligă recurenții-pârâți Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 9.200 RON, cu aplicarea dispozițiilor art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., din care suma de 9.000 RON, reprezentând onorariu de avocat și 200 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 25 mai 2022.