ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3188/2022

Cererea de chemare în judecată Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, astfel cum a fost modificată și completată la data de 08.02.2017, reclamanta A. S.A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Fântânele și Comuna Fântânele (jud. Constanța), anularea deciziei nr. 3786/05.10.2016, a adresei nr. x/15.01.2016 și a actelor/operațiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016 și obligarea pârâților la plata cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru, onorariul avocațial urmând să fie solicitat pe cale separată.

Soluția instanței de fond Prin sentința nr. 445/2020 din 17 noiembrie 2020 Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepțiile lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei și inadmisibilității; A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.A., în contradictoriu cu pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele; A anulat decizia nr. 3786/05.10.2016, adresa nr. x/15.01.2016 și actele/operațiunile premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016; A obligat pârâții, către reclamant, la cheltuieli de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru.

Calea de atac exercitată Împotriva sentinței nr. 445/2020 din 17 noiembrie 2020 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal au declarat recurs pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, întemeiat pe motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în tot a hotărârii recurate și rejudecarea cauzei, în sensul respingerii cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință, iar în subsidiar respingerea cererii de chemare în judecată, ca nefondată. În motivarea recursului, pârâtele susțin că arată că hotărârea recurată este nelegală, netemeinică și nefondată. Într-o primă critică se arată că în mod greșit, instanța de fond a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, având în vedere dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001. Astfel, apreciază că Primăria Comunei Fântânele nu are capacitate procesuală de folosință, motiv pentru care solicită admiterea excepției și respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate procesuală de folosință. O a doua critică vizează faptul că în mod greșit, instanța de fond a respins ca neîntemeiată excepția inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, având în vedere dispozițiile art. 218 din Codul de procedură fiscală, potrivit cărora în contencios poate fi atacată doar decizia (dispoziția) dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal de impunere. Astfel, se arată că decizia de impunere nu reprezintă un act administrativ fiscal ce poate fi contestat direct la instanța de contencios administrativ, ci obiectul acțiunii în contencios se limitează, conform Codului de procedură fiscală, la atacarea deciziei de soluționare a contestației formulată în condițiile art. 205, 206 din Codul de procedură fiscală, motiv pentru care solicită respingerea capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată, ca inadmisibil. Pe fond, recurentele susțin că în mod greșit instanța de fond a reținut că intenția legiuitorului nu a fost de a reglementa impozitarea unor turnuri de susținere, în condițiile în care în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării lit. b) a art. 453, după cum urmează: "b) clădire - orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene." De asemenea, consideră că instanța de fond a reținut greșit și faptul că prin sentința civilă nr. 3284/2017, pronunțată de Curtea de Apel București în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin respingerea recursului, Curtea a anulat Ordinul Ministrului Finanțelor Publice nr. 1210/2014 și Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, reținându-se în mod definitiv aceleași aspecte cu cele expuse de instanța de fond în considerentele hotărârii recurate, cu privire la neîncadrarea turnului de susținere al turbinelor eoliene în categoria clădirilor. Apreciază nelegală soluția instanței de fond, fiind dată cu interpretarea nefondată a normelor de drept material, precum și cu aplicarea unor hotărâri judecătorești ce nu au legătură cu cauza dedusă judecății. În esență, în motivarea hotărârii recurate s-a reținut că, raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ÎCCJ nr. 2958/17.06.2020, turbina eoliană nu are componentele unei clădiri, astfel că actele emise de recurenți sunt nelegale. Recurentele consideră că raționamentul instanței de fond este eronat, fiind dat cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în cauză din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la data debitării contestatoarei. De asemenea, se mai arată că în considerentele hotărârii recurate, instanța de fond nu a făcut o analiză a prevederilor în vigoare la momentul debitării și a prevederilor în vigoare ulterioare acestui moment, în condițiile în care textele legale sunt identice. Precizează recurentele că au respectat prevederile legale în materie fiscală, aferente taxelor și impozitelor datorate către buget de către reclamantă, iar măsurile trasate de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății. Susțin recurenții că instanța de fond nu a luat în considerare faptul că prin Decizia nr. 5/2014 a Comisiei Fiscale Centrale doar se lămureau dispozițiile art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, sens în care nu se poate reține faptul că această decizie reprezintă o reglementare nouă sau o adăugare la lege. Mai mult, consideră că instanța de fond trebuia să rețină faptul că în noua reglementare a impozitării turbinelor eoliene, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 este transpus în art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind noul Codul fiscal, textele fiind identice. Prin Legea nr. 285/2018 s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, referitor la noțiunea de clădire, apreciindu-se că acestea cuprind orice construcție, inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene. Consideră că mențiunea în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene reprezintă construcții în sens fiscal nu adaugă la lege și nu modifică substanțial vechea reglementare, iar pe de altă parte, aceste turnuri de susținere a turbinelor eoliene au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent, așa cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, motiv pentru care contestă interpretarea conform căreia turnurile de susținere nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018 se prevede în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene. În fine, recurentele susțin că potrivit art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percepe impozit, deoarece: 1. sunt construcții situate deasupra solului; 2. legea nu impune o anumită denumire sau folosință a acestor clădiri; 3. servesc la adăpostirea de instalații, echipamente și alte asemenea; 4. elementele structurale de bază sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite, textul de lege nefăcând diferență între materialele din care sunt construite aceste clădiri.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția nulității recursului, solicitând, în principal, admiterea acesteia, iar în subsidiar respingerea recursului, ca nefondat, precum și obligarea recurenților la suportarea cheltuielilor de judecată. În ceea ce privește excepția nulității recursului, arată că aspectele invocate prin cererea de recurs nu se încadrează în motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) C. proc. civ. Precizează că invocă excepția nulității recursului dintr-o dublă perspectivă, respectiv: (i) în condițiile în care recurenții nu au menționat motivele de casare prevăzute la art. 488 alin. (1) și nu au arătat în concret dispoziții legale de drept substanțial, pe care le consideră a fi fost încălcate sau aplicate în mod eronat de către instanța de fond, și (ii) în condițiile în care recurenții aduc critici de netemeinicie împotriva sentinței recurate, și nu de nelegalitate. Consideră că recurenții și-au întemeiat în mod formal cererea de recurs pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. Contrar susținerilor recurenților, arată că instanța de fond în mod corect a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, precum și excepția inadmisibilității cererii privind anularea adresei nr. x/2016. Pe fond, intimata-reclamantă susține că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, iar sentința recurată este legală și temeinică, astfel că se impune respingerea recursului, ca nefondat. II. Soluția instanței de recurs 1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului, invocată de intimata-reclamantă A. S.A. prin întâmpinare, constatând că recurentele-pârâte au formulat argumente de ordin critic care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ. Contrar celor invocate de către intimata-reclamantă prin întâmpinare, recurenții-pârâți au arătat și textele de lege apreciate a fi fost interpretate și aplicate greșit de către prima instanță, evoluția legislativă a acestor norme și interpretarea ce se impunea a fi dată art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, art. 453 din Legea nr. 227/2015 și textelor incidente din Legea nr. 285/2018. De asemenea, recurenții-pârâți au formulat critici referitoare la respingerea, ca neîntemeiate, a excepțiilor lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele și a excepției inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată. În consecință, constatând că aspectele invocate prin cererea de recurs se circumscriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocat prin cererea de recurs, în temeiul art. 248 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge excepția nulității recursului. 2. Analizând sentința atacată, prin prisma criticilor formulate de recurente, a apărărilor expuse în întâmpinarea intimatei, Înalta Curte apreciază că recursul este nefondat. Reclamanta A. S.A. a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat, în contradictoriu cu pârâții Primăria Fântânele și Comuna Fântânele (jud. Constanța), anularea deciziei nr. 3786/05.10.2016, a adresei nr. x/15.01.2016 și a actelor/operațiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016. 2.1. Înalta Curte constată că este nefondat primul motiv de recurs, prin care se critică soluția instanței de fond de respingere, ca neîntemeiată, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria Comunei Fântânele, față de următoarele aspecte: Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reține că este justificată pe deplin capacitatea procesuală de folosință a Primăriei Comuna Fântânele, întrucât aceasta se legitimează în calitate de emitent al actelor atacate. Câtă vreme acțiunea în contencios administrativ este supusă unor reguli specifice date de trăsăturile raportului de drept public dedus judecății, capacitatea de folosință se corelează cu aceea administrativă care constă în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, iar expresia acesteia în plan procesual este tocmai capacitatea autorității publice de a sta în proces. În consecință, excepția lipsei capacității procesuale de folosință a pârâtei Primăria comunei Fântânele a fost în mod corect respins, critica fiind nefondată. 2. Nefondat este și cel de al doilea motiv de recurs, prin care se critică respingerea ca neîntemeiată a excepției inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată. Este adevărat că, așa cum corect susțin recurentele, potrivit dispozițiilor art. 281 din Codul de procedură fiscală, obiectul acțiunii în contencios administrativ îl constituie decizia (dispoziția) dată de organul fiscal competent în soluționarea contestației împotriva actului administrativ fiscal de impunere. Cu toate acestea, Înalta Curte constată că în mod corect a reținut instanța de fond că, prin cererea completatoare formulată la data de 08.02.2017, reclamanta a precizat că înțelege să solicite și anularea deciziei de soluționare a contestației administrative formulate împotriva deciziei de impunere și a înștiințării de plată, anume Decizia nr. 3786/05.10.2016, astfel încât obiectul acțiunii în contencios administrativ corespunde celui reglementat la art. 281 alin. (2) din Legea 207/2015 privind Codul de procedură fiscală, anularea deciziei de impunere și a înștiințării de plată putând fi cerută alături de anularea deciziei de soluționare a contestației administrative, întrucât textul menționat prevede posibilitatea atacării deciziilor emise în soluționarea contestațiilor împreună cu actele administrative fiscale la care se referă. Prin urmare și această critică este nefondată. 3. Înalta Curte constată că, în speță, criticile recurentelor pe fondul cauzei sunt, de asemenea, nefondate. Recurentele critică în esență faptul că instanța de fond nu a făcut o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării, cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, că a respectat prevederile legale în materie fiscală, iar faptul că Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 a fost anulată prin deciziile pronunțate de Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr x/2015, care nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății, nu influențează soluționarea acesteia, în condițiile în care a debitat construcții (la momentul debitării), iar la ora actuală aceleași construcții sunt debitate conform Codul fiscal. Susținerile recurentelor nu se confirmă. În cauză, decizia prin care au fost stabilite impozite pe clădiri aferente turnurilor de susținere ale turbinelor eoliene a fost emisă potrivit prevederilor art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal (Legea 571/2003), care a definit noțiunea de clădire în înțelesul titlului respectiv, ca fiind "orice construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri" și a prevederilor Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014 aprobată prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, care a interpretat art. 249 alin. (5) din vechiul Codul fiscal, reținând că turnurile de susținere a turbinelor eoliene s-ar încadra în definiția legală a clădirii în sens fiscal, reținând că: "Turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Delimitarea acestuia de elementele reprezentând utilaje și echipamente se realizează pe baza proiectului general în funcție de încadrarea în grupa 1 - Construcții, respectiv în grupa 2 - Instalații tehnice, mijloace de transport, animale și plantații din Catalogul privind clasificarea și duratele normale de funcționare a mijloacelor fixe, prevăzut în anexa la Hotărârea Guvernului nr. 2.139/2004, cu modificările ulterioare." Or, prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017, pronunțată în dosarul nr. x/2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus anularea Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, fiind astfel invalidată interpretarea dispozițiilor legale dată de Comisia Fiscală Centrală, instanța dispunând în sensul că turnul de susținere a turbinelor eoliene nu constituie o clădire în sensul art. 249 alin. (5) Codul fiscal - Legea nr. 571/2003 republicată. Această soluție a fost menținută prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse ca nefondate recursurile, în considerentele deciziei arătându-se că: "Fără a relua întru-totul considerentele exprimate anterior, cu ocazia analizării recursului declarat de pârâtul Ministerul Finanțelor Publice, reține Înalta Curte, în esență, că nu pot fi disparate elementele funcționale ale unei turbine eoliene, în scopul impozitării separate a turnului de susținere și a nacelei drept clădire, întrucât acestea nu compun, de sine-stătător, elementele structurale ale unei clădiri, conform definiției date acestei noțiuni prin dispozițiile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și cele ale pct. 31 alin. (6) lit. a) și g) din H.G. nr. 44/2004, ci ele fac parte dintr-un echipament tehnologic complex, destinat transformării energiei vântului în energie electrică, un scop diferit de funcțiunea pe care o atribuie norma fiscală unei clădiri, în vederea impozitării acesteia." Consecințele juridice ale acestei decizii definitive de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014, au fost în mod corect apreciate de către instanța de fond din perspectiva art. 23 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, text potrivit căruia: "Hotărârile judecătorești definitive și irevocabile prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ sunt general obligatorii și au putere numai pentru viitor...". Referitor la modalitatea de interpretare și aplicare a art. 23 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte de Casație și Justiție - Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin decizia nr. 10/2015, a statuat că: "Dispozițiile art. 23 din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, se interpretează în sensul că hotărârea judecătorească irevocabilă/definitivă prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ produce efecte și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești." Prin urmare, în acord cu această interpretare, obligatorie potrivit dispozițiilor art. 521 alin. (3) C. proc. civ., măsura anulării unui act administrativ normativ produce efecte și față de actele administrativ individuale care sunt contestate în cauze care se află în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești la momentul publicării hotărârii definitive în Monitorul Oficial, fiind vorba despre o aplicare particulară a principiilor generale ale efectelor nulității - quod nullum est nullum producit effectum. În raport de interpretarea obligatorie dată de instanța supremă prin decizia nr. 10/2015 cu privire la efectele hotărârii judecătorești irevocabile/definitive prin care s-a anulat în tot sau în parte un act administrativ cu caracter normativ și în privința actelor administrative individuale emise în temeiul acestuia care, la data publicării hotărârii judecătorești de anulare, sunt contestate în cauze aflate în curs de soluționare pe rolul instanțelor judecătorești, nu poate fi susținută critica recurentelor potrivit căreia decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, de anulare a Deciziei nr. 5/2014 și a Ordinului nr. 1210/2014 nu ar avea nicio înrâurire asupra prezentei cauze. Contrar celor susținute de recurente, decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal are ca efect anularea actelor administrative individuale emise în temeiul deciziei si ordinului anulate. În consecință, în aplicarea acestei dezlegări obligatorii, în prezenta cauză, faptul că Decizia nr. 5/2014 și Ordinul nr. 1210/2014, acte administrative cu caracter normativ, prin care turnurile de susținere a turbinelor eoliene au fost calificate drept clădiri în sensul fiscal și în considerarea cărora au fost calculate impozite, au fost anulate în mod definitiv, atrage nelegalitatea stabilirii impozitelor pe clădiri aferente turnurilor de susținere a turbinelor eoliene proprietatea reclamantei, cu consecința directă a nelegalității deciziei de impunere, dar și a înștiințării de plată în ceea ce privește sumele identificate drept accesorii aferente debitului principal. Instanța de fond nu a reținut, așa cum susțin recurentele, că Decizia nr. 5 a Comisiei ar fi o reglementare nouă sau o adăugare la lege, ci a apreciat în mod corect că aceasta reprezintă o lămurire a dispozițiilor art. 249 alin. (5) din Codul fiscal, însă una cu caracter normativ. În ceea ce privește natura juridică a Deciziei Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014, Înalta Curte reține că aceasta este un act administrativ cu caracter normativ emis în temeiul Regulamentului din 23 mai 2013 de organizare și funcționare a Comisiei fiscale centrale emis de Ministerul Finanțelor Publice, publicat în Monitorul Oficial nr. 323 din 4 iunie 2013, care prevede că "aplicarea unitară a legislației prevăzute la art. 1 din ordin, precum și soluționarea conflictelor de competență apărute între organe fiscale care nu sunt subordonate unui organ ierarhic comun se realizează prin intermediul Comisiei fiscale centrale, denumită în continuare Comisia, structură interdepartamentală care își desfășoară activitatea în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și care este coordonată de secretarul de stat din Ministerul Finanțelor Publice care răspunde de politicile și legislația fiscală, în calitate de președinte al acesteia".(art. 1). Deciziile prevăzute la alin. (4) se aprobă prin ordin al ministrului finanțelor publice, care se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I. (art. 5 alin. (9) Potrivit art. 7 alin. (2) din același Regulament: "Soluțiile adoptate prin decizii ale Comisiei și aprobate prin ordin al ministrului finanțelor publice sunt aplicabile de la data intrării în vigoare a actului normativ avut în vedere la soluționarea fiecărei spețe." În ceea ce privește intenția legiuitorului, care, în opinia recurentelor, ar rezulta din faptul că în anul 2018, prin Legea nr. 285/2018, legiuitorul a intervenit pentru modificarea art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, legiferând în sensul modificării literei b) a art. 453, această abordare este lipsită de eficiență în prezenta cauză, date fiind efectele obligatorii ale deciziei nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal care stabilesc fără echivoc interpretarea textelor de lege aplicabile inclusiv prezentei cauze. Faptul că legiuitorul a intervenit ulterior printr-o modificare legislativă în sensul celor susținute de recurente nu face ca acea reglementare să retroactiveze, aplicabile cauzei de față rămânând dispozițiile în vigoare la data emiterii administrative atacate, respectiv art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, în interpretarea dată prin decizia nr. 2598/17.06.2020 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, care a invalidat interpretarea dată prin Decizia Comisiei fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobate prin Ordinul Ministrului Finanțelor nr. 1210/2014. Faptul că prin modificarea art. 453 lit. b) din actualul Codul fiscal adusă de Legea nr. 285/2018 în vigoare din data de 06.12.2018, legiuitorul a reglementat în mod expres, din punct de vedere fiscal, situația turnurilor de susținere a turbinelor eoliene susține interpretarea per a contrario, potrivit căreia anterior datei de 6 decembrie 2018, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au fost calificate de legiuitor ca fiind clădiri. Raționamentul recurentelor, care susțin că instanța de fond a reținut Decizia nr. 5/2014 ca fiind actul de bază al debitării reclamantei, deși debitarea s-a făcut din perspectiva prevederilor fiscale în vigoare la momentul respectiv, este lipsit de consistență juridică, de vreme ce un text de lege nu poate fi citit decât împreună cu norma care îl interpretează, cu atât mai mult cu cât această interpretare este una oficială, care provine de la autoritatea competentă și este obligatorie. Faptul că Legea nr. 285/2018, intrată în vigoare la data de 06.12.2018, modifică art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că încadrează începând cu data de 06.12.2018 în categoria clădirilor din punct de vedere fiscal ți construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene, nu poate valida retroactiv interpretarea recurentelor, întrucât s-ar încălca principiul neretroactivității legii. De altfel, acest aspect a fost avut în vedere și prin Decizia nr. 2598/17.06.2020, Înalta Curte de Casație și Justiție reținând că: "în mod cert, nu ar fi fost nicio problemă de interpretare dacă legiuitorul ar fi înțeles să modifice norma fiscală în sensul explicit al includerii acestor turnuri de susținere în noțiunea clădirilor supuse impozitării, astfel cum a făcut-o, de altfel abia în anul 2018 (Legea nr. x), prin modificarea art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal. însă includerea acestor construcții în definiția clădirilor, prin interpretarea normei fiscale preexistente, realizată prin emiterea Deciziei nr. 512014, aprobată prin Ordinul M.F.P. nr. 1210/2014, nu poate fi confirmată în controlul judiciar al legalității acestor acte, nefiind întrunite condițiile cerute de lege pentru a asimila turnurile de susținere ale turbinelor eoliene cu noțiunea de clădire, astfel cum aceasta este explicitată prin prevederile art. 249 alin. (5) Codul fiscal și prin dispozițiile de (a pct. 31 alin. (6) lit. a) si g) din Normele metodologice de aplicare a Codul fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004 ." Având în vedere cele de mai sus, pe perioada pentru care au fost stabilite obligațiile fiscale cu titlu de impozit pe clădiri în actele atacate în prezenta cauză, turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor, aspect reținut în mod corect prin sentința recurată.

Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru toate considerentele expuse la punctul anterior, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare, coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul, ca nefondat. În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurentele-pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele, ca părți care au pierdut procesul, la plata sumei de 4.485,11 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, către intimata-reclamantă A. S.A.. PENTRU ACESTE MOTIVE,