ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1009/2023

Ședința publică din data de 23 februarie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 05.12.2016 sub nr. x/2016, reclamanta A. S.R.L a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, anularea Notei de plată din data de 05.04.2016, a Notei de plată din data de 07.04.2016 și a Deciziei nr. 3788/5.10.2016 emise de către Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, note prin care au fost stabilite în sarcina reclamantei obligații de plată a impozitului pe clădiri potrivit Deciziei nr. 5/2014 emise de Comisia fiscală centrală, decizie aprobată prin Ordinul nr. 1210/2014 emis de Ministrul Finanțelor Publice.

Cu privire la excepția lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei, invocată de pârâții Primaria Fântânele și Comuna Fântânele prin întâmpinarea formulată, Curtea a reținut că este nefondată.

Prin sentința civilă nr. 13 din 25 ianuarie 2021, Curtea de Apel București: (i)a admis cererea de chemare în judecată; (ii)a anulat Decizia nr. 3788/05.10.2016, nota de plată din 5.04.2016 și nota de plată din 7.04.2016; (iii)a obligat pârâții la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă în cuantum de 6.150 RON, reprezentând 150 RON taxă judiciară de timbru și 6.000 RON onorariu avocațial, redus conform art. 451 alin. (2) C. proc. civ.

Împotriva sentinței de fond au declarat recurs pârâtele Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, în principal, ca îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, iar în subsidiar, ca inadmisibilă sau ca neîntemeiată.

Printr-o primă critică, recurentele-pârâte susțin că instanța de fond în mod greșit a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comuna Fântânele, în raport cu dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001.

Printr-o a doua critică, susțin că instanța de fond a respins în mod greșit ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere vizând anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, pentru că, potrivit art. 218 Codul de procedură fiscală, poate fi atacată doar decizia dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ-fiscal de impunere.

Prin celelalte critici ce vizează fondul cauzei, recurentele-pârâte susțin că în mod greșit instanța de fond a reținut că intenția legiuitorului nu a fost de a reglementa impozitarea unor turnuri de susținere, în condițiile în care în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, după cum urmează:

"b) clădire - orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene."

De asemenea, apreciază că soluția instanței este dată cu interpretarea eronată a normelor de drept material incidente, din perspectiva interpretării nefondate a dispozițiilor Codul fiscal cât și din perspectiva aplicării unor hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății și care nu sunt aplicabile cauzei.

Făcând referire la motivarea expusă în cuprinsul hotărârii atacate în care s-a reținut faptul că raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ICCJ nr. 2958/17.06.2020, în perioada supusă debitării "turbina eoliană nu are componentele unei clădiri", actele emise de pârâte fiind nelegale, recurentele-pârâte consideră că acest raționament al instanței de fond este total eronat, fiind dat cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în cauza din perspectiva aplicabilității prevederilor fiscale, în vigoare la data debitării contestatoarei.

Au criticat și faptul că nu se regăsește, în cuprinsul motivării instanței de fond, o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, în condițiile în care textele legale sunt identice.

Mai mult au apreciat că măsurile trasate de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății. În opinia recurentelor, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percep impozite, iar anularea Deciziei Comisiei Fiscale nr. 5/2014 nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze.

Au mai arătat că instanța de fond trebuia să rețină faptul că în noua reglementare a impozitării turbinelor eoliene, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 este transpus în art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Noul Codul fiscal fiind vorba de texte de lege identice în cuprins.

Au menționat că prin Legea nr. 285/2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres:

"...b) clădire - orice construcție ..., inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene.", însă au considerat că mențiunea făcută în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene reprezintă construcții în sens fiscal nu adaugă la lege, nu modifică substanțial vechea reglementare, per a contrario turbinele eoliene tot construcții rămân.

Întrucât turnurile au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent așa, cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, structura și modalitatea de proiectare a lor rămânând neschimbată, recurentele au arătat că este absurd a considera că nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018, când s-a prevăzut clar în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene, să se rețină că acestea sunt supuse impozitării.

Intimata-reclamantă A. S.R.L a depus întâmpinare, prin care a solicitat, în principal, admiterea excepției nulității recursului, întrucât motivele invocate nu se încadrează în motivele de casare prevăzute la art. 488 C. proc. civ., iar în subsidiar, respingerea recursului, ca nefondat, pentru apărările dezvoltate la dosar. De asemenea, a solicitat obligarea părților adverse la plata cheltuielilor de judecată.

II. Soluția instanței de recurs

II.1. În ceea ce privește excepția nulității recursului

Analizând cu prioritate, în temeiul art. 248 alin. (1) C. proc. civ., excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L prin întâmpinarea depusă în cauză, Înalta Curte constată că este neîntemeiată și urmează să o respingă, întrucât, în raport cu dispozițiile art. 486 alin. (1) lit. d) cu referire la art. 488 din C. proc. civ., argumentele invocate de recurentele-pârâte se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 același Cod, invocându-se în concret pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001, art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, art. 453 din Legea nr. 227/2015 și art. 453 din Legea nr. 285/2018.

II.2. În ceea ce privește fondul recursului

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat - art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâte este nefondat.

2.1. Argumente de fapt și de drept relevante.

Prin adresa nr. x/15.01.2016 emisă de pârâta Primăria Comunei Fântânele, intimata-reclamantă a fost însțiințată că datorează către bugetul local al Comunei Fântânele, în temeiul prevederilor art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, suma de 8.999.299 RON, reprezentând impozit pe clădiri și majorări de întârziere, aferent anilor fiscali 2010-2014, pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene aflate în proprietatea sa.

Ulterior, prin Nota de plată din 5.04.2016, intimata-reclamantă a fost înștiințată că datorează către bugetul local impozit pe clădiri în sumă de 215.793,82 RON pentru anul 2016, plus majorări în sumă de 3.922.128,48 RON, iar prin Nota de plată din 7.04.2016, a fost înștiințată că datorează către bugetul local impozit pe clădiri în sumă de 731.536,86 RON pentru anul 2016, plus majorări în sumă de 2.918.239,44 RON.

Intimata-reclamantă a formulat contestație fiscală împotriva celor două note anterior menționate, fiind soluționată în sensul respingerii ca neîntemeiată, prin decizia nr. 3788/05.10.2016 emisă de Comuna Fântânele. În cuprinsul acestei decizii s-a reținut că sunt nefondate susținerile potrivit cărora turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor avându-se în vedere Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobată prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1210/2014, prin care s-a interpretat că "turnul de susținere a turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare."

În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A. S.R.L. cu controlul de legalitate al deciziei nr. 3788/05.10.2016 emisă de Comuna Fântânele și a notelor de plată din 5.04.2016 și 7.04.2016 emise de Primăria Comuna Fântânele.

Prima instanță a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei, invocată de pârâte, iar pe fondul cauzei a anulat actele administrative atacate, reținând că sunt nelegale, prin prisma puterii de lucru judecat în cauza de față a dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămase definitive prin Decizia nr. 2598/17.06.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

Prima critică de nelegalitate formulată a vizat soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei.

Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reține că este justificată pe deplin capacitatea procesuală de folosință a Primăriei Comuna Fântânele, întrucât aceasta se legitimează în calitate de emitent al actelor atacate. Câtă vreme acțiunea în contencios administrativ este supusă unor reguli specifice date de trăsăturile raportului de drept public dedus judecății, capacitatea de folosință se corelează cu aceea administrativă care constă în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, iar expresia acesteia în plan procesual este tocmai capacitatea autorității publice de a sta în proces.

În consecință, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria comunei Fântânele a fost în mod corect respinsă, critica fiind nefondată.

În ceea ce privește critica recurentelor-pârâte referitoare la greșita respingere a excepției inadmisibilității acțiunii vizând anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, în raport cu art. 218 Codul de procedură fiscală, Înalta Curte constată că această excepție a fost invocată pentru prima dată în recurs.

Or, reglementând calea de atac a recursului, legiuitorul prevede, fără echivoc, că scopul acestei căi extraordinare de atac este acela de a supune instanței de control judiciar competente examinarea conformității hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile.

Având în vedere efectele principiul legalității căilor de atac, judecarea cererii de recurs are în vedere exclusiv aspectele de nelegalitate ale hotărârii recurate, iar invocarea omisso medio a unor noi motive, neaduse în atenția primei instanțe, nu este permisă. În contextul în care aceste aspecte sunt invocate pentru prima dată în fața instanței de recurs, devin aplicabile dispozițiile art. 494 rap. la art. 478 alin. (3) C. proc. civ., fiind inadmisibilă critica la adresa legalității sentinței primei instanțe prin invocarea acestor argumente.

Cât privește criticile recurentelor-pârâte pe fondul cauzei, Înalta Curte constată că sunt nefondate.

Recurentele critică în esență faptul că instanța de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății, nu influențează soluționarea acesteia, în condițiile în care a debitat construcții (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal.

Susținerile recurentelor nu se confirmă. În cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susținere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), care a definit noțiunea de clădire în înțelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri" și a prevederilor Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reținând că turnurile de susținere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiția legală a clădirii în sens fiscal, reținând că:

"Turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje și echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcție de încadrarea în grupa 1 - Construcții, respectiv în grupa 2 - Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare."

Or, prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispozițiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanța dispunând în sensul că turnul de susținere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că:

"Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reține Înalta Curte, în esență, că nu pot fi disparate elementele funcționale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susținere și a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiției date acestei noțiuni prin dispozițiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) și g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcțiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia."

Consecințele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, au fost în mod corect apreciate de către instanța de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia:

"Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor...".

Referitor la modalitatea de interpretare și aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că:

"Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești."

Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte și față de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulității - quod nullum est nullum producit effectum.

În raport de interpretarea obligatorie dată de instanța supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătorești irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, nu poate fi susținută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze.

Contrar celor susținute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul deciziei si ordinului anulate. În consecință, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că Decizia nr. 5/2014 și Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susținere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal și în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv, atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susținere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecința directă a nelegalității deciziei de impunere, dar și a înștiințării de plată în ceea ce privește sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal.

Instanța de fond nu a reținut, așa cum susțin recurentele, că Decizia nr. 5 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat în mod corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ.

În ceea ce privește natura juridică a Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reține că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare și funcționare a Comisiei Fiscale Centrale emis de Ministerul Finanțelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislației prevăzute la art. 1 din ordin, precum și soluționarea conflictelor de competență apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice care răspunde de politicile și legislația fiscală, în calitate de președinte al acesteia".(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. [art. 5 alin. (9)].

Potrivit art. 7 alin. (2) din același Regulament:

"Soluțiile adoptate prin decizii ale Comisiei și aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluționarea fiecărei spețe."

În ceea ce privește intenția legiuitorului, care, în opinia recurentelor, ar rezulta din faptul că în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, această abordare este lipsită de eficiență în prezenta cauză, date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susținute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de față rămânând dispozițiile în vigoare la data emiterii actelor administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014.

Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene susține interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri.

Raționamentul recurentelor, care susțin că instanța de fond a reținut Decizia nr. 5/2014 ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, deși debitarea s-a făcut din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, este lipsit de consistență juridică, de vreme ce un text de lege nu poate fi citit decât împreună cu norma care îl interpretează, cu atât mai mult cu cât această interpretare este una oficială, care provine de la autoritatea competentă și este obligatorie.

Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal și construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii.

De altfel, acest aspect a fost avut în vedere și prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că:

"în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înțeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susținere în noțiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității acestor acte, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin dispozițiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ."

Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reținut în mod corect prin sentința recurată.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia.

2.2. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs.

Pentru considerentele expuse, în temeiul prevederilor art. 496 și art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul pârâtelor, ca nefondat.

De asemenea, observând cererea de acordare a cheltuielilor de judecată, formulată de intimata-reclamantă A. S.R.L, Înalta Curte, în temeiul art. 453 alin. (1) C. proc. civ., o va admite și va dispune obligarea recurentelor la plata către intimată a sumei de 4.081,73 RON cu titlu de cheltuieli de judecată în recurs, dovedite prin înscrisul depus la dosarul pendinte.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge excepția nulității recursului.

Respinge recursul declarat de pârâtele Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele împotriva sentinței civile nr. 13 din 25 ianuarie 2021, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal - veche, ca nefondat.

Obligă recurentele la suma de 4.081,73 RON cheltuieli de judecată în recurs către intimată.

Definitivă.

Soluția va fi pusă la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.

Pronunțată astăzi, 23 februarie 2023.