Decizia nr. 4970/2023 — ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal — recurs împotriva sentinței nr. 201/2021 a Curții de Apel București

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București sub nr. x/2017, reclamanta A. S.R.L. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, anularea Deciziei nr. 3787/05.10.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, prin care s-a respins contestația administrativ-fiscală împotriva înștiințării de plată fără număr din data de 11.03.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, precum și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 201 din 7 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei capacității procesuale folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele; A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele; A anulat Decizia nr. 3787/05.10.2016 și Înștiințarea de plată x/11.03.2016, emise de pârâte; A obligat pârâtele la plata către reclamantă a sumei de 9050 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva sentinței nr. 201 din 7 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată. În motivarea recursului arată că hotărârea recurată este nelegală, fiind dată cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente, cu interpretarea eronată a dispozițiilor Codul fiscal și a unor hotărâri judecătorești ce nu au legătură cu soluționarea cauzei. Într-o primă critică arată că instanța de fond în mod greșit s-a raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia nr. 2958/2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, și că, deși Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin sentința nr. 3284/2017 a Curții de Apel București, acest aspect nu influențează soluționarea prezentei cauze și admiterea recursului de față. Consideră că prin Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 se făcea doar o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) Codul fiscal, astfel că această decizie nu reprezenta o reglementare nouă sau o adăugare la lege. Arată că prin Legea nr. 285/2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul modificării lit. b) a art. 453, după cum urmează: "b) clădire - orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene." Susțin că aceste turnuri de susținere a turbinelor eoliene au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent, așa cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, motiv pentru care contestă interpretarea conform căreia turnurile de susținere nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018 se prevede în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene. Solicită a se avea în vedere de către instanța de recurs faptul că nu se invocă niciun motiv de nelegalitate al actelor administrative atacate, din perspectivă procedurală. De asemenea, susțin că potrivit art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percepe impozit, deoarece: 1. sunt construcții situate deasupra solului; 2. legea nu impune o anumită denumire sau folosință a acestor clădiri; 3. servesc la adăpostirea de instalații, echipamente și alte asemenea; 4. elementele structurale de bază sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, textul de lege nefăcând diferență între materialele din care sunt construite aceste clădiri.

Apărările formulate în recurs Intimata-reclamantă B. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, admiterea acesteia, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurentelor la suportarea cheltuielilor de judecată. Arată că aspectele privind reducerea cheltuielilor de judecată nu se încadrează în motivele de casare precăzute de art. 488 C. proc. civ. Pe fond arată că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor; sentința recurată este legală și temeinică, astfel că se impune respingerea recursului, ca nefondat. În ceea ce privește dosarul nr. x/2015, arată că prin respingerea recursurilor formulate de Ministerul Finanțelor Publice și de cei doi intervenienți accesorii, în interesul Ministerului, împotriva sentinței nr. 3284/2017, Înalta Curte de Casație și Justiție a validat raționamentul primei instanțe, iar soluția de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014 a devenit definitivă, aceasta bucurându-se de putere/autoritate de lucru judecat. Precizează că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal, adusă de Legea nr. 285/2018, în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene. Per a contrario, anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri. În acest sens, consideră că Ordinul nr. 1210/2014 și Decizia nr. 5/2014 adăugau în mod nepermis la lege, statuând asupra unei situații nereglementate de legiuitor și substituindu-se practic acestuia, în contradicție cu norma de drept existentă la acel moment, respectiv art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, în baza căreia au fost emise și actele administrativ-fiscale care fac obiectul cauzei de față.

Procedura de soluționare a recursului În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013. În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471 1 și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 26 mai 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 1 noiembrie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Soluția și considerentele Înaltei Curți asupra recursului Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinare și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Reclamanta B. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Fântânele și Comuna Fântânele (jud. Constanța), anularea Deciziei nr. 3787/05.10.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele, prin care s-a respins contestația administrativ-fiscală împotriva înștiințării de plată fără număr din data de 11.03.2016, emise de Comuna Fântânele - Primăria Comunei Fântânele. Cu titlu preliminar, Înalta Curte constată că asupra excepției nulității recursului, invocată de către intimata-reclamantă B. S.A. prin întâmpinare, instanța de recurs s-a pronunțat în ședința publică din 1 noiembrie 2023, în sensul respingerii acesteia. Prima instanță a admis acțiunea și a anulat actele atacate, iar împotriva sentinței instanței de fond au declarat recurs pârâții Primăria Fântânele și Comuna Fântânele (jud. Constanța), întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Înalta Curte constată că recurentele critică în esență faptul că instanța de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății, nu influențează soluționarea acesteia, în condițiile în care a debitat construcții (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal. Susținerile recurentelor nu se confirmă. În mod corect a reținut instanța de fond că, în cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susținere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003), care a definit noțiunea de clădire în înțelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri", coroborate cu Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reținând că turnurile de susținere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiția legală a clădirii în sens fiscal, reținând că: "Turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje și echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcție de încadrarea în grupa 1 - Construcții, respectiv în grupa 2 - Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare." Or, prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispozițiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanța dispunând în sensul că turnul de susținere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că: "Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reține Înalta Curte, în esență, că nu pot fi disparate elementele funcționale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susținere și a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiției date acestei noțiuni prin dispozițiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) și g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcțiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia." Consecințele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a unui act normativ au fost în mod corect apreciate de către instanța de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia: "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor...". Referitor la modalitatea de interpretare și aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că: "Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești." Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte și față de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulității - quod nullum est nullum producit effectum. În raport de interpretarea obligatorie dată de instanța supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătorești irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, nu poate fi susținută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze. Contrar celor susținute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul ordinului anulat, care fac obiectul prezentei cauze și care era în curs de soluționare la momentul pronunțării Deciziei 10/2015 a ÎCCJ. În consecință, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că Decizia nr. 5/2014 și Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susținere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal și în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv, atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susținere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecința directă a nelegalității deciziei de impunere, dar și a înștiințării de plată în ceea ce privește sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal. Instanța de fond nu a reținut, așa cum susțin recurentele, că Decizia nr. 5 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat în mod corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ. În ceea ce privește natura juridică a Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reține că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare și funcționare a Comisiei fiscale centrale emis de Ministerul Finanțelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislației prevăzute la art. 1 din ordin, precum și soluționarea conflictelor de competență apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice care răspunde de politicile și legislația fiscală, în calitate de președinte al acesteia"(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (art. 5 alin. (9). Potrivit art. 7 alin. (2) din același Regulament: "Soluțiile adoptate prin decizii ale Comisiei și aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluționarea fiecărei spețe." Prin urmare, nu se poate susține interpretarea dată de recurente acestei decizii, ca fiind o simplă lămurire, de vreme ce din Regulamentul mai sus citat rezultă În ceea ce privește intenția legiuitorului, în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, acesta a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, însă această abordare este lipsită de eficiență în prezenta cauză, date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susținute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de față rămânând dispozițiile în vigoare la data emiterii administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014. Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene susține interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri. Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal și construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii. De altfel, acest aspect a fost avut în vedere și prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că: "în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înțeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susținere în noțiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității acestor acte, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin dispozițiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ." Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reținut în mod corect prin sentința recurată. Ultima critică formulată de recurente vizează obligarea la plata cheltuielilor de judecată de către instanța de fond, solicitând reducerea acestora conform art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., întrucât suma stabilită de prima instanță cu titlu de cheltuieli de judecată este prea mare pentru munca prestată de avocat, complexitatea cauzei și numărul termenelor de judecată acordate. Sub acest aspect, Înalta Curte reține că, fiind o cale extraordinară de atac, recursul poate fi exercitat numai pentru motivele anume prevăzute de lege, iar potrivit art. 483 alin. (3)-(4) și art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., prin intermediul acestei căi de atac poate fi dedusă analizei instanței de control judiciar doar conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile. În consecință, casarea unei hotărâri se poate cere numai pentru motive de nelegalitate, or aprecierea de către instanța care a pronunțat hotărârea recurată a cuantumului cheltuielilor de judecată pe care le are de plătit partea care a pierdut procesul, constând în onorariul avocațial, nu este un aspect de legalitate a hotărârii, care să poată fi cenzurat de instanța de recurs. Această critică nu vizează deci conformitatea hotărârii atacate cu regulile de drept aplicabile și nu poate fi încadrată în motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 din C. proc. civ., fiind legată de exercitarea de către judecătorul fondului a dreptului de apreciere asupra onorariului avocațial solicitat de parte. O asemenea opinie a fost împărtășită și de către Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru soluționarea recursurilor în interesul legii, care prin Decizia nr. 3/2020 a stabilit că: "În interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 488 alin. (1) din C. proc. civ., motivul de recurs prin care se critică modalitatea în care instanța de fond s-a pronunțat, în raport cu prevederile art. 451 alin. (2) din C. proc. civ., asupra proporționalității cheltuielilor de judecată reprezentând onorariul avocaților, solicitate de partea care a câștigat procesul, nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) din C. proc. civ.." Prin urmare, aspectele invocate de către recurentele-pârâte prin cererea de recurs nu sunt de natură să conducă la reformarea hotărârii recurate, legalitatea soluției pronunțate fiind confirmată de către instanța de control judiciar, aceasta reflectând interpretarea și aplicarea corectă a prevederilor legale incidente cauzei.

Temeiul legal al soluției adoptate în recurs Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurentele-pârâte Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele împotriva sentinței nr. 201 din 7 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., va obliga recurentele-pârâte Primăria Comunei Fântânele și Comuna Fântânele, ca părți care au pierdut procesul, la plata către intimata-reclamantă A. S.R.L. a sumei de 3.543,67 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.