ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3647/2015

Decizia nr. 3647/2015

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunile conexe înregistrate sub nr. x/2/2013 din data de 14.08.2013 și nr. y/2/2013 din data de 19.08.2013, reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, suspendarea și anularea încheierii nr. 71 din 19.07.2013 emisă de Comisia de soluționare a contestațiilor din cadrul Curții de Conturi a României (Departamentul V), prin care s-a dispus respingerea contestației formulată de reclamantă împotriva Deciziei Curții de Conturi a României nr. 11/17.05.2013, și a măsurilor dispuse prin Decizia Curții de Conturi a României nr. 11/17.05.2013 la pct. I.1, I.2, I.3, I.4, I.6, II.7, II.9 și II.10.

La termenul de judecată din data de 25.09.2013, Sindicatul Salariaților din Comisia Națională a Valorilor Mobiliare prin reprezentanții salariaților A.S.F. A., B., C., D. și E. a formulat cerere de intervenție accesorie în interesul reclamantei, susținând că măsurile dispuse la pct. II.7. și II.9 din Decizia Curții de Conturi a României produc efecte directe asupra lor.

Prin încheierea de ședință din data de 25.09.2013, curtea a încuviințat cererea de intervenție accesorie formulată în interesul reclamantei de intervenientul Sindicatul Salariaților din cadrul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Prin sentința civilă nr. 3521 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au fost respinse cererea de suspendare și acțiunea formulate de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, precum și cererea de intervenție accesorie formulată de Sindicatul Salariaților din cadrul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, ca nefondate.

Împotriva sentinței civile nr. 3521 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs în termen legal reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară.

Cererea de recurs a fost redactată pe 67 de pagini, iar în cadrul acesteia reclamanta a înțeles să reia măsurile dispuse de Curtea de Conturi a României prin decizia contestată, motivele de fapt și de drept ale contestației administrative, argumentația invocată în primă instanță în ceea ce privește cererea de suspendare a executării, considerentele instanței pe această cerere, motivele de nelegalitate ale deciziei contestate invocate în primă instanță prin cererea inițială, răspunsul la întâmpinare, precizările și concluziile scrise, precum și considerentele primei instanțe în ceea ce privește litigiul dedus judecății.

Motivele de nelegalitate ale hotărârii recurate în privința soluției de respingere a cererii de suspendare a executării vizează, în esență, următoarele:

În mod greșit prima instanță a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 15 alin. (1) coroborat cu art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respingând capătul de cerere privind suspendarea măsurilor dispuse prin Decizia Curții de Conturi nr. 11/2013.

Astfel, prima instanță a recurs la texte de lege aplicabile și neaplicabile speței, le-a încălcat în litera și spiritul lor, le-a aplicat greșit, iar interpretarea pe care le-a dat-o este fie prea întinsă, fie restrânsă ori cu totul eronată.

Prima instanță a avut în vedere o motivare restrictivă, neținând cont de toate apărările reclamantei, ceea ce conduce la lipsa de motivare a deciziei.

A fost reținută doar o simplă argumentare a reclamantei, respectiv faptul că a intervenit o nouă lege, care se aplică începând cu data de 29.04.2013 - O.U.G. nr. 93/2012, prin care a fost desființată Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private și a fost înființată o nouă autoritate - A.S.F., care are independență funcțională, bugetară și de organizare, un buget aprobat de A.S.F., astfel că măsurile dispuse de Curtea de Conturi prin decizia emisă ulterior desființării C.S.S.P.P. au rămas fără obiect și au devenit inaplicabile.

În mod greșit prima instanță folosește ca motiv pentru respingerea cererii de suspendare faptul că reclamanta nu a invocat modificări concrete ale dispozițiilor legale constatate de Curtea de Conturi ca fiind încălcate și care nu s-ar mai aplica elaborării bugetului noii autorități.

În ceea ce privește motivația privind neîndeplinirea celei de-a doua condiții cu privire la paguba iminentă, au fost arătate și probate primei instanțe consecințele negative asupra A.S.F. și asupra salariaților săi, aspecte pe care instanța nu le-a avut în vedere.

De asemenea, instanța nu a avut în vedere apărările privind imposibilitatea aplicării acestor măsuri, că punerea lor în aplicare ar leza drepturile salariale ale angajaților A.S.F., că sumele dispuse a fi reținute sunt în fapt drepturi ce decurg din acte valabile și opozabile, respectiv Contractul colectiv de muncă pe anul 2012 al C.S.S.P.P., Regulamentul intern al C.S.S.P.P. pe anul 2012, acte în privința cărora nimeni nu au invocat nulitatea, conform C. muncii în vigoare.

Mai mult, susținerile probate ale reprezentanților salariaților și ale sindicatului au confirmat că drepturile lor sunt valabile și că prin punerea în aplicare a măsurilor dispuse de Curtea de Conturi acestea pot fi lezate.

Recurenta a reiterat argumentația invocată în primă instanță pe cererea de suspendare a executării și a solicitat să fie avută în vedere la soluționarea recursului.

Referitor la fondul litigiului dedus judecății, motivele de nelegalitate ale hotărârii primei instanțe vizează, în esență, următoarele aspecte:

Afirmațiile instanței de fond, preluate din argumentele Curții de Conturi, conform cărora C.S.S.P.P., în prezent A.S.F., este instituție publică, precum și celelalte raționamente și afirmații ale instanței de fond sunt eronate.

A se afirma că A.S.F. este autoritate publică și că sintagma „autoritate administrativă autonomă independentă” o califică drept instituție publică din categoria celor enumerate de pct. 30 art. 2 din Legea nr. 500/2002, fără a ține cont de prevederile O.U.G. nr. 93/2012 și de ultimele modificări aduse O.U.G. nr. 94/2013, este un raționament total eronat.

C.S.S.P.P., C.S.A. și C.N.V.M., în prezent A.S.F., autoritate similară ca statut cu B.N.R., sunt înzestrate cu putere publică și pot emite acte administrative, respectiv cele din domeniul de control și licențiere, dar ele nu fac parte din domeniul administrației publice centrale și locale.

Aceste instituții sunt autorități în domenii speciale, de autorizare, reglementare, coordonare și control, membre ale organismelor europene, care nu suportă nicio ingerință din partea unei autorități.

Acestora nu li se aplică actele normative aplicabile instituțiilor publice.

Așa cum arată rapoartele Parlamentului României depuse la dosar, legile proprii le-au creat principiile de înființare, organizare și funcționare, remunerare și salarizare, iar în ceea ce privește contabilitatea conturilor, Legea nr. 82/1992 este temei juridic și nu alte acte normative.

C.S.S.P.P. este autoritate administrativă autonomă independentă, autofinanțată, a căror principii care îi guvernează activitatea sunt cele prevăzute în legea de organizare și funcționare, dispozițiile art. 21

1

din O.U.G. nr. 50/2005, cu modificările și completările ulterioare, fiind relevante.

Legea de organizare și funcționare a C.S.S.P.P., O.U.G. nr. 50/2005, statua principiile de independentă și autonomie a organizării și funcționării instituției, similare instituțiilor cu rol de reglementare în sectoarele financiare, respectiv C.S.A. și C.N.V.M.

Pentru a se elimina orice fel de confuzie sau interpretare eronată, a fost adoptată Legea nr. 289/2010, care a modificat legile de organizare și funcționare a celor trei instituții - C.S.S.P.P., C.S.A. și C.N.V.M., poziționându-le la nivelul instituțiilor cu rol de reglementare în sectoarele financiare, alături de B.N.R., lege care a întărit caracterul de autonomie și independență a acestor instituții.

Statutul de independentă a supraveghetorilor piețelor financiare este întărit și la nivel european prin Comisia Europeană și Parlamentul European.

În acest sens, fosta C.S.S. P.P. aplica Regulamentul UE/2010 al Parlamentului European și al Consiliului din 24.11.2010, de instituire a Autorității Europene de Supraveghere Financiară care conferă statutul de independență a C.S.S.P.P., aceasta fiind obligată să se supună organismului european la care este membru. În prezent, A.S.F. s-a substituit în drepturi și obligații fostei C.S.S.P.P., prin aplicarea O.U.G. nr. 93/2012.

Prin urmare, statutul C.S.S.P.P. era diferit, aceasta fiind autoritate care se autofinanța, cu competențe de stabilire și aprobare a bugetului propriu, a cărei conducere era asigurată de un organ colectiv, care avea competența exclusivă de a aproba bugetul de venituri și cheltuieli.

Pe cale de consecință, O.U.G. nr. 50/2005 prevala în aplicare față de orice alte acte normative cu incidență directă sau indirectă asupra C.S.S.P.P.

Trebuie avut în vedere că C.S.S.P.P. nu era instituție bugetară, iar salariații acesteia, așa cum rezultă din dispozițiile art. 11 din O.U.G. nr. 50/2005 au un regim distinct, respectiv „personal de specialitate” în domeniul de specialitate, iar regimul juridic aplicabil acestora nu poate fi confundat cu regimul juridic al funcționarilor publici.

Bugetul C.S.S.P.P. nu făcea parte din bugetul general consolidat și nu se supunea regulilor care reglementează un astfel de buget. Echivalența pe care prima instanță o face între autoritatea administrativă autonomă și instituția publică, nu numai că nu are niciun temei legal și nu își găsește sorgintea în nicio tehnică de interpretare a normelor juridice, dar în egală măsură lipsește de conținut intenția legiuitorului care, folosind concepte distincte, creează instituții distincte care nu pot fi echivalate în procesul de interpretare a legii.

Nu există niciun text de lege care să-i interzică C.S.S.P.P. utilizarea excedentului bugetar al anilor precedenți pentru acoperirea cheltuielilor viitoare.

C.S.S.P.P. avea dreptul, precum și îndatorirea de a stabili salarizarea proprie cu toate componentele salariale și alte drepturi.

Având în vedere prevederile art. 21 și art. 21

1

din O.U.G. nr. 50/2005, rezultă că aplicarea acestui act normativ este prioritară în raport de prevederile Legii nr. 500/2002 privind finanțele publice și orice alte acte normative.

Obligația C.S.S.P.P. de acordare a drepturilor salariale a avut ca izvor Contractul Colectiv de Muncă încheiat de C.S.S.P.P. cu salariații săi, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București cu nr. 418 din 22 decembrie 2011, care a constituit legea părților și în baza căruia au fost acordate drepturile de natură salarială, inclusiv primele de vacanță, premiile, premiile cu ocazia căsătoriei, precum și tichetele cadou. Acest document a constituit legea părților în prezenta speță, astfel că acesta este opozabil salariaților C.S.S.P.P. Luând în considerare faptul că Regulamentul de salarizare a personalului C.S.S.P.P. conține drepturile salariale, ca și contractul colectiv de muncă, rezultă faptul că ambele constituie documente ad probationem.

Regulamentul de salarizare a personalului C.S.S.P.P. nu reprezintă un act normativ, deoarece „prevede reglementări de principiu și au o aplicabilitate generală, asupra unor subiecți nedeterminați, individualizarea acestora urmând a se efectua ulterior, în funcție de persoana care va fi încadrată/salariată”.

Curtea de Conturi a verificat modalitatea în care a fost adoptat Regulamentul de salarizare a personalului C.S.S.P.P. în cadrul tuturor misiunilor de audit desfășurate în anii anteriori, dar aceasta a reținut numai în urma controlului efectuat în anul 2013 pretinsa obligație pentru C.S.S.P.P. de a publica Regulamentul de salarizare a C.S.S.P.P. în M. Of. al României, Partea I.

C.S.S.P.P. nu a avut obligația raportării către Ministerul Finanțelor Publice a elaborării și execuției bugetului propriu de venituri și cheltuieli, acesta nefiind inclus în bugetul general consolidat al statului, similar celorlalte autorități de supraveghere a pieței financiar nonbancare și care au fost clasificate de către Biroul de Statistică al Uniunii Europene (EUROSTAT) în lista S124 ca „Subsector auxiliar-financiar”.

Toate aspectele invocate de echipa de auditori sunt demontate tocmai de prevederile legale.

Astfel, din dispozițiile O.U.G. nr. 80/2010 rezultă că acestea nu se aplicau C.S.S.P.P. Chiar dacă C.S.S.P.P. ar fi fost încadrată în sfera de aplicare a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2010, atunci art. 31 din O.U.G. nr. 50/2005 ar fi fost în conflict cu dispozițiile O.U.G. nr. 80/2010, deci C.S.S.P.P. ar fi trebuit să aplice prevederile art. 31 din O.U.G. nr. 50/2005 (raportat la toate aspectele salariale).

Art. 31 din O.U.G. nr. 50/2005 prevede dreptul și obligația C.S.S.P.P. de a stabili salarizarea.

Din analiza dosarului se observă că există contradictorialitate chiar în susținerea instanței de fond.

Astfel, pe de o parte, A.S.F. nu este considerată instituție publică și i se solicită achitarea taxei judiciare de timbru potrivit O.U.G. nr. 80/2013, iar, pe de altă parte, instanța interpretează că C.S.S.P.P. este instituție publică.

În esență, considerentele primei instanței sunt eronate, aceasta însușindu-și aproape în integralitate apărările Curții de Conturi din întâmpinare și neluând în considerare apărările reclamantei.

Raționamentul juridic de a considera C.S.S.P.P., în prezent A.S.F., ca fiind instituție publică, apreciind ca fiind aplicabile prevederile legale care în fapt contravin legii sale de înființare, organizare și funcționare, fără a se ține cont de raționamentul aplicării conflictului de legi, conduce la o gravă eroare, care lezează atât A.S.F., cât și salariații săi.

Totodată, instanța de fond nu a avut în vedere cazuistica existentă în spețe similare și nici cazuistica depusă în probatoriu care probează susținerile A.S.F. și caracterul de independentă a celor trei instituții similare.

Aplicarea greșită a legii este și cea privitoare la neluarea în considerarea unor acte legale valabile, cum este Contractul Colectiv de Muncă pentru anul 2012 al C.S.S.P.P., act opozabil și obligatoriu a fi respectat de către fosta C.S.S.P.P., în prezent A.S.F.

În concluzie, pentru motivele prezentate, recurenta a solicitat admiterea recursului, casarea în tot a sentinței recurate și, în principal, admiterea cererii de suspendare și a contestației formulate, iar, în subsidiar, trimiterea spre rejudecare la instanța de fond a cererii de suspendare și a contestației măsurilor dispuse la pct. I.1, I.2, I.3, I.6, II.7, II.9 și II.10 din decizia nr. 11 din 17.05.2013 emisă de Curtea de Conturi a României.

Intimata Curtea de Conturi a României a solicitat, prin întâmpinare, respingerea ca nefondată a cererii de recurs formulată împotriva sentinței civile nr. 3521 din 20 noiembrie 2013 pronunțată de Curtea de Apel București, cu menținerea ca temeinică și legală a hotărârii recurate, prin care s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de suspendare și anulare a măsurilor dispuse la pct. I.1, I.4, I.6, II.7, II.9 și II.10 din decizia nr. 11 din 17.05.2013 și a încheierii nr. 71 din 19 iulie 2013, pe cale de consecință, și a cererii de intervenție accesorie.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra recursului declarat în cauză

Examinând sentința recurată, prin prisma criticilor formulate, în raport de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale aplicabile, constată că recursul este nefundat, potrivit considerentelor ce vor fi expuse în continuare.

În mod legal prima instanță a reținut că desființarea C.S.S.P.P., la data de 29.04.2013, potrivit prevederilor art. 22 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, aprobată prin Legea nr. 113/2013, nu determină lipsa de obiect a deciziei nr. 11 din 17 mai 2013 și inaplicabilitatea măsurilor instituite prin aceasta, întrucât atribuțiile și prerogativele C.S.S.P.P. au fost preluate de A.S.F., potrivit art. 1 alin. (1) din acest act normativ.

De asemenea, la art. 25 alin. (1) din O.U.G. nr. 93/2012 s-a precizat că „A.S.F. se substituie în toate drepturile și obligațiile decurgând din toate actele normative, contractele, convențiile, înțelegerile, protocoalele, memorandumurile, acordurile și alte asemenea, precum și în toate litigiile în care Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, Comisia de Supraveghere a Asigurărilor și Comisia de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private sunt parte”.

Se constată astfel, că în temeiul legii operează o transmisiune universală a drepturilor și obligațiilor fostei C.S.S.P.P. către A.S.F., față de care continuă procedura de control derulată de Curtea de Conturi, din starea în care aceasta se afla la momentul acestei transmiteri de drepturi și obligații, toate actele emise și măsurile dispuse fiindu-i opozabile instituției nou înființate.

Teza susținută de recurentă nu va fi validată de instanța de control judiciar, întrucât este în dezacord cu însuși conținutul actului normativ de înființare a acestei autorități și ar presupune absența oricărui control asupra activității fostei C.S.S.P.P. din partea Curții de Conturi a României, în exercitarea atribuțiilor specifice acesteia, reglementate expres de dispozițiile Legii nr. 94/1992, republicată.

Chestiunile supuse dezbaterii în primă instanță și care se impun a fi reevaluat în recurs vizează în special următoarele aspecte:

- statutul juridic al C.S.S.P.P. și incidența în cauză a prevederilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002 și ale O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, cu modificările și completările ulterioare;

- calificarea Regulamentului de salarizare a personalului C.S.S.P.P., ca fiind un act administrativ cu caracter normativ sau individual;

- respectarea clasificației bugetare în ceea ce privește înregistrarea primelor de vacanță și a tichetelor cadou acordate salariaților;

- modalitatea de înregistrare în evidențele contabile a cheltuielilor reprezentate de contravaloarea calendarelor, agendelor și pungilor personalizate;

- temeiul legal al includerii în bugetul de venituri și cheltuieli a premiilor, primelor de vacanță și a tichetelor cadou acordate salariaților.

În privința statutului C.S.S.P.P. și a incidenței în cauză a prevederilor Legii nr. 500/2002 și ale O.U.G. nr. 37/2008, opinia recurentei este în sensul că C.S.S.P.P. este o autoritate administrativă autonomă, și nu o autoritate publică autonomă, căreia îi sunt aplicabile normele juridice speciale reprezentate de art. 23 lit. p), coroborat cu art. 18 din O.U.G. nr. 50/2005, astfel că nu avea obligația raportării către Ministerul Finanțelor Publice a elaborării și execuției bugetului propriu de venituri și cheltuieli.

În mod just prima instanță a subliniat că distincția realizată de reclamantă este eronată, întrucât faptul că o autoritate este administrativă nu înseamnă că ea nu este și publică.

Atribuțiile C.S.S.P.P. de reglementare, coordonare, supraveghere și control a sistemului de pensii private din România îi conferă acesteia statutul de autoritate publică, în sensul dat acestei noțiuni de art. 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Principiile autonomiei și independenței C.S.S.P.P., astfel cum acestea sunt reglementate de O.U.G. nr. 50/2005, în special de art. 1 alin. (2

1

) se manifestă exclusiv în îndeplinirea atribuțiilor conferite de lege acestei autorități în sectorul pensiilor private, și nu în procedura de elaborare și aprobare a bugetului propriu de venituri și cheltuieli.

Prevederile Legii nr. 500/2002 și ale O.U.G. nr. 37/2008 sunt aplicabile inclusiv bugetelor instituțiilor publice autonome și instituțiilor finanțate din venituri proprii, astfel că în mod legal prima instanță a reținut că în sarcina C.S.S.P.P. exista obligația de a transmite Ministerului Finanțelor Publice proiectul bugetului de venituri și cheltuieli întocmit pe anul 2012 și pe următorii trei ani, în conformitate cu dispozițiile art. 13 din O.U.G. nr. 37/2008 și art. 3 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare.

În ceea ce privește Regulamentul de salarizare a personalului C.S.S.P.P., aprobat prin Hotărârea nr. 10/2010 a Consiliului C.S.S.P.P., recurenta susține că acesta este un act administrativ cu caracter individual și, prin urmare, nu este supus regimului de publicare în M. Of. al României conform art. 11 alin. (2) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative.

În acord cu prima instanță, Înalta Curte apreciază că actul administrativ în discuție este unul cu caracter normativ, raportat atât la obiectul de reglementare, cât și la sfera destinatarilor acestuia.

Astfel, Regulamentul de salarizare a personalului C.S.S.P.P. conține norme generale și impersonale referitoare la principiile aplicabile sistemului de salarizare, criteriile de stabilire a salariului de bază, grilele de salarizare, categoriile de sporuri salariale, indemnizațiile, primele și alte adaosuri de naturi salarială, și nu aplicarea în concret a acestor norme în procedura de stabilire a drepturilor salariale.

Sub aspectul determinabilității persoanelor cărora li se aplică, se observă că actul administrativ menționat vizează o categorie determinată de persoane, respectiv personalul C.S.S.P.P., și nu una sau mai multe persoane arătate expres în cuprinsul actului.

Faptul că efectele se produc asupra unei categorii determinate de persoane nu înseamnă că actul nu este unul cu caracter normativ, întrucât și aceste acte diferă la rândul lor în funcție de gradul de generalitate, determinate fiind criteriile pentru stabilirea sferei destinatarilor, iar nu fiecare destinatar în parte.

Prin urmare, în mod legal prima instanță a reținut că Regulamentul de salarizare a personalului C.S.S.P.P. trebuia publicat în M. Of. al României, Partea I, în vederea intrării lui în vigoare, în conformitate cu prevederile art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă.

În privința Contractului colectiv de muncă încheiat de C.S.S.P.P. cu salariații săi, înregistrat la Inspectoratul Teritorial de Muncă București sub nr. 418 din 22 decembrie 2011, susținerile recurentei nu vor fi reținute, față de dispozițiile art. 132 alin. (1) din Legea nr. 62/2011 privind dialogul social potrivit cărora, prin clauze cuprinse în contracte colective de muncă se pot stabili drepturi și obligații numai în limitele și condițiile prevăzute de lege.

Referitor la abaterea ce vizează nerespectarea clasificației bugetare, Înalta Curte constată că, în dezacord cu dispozițiile art. 12 din Legea nr. 500/2002 și ale anexelor la O.M.F.P. nr. 1954/2005, reclamanta a raportat în contul de execuție primele de vacanță la alin. (10).01.08 - „Fond de premii”, iar tichetele cadou la alin. (10).01.30 - „Alte drepturi salariale în bani”, deși acestea trebuiau raportate la articolul bugetar 10.01. - Cheltuieli salariale în bani, alineatele 10.01.09 - „Prime de vacanță” și 20.27 - „Tichete cadou”.

Nici în primă instanță și nici în recurs reclamanta nu a făcut dovada respectării obligației de a înscrie cheltuielile în buget pe surse de proveniență și, respectiv, pe categorii de cheltuieli, grupate după natura lor economică și destinația acestora, potrivit clasificației bugetare, astfel că hotărârea primei instanțe se impune a fi menținută și sub acest aspect.

Abateri de la legalitate și regularitate s-au constatat și în ceea ce privește înregistrarea cheltuielilor reprezentate de contravaloarea unor agende, calendare și pungi personalizate, în alin. (20).01.30 „Alte bunuri și servicii pentru întreținere și funcționare”, deși oferirea unor astfel de materiale nu intră în categoria activităților de întreținere și funcționare a instituției, ci sunt utilizate în acțiunile de protocol și reprezentare a C.S.S.P.P.

Constatările primei instanțe în sensul existenței acestei abateri se impun a fi menținute de instanța de control judiciar, întrucât argumentele invocate de recurentă nu sunt de natură să evidențieze nerespectarea vreunei dispoziții legale în adoptarea hotărârii recurate.

Referitor la temeiul legal pentru includerea în bugetul de venituri și cheltuieli, în anul 2012, a premiilor, primelor de vacanță și a tichetelor cadou, în mod just prima instanță a reținut nerespectarea de către reclamantă a restricțiilor bugetare impuse de art. 7 alin. (2) și art. 15 alin. (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, care au fost aplicabile pentru toate autoritățile și instituțiile publice, astfel cum acestea sunt definite prin Legea nr. 500/2002, indiferent de modul de finanțare.

În acest sens, art. 2 pct. 30 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, cu modificările și completările ulterioare, prevede că, prin sintagma „instituții publice” se înțelege „denumire generică ce include Parlamentul, Administrația Președințială, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile din subordonarea acestora, indiferent de modul de finanțare”.

În această privință, Înalta Curte observă că susținerile recurentei nu sunt de natură să evidențieze interpretarea ori aplicarea eronată a dispozițiilor legale de către prima instanță, ci reprezintă o reluare a argumentelor prezentate atât în procedura administrativă, cât și în prima instanță, argumente care nu demonstrează însă inexistența abaterilor reținute prin actele administrative contestate.

Referitor la soluția dată de prima instanță cererii de suspendare a executării, toate constatările instanței de recurs anterior redate evidențiază neîndeplinirea unei dintre condițiile prevăzute cumulativ de art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat, astfel că în mod legal prima instanță a respins și cererea de suspendare a executării formulată de reclamantă.

În concluzie, pentru toate considerentele expuse, Înalta Curte constată că în cauză nu este incident niciunul dintre motivele de casare reglementate de art. 488 C. proc. civ. (2010), astfel că urmează să dispună respingerea recursului, ca nefondat, în temeiul art. 496 din același act normativ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 3521 din 20 noiembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică astăzi, 17 noiembrie 2015.