ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3566/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) la data de 05.10.2016, astfel cum a fost modificată la data de 08.02.2017, reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Primaria Fântânele și Comuna Fântânele, a solicitat anularea deciziei nr. 3790/05.10.2016, a adresei nr. x/11.03.2016, a adresei nr. x/15.01.2016 și a actelor/operațiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016, precum și obligarea pârâtelor la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată reprezentând taxă judiciară de timbru. 1.

Hotărârea instanței de fond Prin sentința nr. 444 din 17 noiembrie 2020, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal (veche) a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei și excepția inadmisibilității. A admis acțiunea formulată de reclamanta A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtele Primaria Fântânele și Comuna Fântânele și a anulat decizia nr. 3790/05.10.2016, adresa nr. x/11.03.2016, adresa nr. x/15.01.2016 și actele/operațiunile premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016. A obligat pârâtele la plata către reclamant a cheltuielilor de judecată în sumă de 50 RON reprezentând taxă judiciară de timbru. 1.

Calea de atac exercitată în cauză Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele solicitând admiterea acestuia, casarea în tot a sentinței atacate și, în rejudecare, în principal respingerea cererii de chemare în judecată ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără capacitate de folosință, iar în subsidiar, respingerea cererii ca nefondată. Primele critici de nelegalitate formulate au vizat soluția de respingere, ca neîntemeiate, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a primăriei și a excepției inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere. Pe fondul recursului, au apreciat că sentința recurată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva interpretării eronate a dispozițiilor Codul fiscal cât și din perspectiva unor hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății. În esență, recurentele-pârâte au făcut referire la motivarea expusă în cuprinsul hotărârii atacate în care s-a reținut faptul că raportat la soluția pronunțată în dosarul nr. x/2015, rămasă definitivă prin decizia ICCJ nr. 2958/17.06.2020, în perioada supusă debitării "turbina eoliană nu are componentele unei clădiri", actele emise de pârâte fiind nelegale. Au apreciat că acest raționament al instanței de fond este total eronat, fiind dat cu interpretarea greșită a normelor de drept material incidente în cauza din perspectiva aplicabilității prevederilor fiscale, în vigoare la data debitării contestatoarei. Au criticat și faptul că nu se regăsește, în cuprinsul motivării instanței de fond, o analiză atât a prevederilor în vigoare la momentul debitării cât și a prevederilor în vigoare ulterioare debitării, în condițiile în care textele legale sunt identice. Mai mult au apreciat că măsurile trasate de către Curtea de Apel București și Înalta Curte de Casație și Justiție în dosarul nr. x/2015 nu sunt aplicabile cauzei deduse judecății. În opinia recurentelor, turbinele eoliene reprezintă clădiri pentru care se percep impozite, iar anularea Deciziei Comisiei Fiscale nr. 5/2014 nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze. Au mai arătat că instanța de fond trebuia sa rețină faptul că în noua reglementare a impozitării turbinelor eoliene, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 este transpus în art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Noul Codul fiscal fiind vorba de texte de lege identice în cuprins. Au menționat că prin Legea nr. 285/2018, s-a lămurit art. 453 din Legea nr. 227/2015 privind Codul fiscal, în sensul că s-a prevăzut în mod expres: "...b) clădire - orice construcție ..., inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene. ", însă au considerat că mențiunea făcută în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene reprezintă construcții în sens fiscal nu adaugă la lege, nu modifică substanțial vechea reglementare, per a contrario turbinele eoliene tot construcții rămân. Întrucât turnurile au același plan, aceeași structură, construcție și utilitate în prezent așa, cum aveau și la momentul la care au fost ridicate și puse în funcțiune, structura și modalitatea de proiectare a lor rămânând neschimbată, recurentele au arătat că este absurd a considera că nu erau construcții supuse impozitării anterior anului 2018, dar după decembrie 2018, când s-a prevăzut clar în Codul fiscal că în categoria de clădiri sunt incluse și turnurile de susținere ale turbinelor eoliene, să se rețină că acestea sunt supuse impozitării. 1.

Apărările formulate în cauză Intimata-reclamantă A. S.R.L. a depus întâmpinare în cuprinsul căreia a invocat excepția nulității recursului pentru nemotivare, iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat. 1.

Procedura de soluționare a recursului În recurs s-a derulat procedura de regularizare a cererii de recurs și de comunicare a actelor de procedură între părți, prin intermediul grefei instanței, în conformitate cu dispozițiile art. 486 și art. 490 C. proc. civ. Prin rezoluția completului învestit aleatoriu cu soluționarea dosarului, a fost fixat termen de judecată pentru soluționarea recursului în ședință publică, la data de 16 iunie 2022, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs 2.1. Cu titlu preliminar, Înalta Curte urmează să respingă excepția nulității recursului invocată de intimata-reclamantă A. S.R.L., constatând că recurentele-pârâte au formulat argumente de ordin critic care se circumscriu motivelor de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. (8) C. proc. civ., invocându-se în concret pronunțarea hotărârii recurate cu încălcarea dispozițiilor art. 21 din Legea nr. 215/2001, art. 218 Codul de procedură fiscală, art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003, art. 453 din Legea nr. 227/2015 și art. 453 din Legea nr. 285/2018. 2.2. Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtele Primăria Fântânele și Comuna Fântânele este nefondat, pentru considerentele arătate în continuare. Prin adresa nr. x/15.01.2016 emisă de Primăria Comunei Fântânele, intimata-reclamantă a fost însțiințată că datorează către bugetul local al Comunei Fântânele, în temeiul prevederilor art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, suma de 8.999.299 RON, reprezentând impozit pe clădiri și majorări de întârziere, aferent anilor fiscali 2010-2014, pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene aflate în proprietatea sa. Prin adresa nr. x/11.03.2016 emisă de Primăria Comunei Fântânele s-a îndreptat eroarea materială de calcul strecurată în adresa x/15.01.2016 în sensul că pentru anul 2012 suma inițială și corectă trebuia să fie de 15265 RON în loc de 10176 RON. Intimata-reclamantă a formulat contestație fiscală împotriva celor două adrese anterior menționate, fiind soluționată în sensul respingerii ca neîntemeiată, prin decizia nr. 3790/05.10.2010 emisă de Comuna Fântânele. În cuprinsul acestei decizii s-a reținut că sunt nefondate susținerile potrivit cărora turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu se încadrează în categoria clădirilor avându-se în vedere Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, aprobată prin Ordinul ministrului finanțelor publice nr. 1210/2014, prin care s-a interpretat că "turnul de susținere a turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare." În acest context, instanța de contencios administrativ și fiscal a fost învestită de reclamanta A. S.R.L. cu controlul de legalitate al deciziei nr. 3790/05.10.2016 emisă de Comuna Fântânele, a adreselor nr. x/15.01.2016 și y/11.03.2016 emise de Primăria Comunei Fântânele, precum și a operațiunilor premergătoare comunicate cu adresa nr. x/01.02.2016. Prima instanță a respins excepția lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei și excepția inadmisibilității, invocate de pârâte, iar pe fondul cauzei a anulat actele administrative atacate, reținând că sunt nelegale, prin prisma puterii de lucru judecat în cauza de față a dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămase definitive prin Decizia nr. 2598/17.06.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal. Primele critici de nelegalitate formulate au vizat soluția de respingere, ca neîntemeiate, a excepției lipsei capacității procesuale de folosință a Primăriei și a excepției inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere. Contrar susținerilor recurentelor-pârâte, Înalta Curte reține că este justificată pe deplin capacitatea procesuală de folosință a Primăriei Comuna Fântânele, întrucât aceasta se legitimează în calitate de emitent al actelor atacate. Câtă vreme acțiunea în contencios administrativ este supusă unor reguli specifice date de trăsăturile raportului de drept public dedus judecății, capacitatea de folosință se corelează cu aceea administrativă care constă în aptitudinea prevăzută de lege de a realiza prerogative de putere publică, iar expresia acesteia în plan procesual este tocmai capacitatea autorității publice de a sta în proces. Referitor la excepția inadmisibilității capătului de cerere care vizează anularea deciziei de impunere, Înalta Curte constată că a fost soluționată corect de prima instanță, având în vedere acțiunea modificată a intimatei-reclamante din data de 08.02.2017 în care s-a solicitat, dincolo de echivoc, anularea deciziei emisă în soluționarea contestației fiscale. În aceste condiții, este evident că obiectul acțiunii în contencios administrativ corespunde pe deplin celui reglementat la art. 281 alin. (2) din Codul de procedură fiscală. Pe fondul recursului, recurentele-pârâte au apreciat că sentința recurată este nelegală, fiind incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., din perspectiva interpretării eronate a dispozițiilor Codul fiscal cât și din perspectiva reținerii autorității de lucru judecat a unor hotărâri judecătorești care nu au legătură cu cauza dedusă judecății. Instanța de control judiciar constată că puterea de lucru judecat în cauza de față a dosarelor nr. x/2015 și nr. y/2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, rămase definitive prin Decizia nr. 2598/17.06.2020 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a fost reținută corect de prima instanță. Nu pot fi primite argumentele recurentelor-pârâte în sensul că aceste hotărâri judecătoreși nu au legătură cu cauza dedusă judecății câtă vreme principala problemă de drept, pe fondul raportului juridic fiscal, este aceea dacă impozitul pe clădiri a fost sau nu aplicat în mod legal turnurilor de susținere a turbinelor eoliene pentru perioada de referință 2011-2014, iar prin Decizia nr. 2958/17.06.2020 Înalta Curte de Casație și Justiție a anulat Decizia Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014, care stabilea că turnul de susținere al turbinelor eoliene se încadrează în categoria clădirilor așa cum sunt acestea definite la art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Reține Înalta Curte că raportul fiscal substanțial litigios este guvernat de Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal (în vigoare până la 31.12.2015), deoarece impozitul pe clădiri și majorările de întârziere stabilite prin decizia de impunere, pentru turnurile de susținere a turbinelor eoliene aflate în proprietatea intimatei-reclamnate, a fost aferent anilor fiscali 2010-2014. Așadar, potrivit art. 249 alin. (5) din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal "în înțelesul prezentului titlu, clădire este orice construcție situată deasupra solului și sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Încăperea reprezintă spațiul din interiorul unei clădiri." Faptul că legiuitorul prin Legea nr. 285/2018 a completat noțiunea de "clădire" din cuprinsul art. 453 lit. b) din Legea nr. 227/2015, arătând că aceasta cuprinde "inclusiv construcțiile reprezentând turnurile de susținere a turbinelor eoliene" pe de o parte, reprezintă o chestiune de oportunitate legislativă, iar pe de altă parte, o modificare legislativă ulterioară emiterii actelor administrativ fiscale contestate și nu poate constitui "o situație absurdă" astfel cum susțin recurențele, întrucât conform art. 15 alin. (2) din Constituția României, legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile. Prin urmare, se reține că potrivit legii fiscale, forma în vigoare la data emiterii actului fiscal contestat, nu orice construcție este supusă impozitării ci numai acea construcție care are caracteristicile prevăzute în definiția citată: construcție situată deasupra solului și/sau sub nivelul acestuia, indiferent de denumirea ori de folosința sa, și care are una sau mai multe încăperi ce pot servi la adăpostirea de oameni, animale, obiecte, produse, materiale, instalații, echipamente și altele asemenea, iar elementele structurale de bază ale acesteia sunt pereții și acoperișul, indiferent de materialele din care sunt construite. Împrejurarea că soluția criticată nu coincide cu modul în care recurenții și-au structurat apărarea sau cu propriile convingeri în aplicarea legii fiscale, așa cum rezultă din criticile formulate prin cererea de recurs, nu constituie motiv de nelegalitate care să conducă la casarea deciziei recurate. Constată Înalta Curte că susținerea recurenților în sensul că anularea Deciziei Comisiei Fiscale Centrale nr. 5/2014 prin sentința civilă nr. 3284/25.09.2017 pronunțată de Curtea de Apel București nu influențează cu nimic soluționarea prezentei cauze este într-o vădită contradicție cu apărările formulate de aceștia prin întâmpinarea depusă la fond prin care s-au prevalat de această decizie a Comisiei Centrale Fiscale. Neîntemeiate se rețin și susținerile acestora în sensul că turnurile de susținere a turbinelor eoliene nu au suferit vreo modificare structurală astfel încât, în opinia lor, și înaintea anului 2018 și după anul 2018 se califică drept clădiri impozabile, în contextul în care aplicarea dispozițiilor în materie a necesitat o interpretare a comisiei fiscale centrale, interpretare care a fost invalidată prin hotărâre judecătorească definitivă anterior menționată. Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este legală, fiind dată cu corecta interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză, motivele invocate prin cererea de recurs nefiind în măsură să conducă la reformarea acesteia. Având în vedere această soluție, în raport de dispozițiile art. 453 alin. (1) din C. proc. civ., constatând culpa procesuală a recurentelor-pârâte, care au formulat recurs privind modul de soluționare a excepțiilor și a fondului litigiului de către prima instanță, ceea ce a necesitat din partea intimatei-reclamante avansarea unor cheltuieli pentru asistență juridică calificată, Înalta Curte reține caracterul întemeiat al cererii de obligare a recurentelor-pârâte la plata cheltuielilor de judecată formulată de intimata-reclamantă, urmând a o încuviința, conform dovezii depusă de aceasta în dosarul de recurs, la fila x. 2.2. Temeiul legal al soluției instanței de recurs Pentru considerentele expuse, constatând că nu este incident motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat, în temeiul prevederilor art. 496 alin. (1) din C. proc. civ., Înalta Curte va respinge recursul formulat de pârâtele Comuna Fântânele și Primăria Comunei Fântânele ca nefondat și va obliga părțile care au pierdut procesul la plata sumei de 3297 RON către intimata - reclamantă, cu titlu de cheltuieli de judecată.