ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2807/2022

Hotărârea pronunțată de instanța de fond 1.1. Cererea de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 07.12.2018, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Fântânele, Primarul Comunei Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, anularea Deciziei de impunere nr. x/14.03.2018, a Notei de plată nr. x/14.03.2018, cu cheltuieli de judecată. 1.

Prin sentința civilă nr. 1 din 11 ianuarie 2021, Curtea a admis acțiunea formulată de reclamantă, a anulat Decizia de impunere nr. x/14.03.2018 și Nota de plată nr. x/14.03.2018, obligând pârâții la plata cheltuielilor de judecată, însumă de 7.315,17 RON (taxă judiciară de timbru și onorariu de avocat). În practicaua aceleiași sentințe, Curtea a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Primarul Comunei Fântânele și excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele. 2. Cererea de recurs Împotriva acestei hotărâri, pârâții Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele au formulat recurs, întemeiat pe art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și, rejudecând, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, iar, în subsidiar, respingerea acțiunii, ca nefondată. Au susținut recurenții-pârâți că instanța în mod greșit a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comunei Fântânele, în raport cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001. Instanța a respins greșit ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, pentru că, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, poate fi atacată doar decizia dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ-fiscal de impunere. Au mai arătat recurenții, referitor la cele reținute de instanța de fond cu privire la anularea Ordinului Ministrului Finanțelor Publice nr. 1210/2014 și a Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 în mod definitiv în Dosarul nr. x/2015, că intenția legiuitorului a fost, în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, de a impozita inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene. Astfel, soluția instanței este dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material incidente, din perspectiva interpretării nefondate a dispozițiilor Codul fiscal cât și din perspectiva aplicării unor hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății și care nu sunt aplicabile cauzei. Instanța a reținut că Decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale ar fi actul de bază al debitării reclamantei, însă a procedat la debitarea acesteia din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, respectând prevederile legale în materie fiscală. Deși Decizia nr. 5/2014 a CFC a fost anulată prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017 a Curții de Apel București din Dosarul nr. x/2015, nu influențează cu nimic soluționarea cauzei, în condițiile în care au debitat construcții (la momentul debitării) iar la ora actuală aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal. Turnurile de susținere a turbinelor eoliene au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent așa cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, sens în care este o situație absurdă în care se anulează decizii de impunere pe motiv că turnurile de susținere nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018 se prevede în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene. Tocmai această contradicție juridică prezintă caracterul nefondat al motivelor expuse de instanța de fond în privința anulării actelor administrative atacate. Au susținut recurenții că au respectat obligațiile legale în vigoare la momentul respectiv, obligații statuate în art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Pe cale de consecință, nu se poate reține în cauză incidența anulării Deciziei nr. 5/2014 a CFC, practic, prin hotărârea recurată, anulându-se dispozițiile Codul fiscal în vigoare la data emiterii deciziei de impunere atacate.

Apărările formulate Intimata-reclamantă A. S.R.L. a formulat întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului sau, în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat. Referitor la excepția nulității recursului, a apreciat intimata-reclamantă că susținerile recurenților nu se încadrează în motivele de recurs prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. și, implicit, nici în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., neindicându-se, în mod concret, ce dispoziții legale au fost încălcate sau aplicate eronat de Curtea de Apel București și, sub un al doilea aspect, recurenții invocând critici de netemeinicie, ce privesc componența turnurilor de susținere a turbinelor eoliene. Pe fondul recursului, intimata-reclamantă a arătat că instanța în mod corect a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comunei Fântânele. În ceea ce privește excepția inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, a precizat intimata-reclamantă că această excepție nu a fost invocată în fața instanței de fond, instanța nepronunțându-se asupra unei asemenea excepții. A mai susținut intimata că nu este de natură să atragă nelegalitatea hotărârii recurate faptul că instanța de fond a reținut în considerente aspecte din motivare sentinței nr. 3284/2017 pronunțate în Dosarul nr. x/2015 al Curții de Apel București și că, anterior datei de 06.12.2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri.

Decizia instanței de recurs Examinând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurenții-pârâți, Înalta Curte constată că recursul este fondat, însă numai în ceea ceea ce privește critica adusă soluției de respingere a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, în rest alegațiile recurenților neputând fi primite. 4.1. Referitor la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, prima instanță, pentru a respinge excepția, a avut în vedere dispozițiile art. 56 C. proc. civ. Înalta Curte reține că reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată Comuna Fântânele, Primarul Comunei Fântânele și Primăria Comunei Fântânele. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (astfel cum era în vigoare în perioada de referință), administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din lege, "(1) Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. (2) Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene și președinții acestora, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat.". De asemenea, conform art. 77 din lege, primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, și nu o unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică. În aceste condiții, se impunea admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comunei Fântânele, în cauză putând sta în judecată, în calitate de pârâți, Comuna Fântânele, unitate administrativ-teritorială cu personalitate juridică, și Primarul Comunei Fântânele. 4.2. În ceea ce privește critica recurenților-pârâți referitoare la greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii vizând anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, în raport cu art. 218 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că această excepție a fost invocată pentru prima dată în recurs. Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. Având în vedere efectele principiul legalității căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenția primei instanțe, nu este permisă. În contextul în care aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, devin aplicabile dispozițiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe prin invocarea acestor argumente. 4.3. Asupra fondului raportului juridic fiscal litigios, Înalta Curte nu poate primi susținerile recurenților, în sensul că instanța de fond nu avea de ce să facă o paralelă între art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, abrogat la data emiterii deciziei de impunere, și art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal în vigoare din 01.01.2016, pentru că, după cum corect a reținut prima instanță, textul legal care interesează este identic. Potrivit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal (astfel cum era în vigoare la data emiterii actelor administrativ-fiscale contestate), clădirea era definită a fi "orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite.", definiție în raport cu care instanța de fond a dat o corectă aplicare normei legale. Astfel, se observă că, potrivit legii fiscale, în forma arătată, nu orice construcție era supusă impozitării ci numai acea construcție care are caracteristicile prevăzute în definiția citată: construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Tocmai pentru că aplicarea dispozițiilor art. 249 Codul fiscal a fost neunitară, existând divergențe de opinie cu privire la calificarea turnurilor turbinelor eoliene drept clădiri, Comisia Fiscală Centrală a emis Decizia nr. 5/2014 prin care a stabilit că turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în dispozițiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal (astfel cum era în vigoare la data emiterii deciziei CFC). Contrar alegațiilor recurenților-pârâți, în sensul că anularea acestei decizii nu ar influența cu nimic soluționarea prezentei cauze, instanța de control judiciar constată că, prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile părților interesate și a rămas definitivă sentința civilă a Curții de Apel București nr. 3284/25.09.2017 pronunțată in dosarul nr. x/2015 prin care a fost anulată Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 care stabilea că turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. După cum a constatat și Înalta Curte prin Decizia nr. 2598/2020, considerente cu totul aplicabile și cauzei de față, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înțeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susținere în noțiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel, abia în anul 2018 (Legea nr. 285/2018), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. Or, includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 5/2014, aprobată prin Ordinul MFP nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității acestor acte, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin dispozițiile de la pct. 31 alin. (6) lit. a) și g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr/44/2004. Prin urmare, în prezenta cauză, se reține, contrar criticilor recurenților-pârâți, care susțin că ar fi respectat obligațiile legale în vigoare la momentul emiterii deciziei de impunere, că nicio dispoziție legală nu le permitea această calificare, până la modificarea Codul fiscal prin Legea nr. 285/2018 prin care legiuitorul a inclus în mod expres turnurile de susținere a turbinelor eoliene în categoria clădirilor impozabile. Recurenții-pârâți nu puteau emite decizia de impunere în lipsa unui text legal aplicabil, care să fie în vigoare. După cum s-a precizat, Codul fiscal nu conținea dispoziții care să permită impozitarea turnurilor de susținere a turbinelor eoliene iar Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, care a permis o astfel de calificare, era anulată printr-o hotărâre judecătorească, recurenții neputând ignora efectele acesteia. Astfel, se constată că soluția primei instanțe, asupra legalității actelor administrativ-fiscale ce fac obiectul acțiunii, a fost dată cu aplicarea și interpretarea corectă a normelor de drept material, neputând fi reținută incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 4.4. Față de cererea intimatei-reclamante A. S.R.L. de obligare a recurenților la plata cheltuielilor de judecată reprezentate de onorariu avocațial în sumă de 3.297,88 RON, Înalta Curte, în raport cu soluția dată asupra recursului, reținând culpa procesuală a recurenților, în temeiul art. 453 C. proc. civ., o va admite. 4.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele arătate, Înalta Curte, în temeiul art. 496 și art. 453 C. proc. civ. coroborate cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, va admite recursul, va casa în parte sentința recurată, în sensul admiterii excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comunei Fântânele și al respingerii acțiunii formulate în contradictoriu cu această pârâtă, va menține restul dispozițiior sentinței recurate și va obliga recurenta-pârâtă Comuna Fântânele prin Primarul Comunei Fântânele la plata sumei de 3.297,88 RON cheltuieli de judecată către intimata-reclamantă.