Decizia nr. 1186/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 42/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 06.12.2016, sub nr. x/2016, reclamanta A. S.A. în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, a solicitat următoarele: anularea (i) Notei de plată fără număr din data de 05.04.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele și (ii) Notei de plată fără număr din data de12.04.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele ("Notele de plată); anularea Deciziei nr. 3792/05.10.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, prin care s-a respins contestația împotriva Notelor de plată; obligarea pârâtelor, în temeiul art. 453 C. proc. civ., la plata tuturor cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea cauzei.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința civilă nr. 42 din 16 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, s-a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria comunei Fântânele, ca nefondată; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele; a fost anulată Decizia de soluționare a contestației nr. 3792/05.10.2016 și parțial Notele de plată fără număr din 25.06.2015 și din 12.04.2016, în ceea ce privește obligația fiscală de plată a impozitului pe clădiri pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene și a accesoriilor aferente; au fost obligati pârâții la 10050 RON cheltuieli de judecată în favoarea reclamantei, reprezentând taxa judiciară de timbru și onorariu avocațial redus.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței civile nr. 42 din 16 februarie 2021 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, pârâtele Comuna Fântânele prin Primar și Primăria Comunei Fântânele au declarat recurs, întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. Au solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, în principal, respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, iar în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată. Primele critici de nelegalitate formulate au vizat soluția de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comunei Fântânele, fată de dispozițiile art. 21 din Legea nr. 215/2001. Pe fondul recursului, au apreciat că sentința recurată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva interpretării eronate a dispozițiilor Codul fiscal cât și din perspectiva unor hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății. În esență, recurentele-pârâte au făcut referire la motivarea expusă în cuprinsul hotărârii atacate în care s-a reținut faptul că raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ICCJ nr. 2958/17.06.2020, în perioada supusă debitării "turbina eoliană nu are componentele unei clădiri", actele emise de pârâte fiind nelegale. Au apreciat că acest raționament al instanței de fond este total eronat, fiind dat cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în cauza din perspectiva aplicabilității prevederilor fiscale, în vigoare la data debitării contestatoarei. Au criticat și faptul că nu se regăsește, în cuprinsul motivării instanței de fond, o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, în condițiile în care textele legale sunt identice. Mai mult au apreciat că măsurile trasate de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății. În opinia recurentelor, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percep impozite, iar anularea Deciziei Comisiei Fiscale nr. 5/2014 nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze. Au mai arătat că instanța de fond trebuia sa rețină faptul că în noua reglementare a impozitării turbinelor eoliene, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 este transpus în art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Noul Codul fiscal fiind vorba de texte de lege identice în cuprins. Au menționat că prin Legea nr. 285/2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres: "...b) clădire - orice construcție ..., inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene", însă au considerat că mențiunea făcută în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene reprezintă construcții în sens fiscal nu adaugă la lege, nu modifică substanțial vechea reglementare, per a contrario turbinele eoliene tot construcții rămân. Întrucât turnurile au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent așa, cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, structura și modalitatea de proiectare a lor rămânând neschimbată, recurentele au arătat că este absurd a considera că nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018, când s-a prevăzut clar în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene, să se rețină că acestea sunt supuse impozitării.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă a formulat întâmpinare, prin care, cu titlu prealabil a invocat excepția nulității recursului, în opinia sa, criticile neîncadrându-se în prevederile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Pe fond, a solicitat respingerea recursului, apreciind că sentința recurată este temeinică și legală, fiind dată cu aplicarea corectă a normelor de drept material incidente situației de fapt reținute.

Răspunsul la întâmpinare Prin răspunsul la întâmpinare, recurentele au reiterat aspectele prezentate prin memoriul de recurs.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 18 ianuarie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 16 februarie 2023, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând sentința recurată prin prisma criticilor invocate prin cererea de recurs, a apărărilor invocate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente în materia supusă verificării, Înalta Curte reține următoarele: 1. Argumente de fapt și de drept relevante Prin Notele de plată fără număr emise la data de 05.04.2016, respectiv 12.04.2016, s-a stabilit în sarcina reclamantei A. S.A. un debit principal în cuantum de 3.873.122,69 RON, cu titlu de impozit pe clădiri corespunzător anului 2016 și de 31 RON, cu titlu de taxă afișaj, precum și suma de 9.001.958.51 RON, cu titlu de majorări de întârziere. Împotriva celor două note de plată reclamanta a formulat contestație administrativă, iar prin Decizia nr. 3792/05.10.2016, Comuna Fântânele a dispus respingerea acesteia ca neîntemeiată, reținându-se următoarele: "Curtea de Conturi a României - Camera de Conturi Constanța, prin Procesul Verbal de constatare din data de 05.11.2015 aceasta a calculat impozitul datorat de petenta A. S.A. pentru perioada 2010-2014, conform prevederilor art. 254 alin. (1) din Legea nr. 571/2003". În acest context factual, reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, a solicitat următoarele: anularea Notei de plată fără număr din data de 05.04.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele și Notei de plată fără număr din data de12.04.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele; anularea Deciziei nr. 3792/05.10.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, prin care s-a respins contestația împotriva Notelor de plată. Prin sentința recurată, acțiunea a fost admisă în parte, pârâtele formulând critici din perspectiva motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ. 2. Excepția nulității recursului invocată de intimata A. S.A. Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului, constatând că argumentele de ordin critic formulate de recurentele-pârâte privind greșita respingere a excepției lipsei capacității de folosință a Primăriei Comunei Fântânele prin raportare la art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001, precum și rationamentul instanței, care în opinia acestora este eronat, în condițiile în care s-a reținut Decizia nr. 5/2014 a Comisiei fiscale centrale ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, pârâtele procedând la debitarea societății în temeiul dispozițiilor legale în vigoare la momentul respectiv, se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. 3. Analiza motivelor de casare 3.1 Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. În ceea ce privește motivul de recurs întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., Înalta Curte observă că potrivit acestuia casarea unei hotărâri se poate cere când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității. Acesta vizează neregularități de ordin procedural sancționate cu nulitatea de art. 174 C. proc. civ., care definește nulitatea ca fiind sancțiunea care lipsește total sau parțial de efecte actul de procedură efectuat cu nerespectarea cerințelor legale, de fond sau de formă, fiind absolută, atunci când cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes public, și relativă, în cazul în care cerința nerespectată este instituită printr-o normă care ocrotește un interes privat. Or, recurentele nu au invocat argumente care să se circumscrie acestor dispoziții legale, neputându-se reține în cauză incidența dispozițiilor art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. 3.2. Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - recursul pârâtei Comuna Fântânele prin Primar Înalta Curte constată că argumentele de ordin critic invocate prin memoriul de recurs circumscrise motivului de nelegalitate prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. sunt nefondate. Astfel, recurenta critică în esență faptul că instanța de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății, nu influențează soluționarea acesteia, în condițiile în care a debitat construcții (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal. Or, aceste susțineri ale recurentei nu se confirmă. În mod corect a reținut instanța de fond că, în cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susținere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003), care a definit noțiunea de clădire în înțelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri", coroborate cu Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reținând că turnurile de susținere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiția legală a clădirii în sens fiscal, reținând că: "Turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje și echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcție de încadrarea în grupa 1 - Construcții, respectiv în grupa 2 - Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare." Or, prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus anularea deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispozițiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanța dispunând în sensul că turnul de susținere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că: "Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reține Înalta Curte, în esență, că nu pot fi disparate elementele funcționale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susținere și a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiției date acestei noțiuni prin dispozițiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) și g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcțiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia." Consecințele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a unui act normativ trebuie apreciate din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia: "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor...". Referitor la modalitatea de interpretare și aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că: "Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești." Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte și față de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulității - quod nullum est nullum producit effectum. În raport de interpretarea obligatorie dată de instanța supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătorești irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, nu poate fi susținută critica recurentei potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze. Contrar celor susținute de recurentă, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care fac obiectul prezentei cauze, care era în curs de soluționare la momentul pronunțării Deciziei 10/2015 a ÎCCJ. În consecință, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că decizia nr. 5/2014 și Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susținere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal și în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susținere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecința directă a nelegalității deciziei de impunere, dar și a înștiințării de plată în ceea ce privește sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal. Instanța de fond nu a reținut, așa cum susține recurenta-pârâtă, că Decizia 5/2014 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ. În ceea ce privește natura juridică a Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reține că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare și funcționare a Comisiei fiscale centrale emis de Ministerul Finanțelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislației prevăzute la art. 1 din ordin, precum și soluționarea conflictelor de competență apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice care răspunde de politicile și legislația fiscală, în calitate de președinte al acesteia".(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (art. 5 alin. (9) Potrivit art. 7 alin. (2) din același Regulament: "Soluțiile adoptate prin decizii ale Comisiei și aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluționarea fiecărei spețe." Prin urmare, nu se poate susține interpretarea dată de recurentă acestei decizii, ca fiind o simplă lămurire. În ceea ce privește intenția legiuitorului, care, în opinia recurentei, ar rezulta din faptul că în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, această abordare este lipsită de eficiență în prezenta cauză date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susținute de recurentă nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de față rămânând dispozițiile în vigoare la data emiterii administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014. Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene susține interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri. Raționamentul recurentei, care susține că instanța de fond a reținut Decizia nr. 5/2014 ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, deși debitarea s-a făcut din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, este lipsit de consistență juridică, de vreme ce un text de lege nu poate fi citit decât împreună cu norma care îl interpretează, cu atât mai mult cu cât această interpretare este una oficială, care provine de la autoritatea competentă și este obligatorie. Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal și construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii. De altfel, acest aspect a fost avut în vedere și prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că: "în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înțeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susținere în noțiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității acestor acte, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin dispozițiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ." Având în vedere cele de mai sus, pentru perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reținut în mod corect prin sentința recurată. Prin urmare, recursul formulat de pârâtă este nefondat, sentința recurată fiind legală, dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. 3.3 Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. - recursul pârâtei Primăria Comunei Fântânele prin Primar Analizând raportul juridic desus judecății, astfel cum a fost stabilit de părțile care au învestit instanța de contencios administrativ și fiscal, Înalta Curte constată că excepția lipsei capacității de folosință a Primăriei Comuna Fântânele este întemeiată, urmând să reformeze sentința recurată sub acest aspect. Înalta Curte reține că reclamanta A. S.R.L. a chemat în judecată, în calitate de pârâte, Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele. Potrivit art. 2 alin. (1) din Legea nr. 215/2001 a administrației publice locale (astfel cum era în vigoare în perioada de referință), administrația publică în unitățile administrativ-teritoriale se organizează și funcționează în temeiul principiilor descentralizării, autonomiei locale, deconcentrării serviciilor publice, eligibilității autorităților administrației publice locale, legalității și al consultării cetățenilor în soluționarea problemelor locale de interes deosebit. Potrivit art. 3 alin. (1) și (2) din lege: "(1) Prin autonomie locală se înțelege dreptul și capacitatea efectivă a autorităților administrației publice locale de a soluționa și de a gestiona, în numele și în interesul colectivităților locale pe care le reprezintă, treburile publice, în condițiile legii. (2) Acest drept se exercită de consiliile locale și primari, precum și de consiliile județene și președinții acestora, autorități ale administrației publice locale alese prin vot universal, egal, direct, secret și liber exprimat." De asemenea, conform art. 77 din lege, primarul, viceprimarul, secretarul unității administrativ-teritoriale și aparatul de specialitate al primarului constituie o structură funcțională cu activitate permanentă, denumită primăria comunei, orașului sau municipiului, care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului, soluționând problemele curente ale colectivității locale. Din analiza acestor dispoziții legale rezultă că primăria este doar o structură funcțională care duce la îndeplinire hotărârile consiliului local și dispozițiile primarului. În aceste condiții, se impunea admiterea excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei Comunei Fântânele, în cauza de față putând sta în judecată, în calitate de pârâtă, Comuna Fântânele. 4. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., care prevede că "partea care pierde procesul va fi obligată, la cererea părții care a câștigat, să îi plătească acesteia cheltuieli de judecată", Înalta Curte urmează să oblige recurenta-pârâta Comuna Fântânele prin Primar la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 6692 RON cu titlu de cheltuieli de judecată. 5. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) și art. 453 C. proc. civ., va respinge excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A. S.A.; va respinge recursul formulat de pârâta Comuna Fântânele prin Primar, ca nefondat; va admite recursul formulat de Primăria Comunei Fântânele prin Primar, va casa în parte sentința recurată și, în rejudecare, va admite excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele prin Primar și va respinge acțiunea reclamantei A. S.A. în contradictoriu cu pârâta Primăria Comunei Fântânele prin Primar, ca fiind formulată împotriva unei persoane lipsită de capacitate procesuală de folosință; va menține în rest dispozițiile sentinței; va obliga recurenta-pârâta Comuna Fântânele prin Primar la plata către intimata-reclamantă A. S.A. a sumei de 6692 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.