ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 61/2024

Ședința publică din data de 11 ianuarie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea actelor și lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 27.09.2017, sub nr. x/2017, reclamanta A. S.A. a solicitat în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, anularea Notelor de plată nr. x/11.01.2017 și nr. y/30.01.2017 emise de pârâte, precum și obligarea acestora la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de litigiu.

Prin sentința nr. 211 din 17.06.2021, pronunțată în dosarul nr. x/2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele; a admis acțiunea completată, formulată de reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele; a anulat Nota de plată nr. x/11.01.2017, Nota de plată nr. x/30.01.2017 și Decizia de soluționare a contestației nr. 2474/13.10.2017, emise de pârâte și, în baza art. 451 alin. (1) și (2) din C. proc. civ., a obligat pârâtele să plătească reclamantei suma de 9.100 RON reprezentând cheltuieli de judecată.

Împotriva sentinței nr. 211 din 17.06.2021 a Curții de Apel București au exercitat recurs pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, invocând în drept dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 și următoarele din C. proc. civ. în referire la art. 10 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, solicitând casarea în tot a sentinței pronunțate de instanța de fond și rejudecarea cauzei cu consecința respingerii cererii de chemare în judecată formulate de reclamantă.

În dezvoltarea motivului de casare au susținut, în contextul prezentării unor chestiuni prealabile și a situației de fapt, că soluția instanței de fond este nelegală, fiind dată cu interpretarea nefondată a normelor de drept material din Codul fiscal incidente în cauză, precum și din perspectiva aplicării unor hotărâri judecătorești ce nu au legătură cu cauza dedusă judecății,

Prima instanță a avut o poziție contradictorie în cuprinsul motivării, făcând o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării societății reclamante, cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, în condițiile în care textele de lege sunt identice.

Au considerat că au respectat prevederile legale în materie fiscală, aferente taxelor și impozitelor datorate către bugetul local de către intimata-reclamantă, iar măsurile trasate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății.

Totodată, deși Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin sentința nr. 3284/25.09.2017 a Curții de Apel București, pronunțată în dosarul nr. x/2015, acest aspect nu influențează, în opinia recurentelor, soluționarea prezentei cauze, în sensul admiterii recursului, în condițiile în care au debitat construcții, la momentul debitării, iar la acest moment aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal.

Prin urmare, instanța de fond nu a luat în considerare faptul că prin Decizia nr. 5/2014 s-a realizat doar o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, astfel că nu se poate reține că decizia respectivă reprezintă o reglementare nouă sau o adăugare la lege.

Prin Legea nr. 285/2018, publicată în Monitorul Oficial nr. 1028/03.12.2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres că termenul de clădire reprezintă orice construcție, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, iar această mențiune nu adaugă la lege și nu modifică substanțial vechea reglementare.

Au mai susținut că sentința pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2598/17.06.2020, nu are aplicabilitate în cauza dedusă judecății, iar recurentele au respectat obligațiile legale în vigoare la momentul respectiv: art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, potrivit căruia turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percepe impozit, întrucât: sunt construcții situate deasupra solului; legea nu impune o anumită denumire sau folosință a acestor clădiri; servesc la adăpostirea de instalații, echipamente și alte asemenea; elementele structurale de bază sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, articolul în discuție nefăcând diferență între materialele din care sunt construite aceste clădiri.

În continuare, recurentele au formulat critici cu privire la cheltuielile de judecată acordate reclamantei de către prima instanță, apreciind că sunt nepermis de mari în condițiile în care au debitat-o pe reclamantă în conformitate cu obligațiile lor legale. Astfel, au arătat că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 453 din C. proc. civ. privitoare la reducerea acestora, în condițiile în care, raportat la obiectul cauzei, la volumul de muncă depus și la termenele acordate în cauză, respectiv la probatoriile administrate, cheltuielile de judecată depuse sunt nepermis de mari, echivalând chiar cu o îmbogățire fără justă cauză în detrimentul pârâtei, fiind incident și art. 453 alin. (2) C. proc. civ. ținând cont de caracterul vădit disproporționat al cheltuielilor prin raportare la criteriile arătate.

Prin urmare, având în vedere aspectele prezentate, au considerat că atât timp cât au depus diligențele necesare, au exercitat căile de atac prevăzute de lege în vederea apărării intereselor unei instituții publice a Statului Român și au respectat legislația fiscală în vigoare, nu pot fi obligate la plata cheltuielilor de judecată acordate de instanța de fond și se impune reducerea acestora de către instanța de control judiciar.

Prin întâmpinarea formulată de intimata-reclamantă s-a invocat excepția nulității recursului pentru neformularea unor critici care să permită încadrarea motivelor în cazurile expres și limitativ prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., iar pe fond s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat, precum și obligarea recurentelor la plata cheltuielilor de judecată.

Asupra excepției nulității recursului Înalta Curte s-a pronunțat la termenul de dezbateri din 11.01.2024, respingând-o pentru considerentele arătate în practicaua acestei decizii.

II. Soluția instanței de recurs.

Analizând sentința recurată în raport de criticile invocate în recurs, de apărările formulate prin întâmpinarea depusă în cauză și de prevederile legale aplicabile, Înalta Curte constată că recursul este nefondat și îl va respinge pentru considerentele ce succed.

Față de obiectul cererii deduse judecății în prezenta cauză, astfel cum a fost consemnat la pct. I.1. din decizie, Curtea de Apel București a admis acțiunea reclamantei și a anulat actele administrativ-fiscale supuse analizei, obligând pârâtele să plătească reclamantei și cheltuieli de judecată în cuantum de 9.100 RON.

Pentru a pronunța această soluție a reținut, în esență, că, raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2598/17.06.2020, în perioada supusă inspecției fiscale turbina eoliană nu are componentele unei clădiri, societatea reclamantă a fost obligată în mod nelegal la plata impozitului pe clădiri.

Sentința pronunțată de instanța de fond a fost criticată de pârâte din perspectiva interpretării eronate a dispozițiilor Codul fiscal și a aplicării unor hotărâri judecătorești ce nu au legătură cu speța dedusă judecății.

Raportat la cazul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., care este incident atunci când hotărârea atacată a fost pronunțată fie cu nesocotirea unei norme de drept material, fie cu interpretarea ei eronată, în sensul că instanța a dat o greșită interpretare a acesteia sau faptele au fost reținute greșit în raport de exigențele textului de lege incident, Înalta Curte constată că în speță aceste critici nu sunt întemeiate, soluția primei instanțe fiind expresia interpretării și aplicării corecte a prevederilor legale în raport cu starea de fapt rezultată din probele administrate în procedura judiciară.

Contrar susținerilor recurentelor, Înalta Curte constată că sentința pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2598 din 17.06.2020, este incidentă în speța dedusă judecății, întrucât prin aceasta au fost anulate în mod definitiv Decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale și Ordinul Ministerului Finanțelor nr. 1210/2014, adică actele normative ce au stat la baza emiterii actelor administrativ-fiscale individuale emise în sarcina societății, contestate în dosarul de față.

Astfel, prin sentința nr. 3284/25.09.2017, instanța a reținut, având în vedere rolul turnului turbinei, că acesta se încadrează în grupa 1 Construcții din H.G. nr. 2139/2004 pentru aprobarea Catalogului privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, respectiv la pct. 1.1.9 "structuri de susținere, estacade și culoare pentru transportoare cu bandă", dar că această construcție nu prezintă elementele unei clădiri în sens fiscal.

Prin urmare, a constatat că turnul de susținere nu are nici acoperiș și nici încăperi delimitate prin pereți, astfel că nu se încadrează în noțiunea de clădire în sens fiscal, iar nacela care constituie partea de sus a construcției metalice nu are rolul unui acoperiș, ci este un echipament care asigură transformarea energiei vântului în energie electrică.

Totodată, cu privire la susținerile pârâților în sensul că la elaborarea Deciziei nr. 5/2014 au ținut cont și de punctul de vedere exprimat de Inspectoratul de Stat în Construcții, în sensul că turnul de susținere al nacelei se încadrează în categoria construcții, instanța a reținut că sunt neîntemeiate, având în vedere că încadrarea turnului de susținere în categoria generală a construcțiilor nu determină calificarea automată a acestuia ca fiind clădire în sens fiscal.

În concluzie, a reținut că, deși turnul de susținere al turbinei eoliene este calificat ca fiind construcție în sensul Legii nr. 50/1991 privind autorizarea executării de construcții și al Legii nr. 350/2001 privind amenajarea teritoriului și urbanismului, această construcție nu reprezintă o clădire în sens fiscal, întrucât nu prezintă elementele structurale menționate în mod expres de art. 249 alin. (5) din Codul fiscal.

Or, prin respingerea recursurilor împotriva sentinței nr. 3284/25.09.2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a validat raționamentul primei instanțe, astfel că soluția de anulare a Deciziei Comisie Fiscale Centrale nr. 5/2014 și a Ordinului Ministerului Finanțelor nr. 1210/2014 a devenit definitivă, aceasta bucurându-se de autoritate de lucru judecat, iar chestiunea de drept astfel tranșată nu mai poate fi repusă în discuție.

Prin urmare, criticile invocate de recurente în susținerea motivelor de recurs formulate împotriva sentinței de fond atacate în prezenta cauză, sunt nefondate și nu pot fi primite, întrucât din interpretarea dispozițiilor legale în vigoare la momentul emiterii actelor administrativ-fiscale individuale atacate în cauză rezultă că turnul de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal.

În acest sens se reține că din interpretarea art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, respectiv art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, forma în vigoare la momentul emiterii actelor atacate, rezultă că elementele definitorii ale clădirii sunt pereții și acoperișul, astfel că turnul turbinei nu poate fi considerat clădire ținând cont de faptul că nu conține elementele de bază ale clădirii, în sensul că nu are încăperi bine delimitate prin pereți și nici acoperiș.

Instanța de control judiciar mai reține, contrar susținerilor recurentelor, că împrejurarea conform căreia prima instanță a făcut o analiză atât a prevederilor legale în vigoare la momentul impunerii, cât și a celor în vigoare ulterior acelui moment, precum și faptul că a reținut în considerente aceleași aspecte expuse în sentința nr. 3284/25.09.2017, nu constituie un motiv de nelegalitate a soluției pronunțate, câtă vreme actele administrativ-fiscale contestate au fost analizate cu respectarea principiului tempus regit actum și a efectului pozitiv al lucrului judecat cu privire la aspectele reținute în considerentele și dispozitivul sentinței evocate.

În egală măsură, faptul că prin art. 453 lit. b) din Codul fiscal, astfel cum a fost modificat prin Legea nr. 285/2018, în vigoare de la data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene din punct de vedere fiscal, considerându-le clădiri, nu înseamnă că din textul de lege în vigoare anterior datei menționate nu reiese voința legiuitorului de la acel moment, în sensul că nu a înțeles să califice ca fiind clădiri turnurile de susținere a turbinelor eoliene.

Cu alte cuvinte, Legea nr. 285/2018, în vigoare din data de 06.12.2018, a modificat art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că a încadrat, începând cu data menționată, în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal, și construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, cu respectarea principiului neretroactivității legii, așa încât pentru perioada în care au fost stabilite obligațiile fiscale în discuție, cu titlu de impozit pe clădiri, turnurile de susținere a turbinelor eoliene deținute de reclamantă pe domeniul Unității Administrativ-Teritoriale Fântânele nu s-au încadrat în categoria clădirilor, cum în mod corect a reținut și judecătorul fondului.

Așa cum s-a arătat în precedent, aspectul potrivit căruia turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu reprezintă o clădire în sens fiscal anterior modificărilor legislative intervenite în anul 2018, a fost lămurit în mod definitiv în dosarul nr. x/2015 și nu mai poate fi interpretat în sens contrar, dat fiind efectul pozitiv al autorității de lucru judecat, pe care instanța de fond din prezenta cauză l-a respectat.

Ca atare, criticile formulate de recurente din această perspectivă nu pot fi primite și vor fi respinse ca nefondate.

Cât privește demersul recurentelor-pârâte de a deduce cenzurii instanței de control judiciar soluția primei instanțe privind acordarea cheltuielilor de judecată către societatea reclamantă, Înalta Curte reține că acesta a fost motivat, pe de o parte, din perspectiva lipsei culpei procesuale, recurentele susținând au acționat în vederea apărării intereselor publice, respectând legislația fiscală în vigoare, căreia judecătorul fondului i-a dat o nelegală dezlegare. Cu alte cuvinte, au apreciat că prima instanță a interpretat și a aplicat greșit dispozițiile legale ce reglementează acordarea cheltuielilor de judecată.

Pe de altă parte, au criticat soluția primei instanțe din perspectiva proporționalității cheltuielilor de judecată acordate, apreciind că acestea au fost stabilite în cuantum nepermis de mare prin raportare la elementele arătate, respectiv: obiectul cauzei, complexitatea cauzei, circumstanțele acesteia, volumul de muncă al apărătorului ales și termenele acordate în cauză, solicitând instanței de control judiciar reducerea acestora.

Față de aceste din urmă susțineri, prin care se contestă proporționalitatea cheltuielilor de judecată acordate de prima instanță, instanța de control judiciar reține incidența Deciziei nr. 3/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție-Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, prin care s-a statuat că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ..".

Având în vedere cele statuate prin Decizia nr. 3/20.01.2020, publicată în Monitorul Oficial al României nr. 181 din 05 martie 2020, obligatorie pentru instanțele de judecată în temeiul art. 517 alin. (4) din C. proc. civ., Înalta Curte va înlătura criticile recurentelor referitoare la modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocațial, aceasta neîncadrându-se în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ.

În referire la criticile recurentelor formulate din perspectiva greșitei interpretări și aplicări a dispozițiilor art. 453 alin. (2) C. proc. civ., relativ la partea care a câștigat procesul prin raportare la soluția pronunțată de instanța de fond, Înalta Curte reține că acestea nu pot fi primite, fiind nefondate.

Potrivit legii, cheltuielile de judecată vor fi suportate în final de partea din vina căreia s-a promovat acțiunea. Principiul enunțat este consacrat, în mod expres, în art. 453 din C. proc. civ. care dispune:

"(1) Partea care cade în pretenții va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată."

Natura juridică a cheltuielilor de judecată este aceea de despăgubire acordată părții care a câștigat procesul pentru prejudiciul cauzat de culpa procesuală a părții care a căzut în pretenții.

Articolul 453 din C. proc. civ., fără a menționa in terminis, induce o prezumție de culpă procesuală în sarcina celui care, prin atitudinea sa, a determinat pornirea procesului de către partea adversă și implicit efectuarea de cheltuieli de judecată.

Din punct de vedere al formei de manifestare, culpa procesuală presupune fie înregistrarea pe rolul instanței a unei cereri, acțiune ce se dovedește a fi neîntemeiată, fie susținerea unor apărări neîntemeiate ce echivalează cu zădărnicirea încercării reclamatului de a obține solicitările formulate în cererea de chemare în judecată. În general, partea din vina căreia s-a purtat procesul trebuie să suporte cheltuielile făcute, justificat, de partea câștigătoare.

În speță, prima instanță a respectat criteriile de acordare a cheltuielilor de judecată stabilite de prevederile legale aplicabile, doctrină și jurisprudență, în sensul că acestea urmează a fi recuperate numai în măsura în care sumele solicitate constituie cheltuieli necesare, în mod real efectuate și în limita unui cuantum rezonabil.

Astfel, având în vedere anularea obligațiilor fiscale stabilite în sarcina reclamantei prin actele administrativ-fiscale contestate, instanța de fond, în baza art. 453 C. proc. civ., reținând culpa procesuală a pârâtelor, le-a obligat pe acestea la plata cheltuielilor de judecată în cuantumul precizat, potrivit dovezilor depuse la dosar de către reclamantă până la momentul rămânerii cauzei în pronunțare, în baza art. 451 alin. (1) și alin. (2) din același cod procedând și la reducerea cuantumului onorariului avocațial.

În consecință, soluția pronunțată asupra cererii reclamantei de acordare a cheltuielilor de judecată este legală și va fi menținută ca atare, criticile recurentelor din perspectivele evidențiate nefiind apte să atragă casarea acesteia sub acest aspect.

În aceste condiții, constatând că nu a fost demonstrată nelegalitatea sentinței recurate și că nu este întrunit motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., soluția contestată fiind pronunțată cu interpretarea și aplicarea corectă a normelor de drept material incidente în materie, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința de fond atacată sub toate aspectele criticate.

În virtutea argumentelor expuse la pct. II.1. al prezentei decizii, nefiind identificate motive de casare prin prisma dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., care să determine reformarea soluției primei instanțe ce face obiectul demersului judiciar de față, Înalta Curte, în baza art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. raportat la art. 20 alin. (1) din Legea nr. 544/2004, va respinge ca nefondat recursul și va menține sentința de fond atacată.

Totodată, în ceea ce privește cheltuielile de judecată din faza recursului, reținând culpa procesuală a recurentelor-pârâte, raportat la soluția pronunțată asupra recursului dedus judecății, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte le va obliga să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.818,19 RON, a căror efectuare a fost dovedită cu înscrisurile depuse la dosar.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de pârâtele Comuna Fântânele prin Primar și Primăria Comunei Fântânele împotriva sentinței nr. 211 din 17 iunie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurentele-pârâte să plătească intimatei-reclamante A. S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 2.818,19 RON.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 11 ianuarie 2024, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.