ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1305/2023

Ședința publică din data de 8 martie 2023

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 21.02.2014 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal, reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat, în contradictoriu cu pârâții A. și B.:

La data de 24 iunie 2015 s-a depus la dosar cererea de intervenție accesorie în favoarea recurenților-pârâți, formulată de către petentul C., prin care a solicitat admiterea recursurilor pârâților.

Prin încheierea din data de 23 octombrie 2018 s-a admis în principiu cererea de intervenție accesorie formulată de C. în interesul recurenților.

Pârâtul B. a formulat cerere reconvențională, prin care a invocat principiul lex specialis derogat legi generali, în contextul în care în materia remunerării personalului angajat al CNVM există o prevedere legală specială, derogatorie de la Codul Muncii, și anume OU.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, publicată în Monitorul Oficial nr. 226 din 4 aprilie 2002, aprobată prin Legea nr. 514/2002, publicată în Monitorul Oficial nr. 539 din data de 24 iulie 2002, act normativ cu aceeași putere de legiferare ca și Codul Muncii, Legea nr. 53/2003 (emitentul fiind Parlamentul României), dar care derogă parțial de la acesta.

Prin încheierea din 23 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins: excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, excepția necompetenței materiale a instanței, excepția necompetenței teritoriale a instanței, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes.

Prin sentința nr. 225 din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâții A., B. și intervenienta D. și anulat Regulamentul nr. 4/2013 și Ordinul nr. 18/27.02.2013.

Prin aceeași hotărâre instanța a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă și cererea de intervenție accesorie, ca nefondată.

Împotriva încheierii din 23 ianuarie 2015 și a sentinței nr. 225 din 30 ianuarie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., iar intervenienta D. a formulat recurs doar împotriva sentinței nr. 225 din 30 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal.

Prin decizia nr. 3482 din 23 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de pârâții A., B. și de intervenienta D. împotriva sentinței civile nr. 225 din 30 ianuarie 2015 și a încheierii din 23 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal;

A admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C.;

A casat sentința și încheierea recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

În considerentele deciziei de casare s-a reținut că instanța de rejudecare se va pronunța asupra probei cu înscrisuri solicitate; va analiza și va motiva cu argumente clare caracterul actelor contestate din ambele perspective invocate de părți, atât în ceea ce privește natura juridică a acestora (acte derivând din raporturi de drept public, administrativ sau derivând din raporturi de muncă) cât și cu privire la caracterul individual sau normativ a actelor, în măsura în care se va concluziona că sunt acte administrative; soluția ce se va adopta inclusiv în ceea ce privește excepțiile necompetenței materiale și teritoriale se va motiva corespunzător, cu indicarea tuturor argumentelor față de care se vor reține ca întemeiate susținerile părților cât și cele față de care se vor înlătura, cu eliminarea argumentelor contradictorii referitoare la natura actelor atacate; se va reanaliza cererea reconvențională și se va motiva corespunzător soluția ce se va pronunța; se vor analiza toate celelalte aspecte invocate de părți.

În rejudecare, dosarul a fost înregistrat pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014**.

Prin sentința nr. 219 din 22 iunie 2021, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a reclamantei;

A respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâții A. și B. și intervenienți D. și C.;

A admis cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții D. și C. în favoarea pârâților A. și B.;

A luat act de renunțarea pârâtului B. la judecata cererii reconvenționale;

A obligat reclamanta la plata către pârâtul A. a sumei de 400 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat;

A obligat reclamanta la plata către pârâtul B. a sumei de 5.120 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru;

A obligat reclamanta la plata către intervenienta D. a sumei de 4.420 RON reprezentând cheltuieli de judecată constând în onorariu de avocat și taxă judiciară de timbru.

Împotriva sentinței nr. 219 din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea în parte a sentinței recurate, rejudecarea cauzei și admiterea cererii de chemare în judecată.

Precizează că, în măsura în care instanța de recurs apreciază necesar, solicită trimiterea cauzei spre rejudecare.

În motivarea recursului, arată că înțelege să atace, în parte, sentința recurată, numai cu privire la respingerea, ca neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulate de A.S.F., prin care a solicitat anularea Regulamentului C.N.V.M. nr. 4/2013 și a Ordinului de aprobare nr. 18/27.02.2013, și nu cu privire la soluțiile date excepției lipsei de interes în promovarea acțiunii formulate de intervenienta D., a cererilor de intervenție și a renunțării la judecata cererii reconventionale, formulate de B..

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 din C. proc. civ., arată că instanța de fond a reținut că motivele de nelegalitate invocate de reclamantă pentru prima dată prin concluziile formulate pe fondul cauzei, după terminarea cercetării judecătorești, nu vor fi analizate în condițiile în care reclamanta nu a formulat o cerere modificatoare, conform art. 204 C. proc. civ. și cu respectarea alin. (3) al aceluiași articol, care prevede acordul expres al tuturor părților în situația modificării cererii de chemare în judecată peste termenul legal.

Critică modalitatea de aplicare de către instanța de fond a art. 204, art. 237 alin. (1) și alin. (2) și art. 244 alin. (1) C. proc. civ., apreciind că drepturile bănești ce au făcut obiectul actelor în discuție au fost acordate în mod abuziv, imoral și nelegal.

Prin Decizia de casare nr. 3482/23.10.2018, Înalta Curte de Casație și Justiție a stabilit limitele rejudecării, iar instanța în rejudecare trebuia să se pronunțe asupra probelor solicitate, respectiv urma să analizeze și să motiveze caracterul actelor contestate, și anume dacă sunt acte administrative, individuale sau normative; să se pronunțe motivat asupra excepțiilor de necompetență materială și teritorială și a cererii reconventionale, respectiv să analizeze toate celelalte aspecte invocate de părți.

Arată că în susținerea acțiunii, a depus la data de 10.05.2019 note scrise, prin care a combătut aspectele cauzei din perspectivă procedurală și de fond, formulând apărări referitoare la: excepția necompetenței materiale și teritoriale a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, invocată de intimatul A.; netemeinicia excepției lipsei de interes, invocată de intervenienta D.; netemeinicia cererii reconvenționale formulate de către pârâtul B., constând în solicitarea acestuia de obligare a recurentei la publicarea actelor administrative; natura celor două acte contestate; motivele de nelegalitate ale actelor contestate.

Consideră că în mod greșit, instanța de fond a apreciat că notele scrise depuse la data de 10.05.2019 reprezintă concluzii formulate pe fondul cauzei după terminarea cercetării judecătorești, și că acestea nu pot fi reținute, din perspectiva incidenței art. 204 C. proc. civ., instanța de fond încălcând prevederile art. 204 alin. (1) și alin. (3), coroborate cu dispozițiile art. 237 referitoare la scopul și conținutul cercetării judecătorești și art. 244 C. proc. civ. referitor la terminarea cercetării procesului.

Susține că notele scrise depuse nu reprezintă concluzii scrise și nu au fost depuse după terminarea cercetării judecătorești, ci în cadrul cercetării judecătorești, întrucât la termenul din data de 10.05.2019, instanța de fond a rămas în pronunțare pe excepția necompetenței materiale. teritoriale și funcționale, iar prin sentința civilă nr. 2020/16.06.2019, instanța de fond a admis excepția necompetentei materiale și a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pe de altă parte, arată că aceste note scrise nu reprezintă o modificare a cererii de chemare în judecată, pentru a deveni incidente dispozițiile art. 204 alin. (1) și alin. (3) C. proc. civ.

Arată că instanța de fond a fost chemată să lămurească pe deplin situația litigioasă dedusă judecății, prin prisma susținerilor părților, cu luarea în considerare a rolului activ în aflarea adevărului prevăzut de art. 22 din C. proc. civ.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., invocă nelegalitatea hotărârii ca urmare încălcării și aplicării greșite de către instanța de fond a dispozițiilor art. 7 alin. (13), alin. (14) și alin. (15) din O.U.G. nr. 25/2002, coroborate cu art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, privind excesul de putere.

Consideră că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic, a reținut că nu este vorba de un abuz/exces de putere, apreciind că drepturile stabilite prin actele administrative contestate de recurentă nu au fost acordate în mod abuziv, imoral ori pe altă cale decât cea legală.

De asemenea, arată că instanța de fond a analizat într-o manieră simplistă, fără o analiză temeinică, chestiunile referitoare la abuzul realizat prin emiterea actelor contestate de către fosta conducere a C.N.V.M.

Arată că motivarea concretă a instanței de fond este cuprinsă, după redarea textelor legale în paragrafele anterioare, în paragraful nr. 4 - pagina 17 din sentință, precum și în ultimul paragraf din pag. 16 din sentință, în condițiile în care invocase un abuz concretizat în încălcarea normelor cu forță superioară în temeiul cărora au fost emise, dar și a altor norme din Codul muncii și CCM. fiind chiar în ipoteza unor discriminări în condițiile în care CCM prevedea care sunt drepturile salariaților.

Subliniază că actele contestate prevedeau două chestiuni pe care înțelege să le critice, astfel: o primă echivalentă cu 9 salarii nete pentru foștii consilieri de la cabinetele foștilor membrii C.N.V.M. al căror mandat urma să înceteze, respectiv drepturi mai favorabile în detrimentul celorlalți salariați ai instituției, prevederile nou introduse profitând membrilor semnatari ai actelor contestate.

Consideră că instanța de fond trebuia să arate de ce este legală stabilirea drepturilor în favoarea foștilor consilieri de la cabinetele membrilor C.N.V.M., în condițiile în care existau dispoziții în CCM care reglementau deja aceste drepturi; că instanța de fond trebuia să constate nelegalitatea Regulamentului nr. 4/2013 și că acesta este în mod abuziv emis, fiind evidentă lipsa de motivare a acordării drepturilor, lipsa de transparență în acordarea acestora și emiterii regulamentului, ce a vizat inclusiv neîndeplinirea formalităților de publicare.

Din perspectiva nemotivării actului, apreciază că poate fi reținută chiar încălcarea principiului accesul liber la justiție și a dreptului la apărare.

Contrar celor reținute de către instanța de fond, care a apreciat că suntem în ipoteza aprecierii de oportunitate, arată că judecătorul fondului trebuia să observe că emiterea regulamentului contestat s-a realizat de către fosta C.N.V.M., prin membrii săi de la acea dată, care au introdus ulterior acțiuni împotriva A.S.F., și s-a realizat cu depășirea limitelor dreptului de a aproba regulile privind remunerarea membrilor CNVM, drept conferit de art. 7 alin. (13) din statutul C.N.V.M.

Mai arată că argumentul instanței de fond, conform căruia nu sunt îndeplinite nici premisele unui exces de putere, este expus cu încălcarea și aplicarea greșită a art. 7 alin. (13) din Statutul C.N.V.M., în condițiile în care membrii C.N.V.M., semnatari ai Regulamentului 4/2013, au abuzat de acest drept, cu scopul de a vătăma bugetul CNVM; că regulamentul atacat nu a fost adus la cunoștința Sindicatului Salariaților din C.N.V.M. și nu a făcut obiectul consultărilor și negocierilor cu acesta, fiind contrar prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la nivelul C.N.V.M. nr. 79/29.04.2011, care la art. 62 alin. (2) prevedea că nu beneficiază de plăți compensatorii salariații încadrați cu cumul de funcții care au funcția de bază la un alt angajator și cei care cumulează pensia cu salariul, iar la alin. (1) și alin. (4) este vorba de încetarea contractului de muncă din inițiativa angajatorului.

Așadar, printr-un Regulament intern al C.N.V.M., s-a derogat și s-a modificat, în mod unilateral, pentru o categorie de salariați ai C.N.V.M., un drept reglementat prin acordul de voință dintre sindicatul salariaților și angajator, fiind create condiții mai favorabile față de ceilalți salariați ai CNVM, acest aspect reprezentând o formă de discriminare, sau cel puțin de dezavantajare în ceea ce privește protecția socială acordată în caz de concediere.

În speță, obligația de plată a indemnizației nu are la bază ideea de culpă contractuală a angajatorului și nu are drept scop acoperirea unor prejudicii pe care salariatul ar fi putut să le suporte în situația încetării contractului individual de muncă din inițiativa angajatorului.

Recurenta-reclamantă mai arată că prin notele scrise depuse a invocat și o serie de aspecte care întăreau concluziile de nelegalitate exprimate prin acțiune, aspecte pe care instanța de fond nu le-a analizat, motiv pentru care invocă motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ.

În acest sens, susține că acordarea drepturilor în discuție și emiterea actelor contestate este nelegală și abuzivă, reprezentând expresia unui exces de putere prin depășirea limitelor art. 7 alin. (13) din Statutul C.N.V.M. și nu o apreciere de oportunitate, având în vedere faptul că acesta au fost emise și fără a exista o notă de fundamentare și o analiză a necesității emiterii acestuia din perspectiva impactului financiar asupra instituției, în condițiile în care nu existau resurse financiare pentru plata unor astfel de indemnizații.

Precizează că Regulamentul nr. 4/2013 a fost dezbătut și aprobat în forme intermediare pe parcursul a 5 ședințe extraordinare închise, respectiv în ședințele din data de 14.02.2013, din data de 18.02.2013, din data de 20.02.2013, din data de 25.02.2013 și din data de 27.02.2013.

De asemenea, critică motivarea Președintelui C.N.V.M. de la acel moment, care, referitor la introducerea indemnizației și pentru consilierii de la cabinetele membrilor C.N.V.M., a motivat că aceasta este necesară, întrucât, din analiza regulamentului, personalul de la cabinete nu este clar inclus în categoria de personal menționat în contractul colectiv de muncă care beneficiază de cele 9 salarii compensatorii în situația în care și-ar încheia raporturile de muncă cu instituția, ca urmare a încetării mandatului membrului Comisiei din cabinetul căruia face parte, acest argument fiind lipsit de fundament, deoarece toți consilierii erau încadrați cu contract individual de muncă.

Pe de altă parte, arată că Regulamentul nr. 4/2013, aprobat în mod nelegal de membrii C.N.V.M. a creat un dezechilibru major atât în ceea privește drepturile celorlalți angajați ai C.N.V.M., cât și în ceea ce privește bugetul, sens în care invocă art. 14 din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice, Ordinul MFP nr. 1792/2002, art. 5 alin. (3) din Regulamentul de salarizare nr. 4/2003.

Precizează că un alt aspect pe care l-a criticat a ținut de publicarea actelor în discuție, instanța de fond înlăturând, într-o manieră simplistă, argumentele sale, cu motivarea că reclamanta nu este destinatarul actului interesat să invoce inopozabilitatea, ci continuatoarea emitentului acestuia (C.N.V.M.).

Consideră că un alt motiv de nelegalitate a privit și neîndeplinirea formelor procedurale de publicare în Monitorul Oficial al României, Partea I și în Buletinul C.N.V.M., în condițiile în care art. 7 alin. (15) din Statutul C.N.V.M., aprobat prin O.U.G. nr. 25/2002, stabilește că toate regulamentele și instrucțiunile emise de către C.N.V.M. sunt aprobate prin ordin al președintelui C.N V.M., iar ordinul de aprobare va fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, iar textul integral al regulamentelor și instrucțiunilor aprobate va fi publicat, pentru opozabilitate, în Buletinul C.N.V.M.

Astfel, Ordinul nr. 18/27.02.2014 trebuia publicat în Monitorul Oficial, iar Regulamentul nr. 4/2013 în Buletinul C.N.V.M., sens în care invocă și dispozițiile Legii nr. 24/2000 și ale H.G. nr. 561/2009.

Sub acest aspect, arată că în speță, criticile pârâților cu privire la natura juridică a actelor contestate nu pot fi reținute.

Raportat la dispozițiile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004, arată că pentru a fi admisibilă o acțiune introdusă de autoritatea publică emitentă a actului trebuie ca actul administrativ nelegal să nu mai poată fi revocat, întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice, or, un act administrativ emis cu nerespectarea legii este nul.

4.1. Intimații-pârâți B. și D. au depus întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

Consideră că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. nu este incident, având în vedere dispozițiile art. 204 alin. (1) C. proc. civ., care prevăd termenul până la care se poate modifica cererea de chemare în judecată și pot fi propuse noi dovezi, sub sancțiunea decăderii.

Susține că nu este incident nici motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., instanța de fond respectând dispozițiile deciziei de casare, prin care s-a reținut că instanța de contencios administrativ are competența de a se pronunța asupra legalității unui act administrativ, respectiv în sensul verificării respectării condițiilor de legalitate a actului, adică al conformității acestuia cu actul normativ cu forță juridică superioară în baza căruia a fost emis și nu a respectării unor condiții extrinseci, ulterioare emiterii actului.

De asemenea, invocă dispozițiile art. 7 alin. (7) din Statutul C.N.V.M., potrivit cărora această instituție este singura autoritate în măsură să se pronunțe asupra considerentelor de oportunitate, evaluărilor și analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale.

4.2. Intimatul-intervenient C. a depus întâmpinare, prin care invocă excepția nulității recursului cu privire la ambele motive de casare, inadmisibilitatea cererii introductive, lipsa calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii introductive, arată că recurenta-reclamantă nu a demonstrat imposibilitatea revocării actelor atacate ca urmare a intrării lor în circuitul civil și producerii de efecte juridice, în condițiile în care legea nu prevede că actul administrativ normativ face excepție de la prevederile art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004.

Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată, arată că în speță calitatea acestora nu a fost dovedită, în condițiile în care actele administrative atacate sunt cu caracter normativ, fiind vorba de o acțiune de anulare a propriilor acte.

Pe fond, solicită respingerea recursului ca nefondat și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată, apreciind în esență că hotărârea recurată nu este susceptibilă a fi reformată prin prima motivelor de casare invocate.

4.3. Intimatul-pârât A. a formulat întâmpinare, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea sentinței recurate, ca temeinică și legală, precum și obligarea recurentei-reclamante la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, susține că instanța de fond în rejudecare a dat o dezlegare corectă aspectelor deduse judecății, reținând în mod corect că nu este vorba de un exces de putere manifestat la emiterea actelor atacate.

Mai arată că motivarea recursului prin prisma normelor de dreptul muncii excede cadrului procesual, în speță fiind vorba de un litigiu de drept administrativ.

În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererii de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., cu aplicarea și a dispozițiilor O.U.G. nr. 80/2013.

În temeiul art. 490 alin. (2), coroborat cu art. 471

1

și art. 201 alin. (5) și (6) C. proc. civ., prin rezoluția din data de 10 septembrie 2022, s-a fixat termen de judecată pentru soluționarea cererii de recurs la data de 8 martie 2023, în ședință publică, cu citarea părților.

Examinând legalitatea sentinței recurate prin prisma criticilor formulate prin cererea de recurs, a apărărilor formulate prin întâmpinări și a dispozițiilor legale incidente, Înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară a învestit instanța de contencios administrativ și fiscal cu o acțiune prin care a solicitat: anularea Regulamentului nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare; anularea Ordinului nr. 18/27.02.2013 pentru aprobarea Regulamentului nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

În primul ciclu procesual, prin încheierea din 23 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins: excepția lipsei calității de reprezentant a reclamantei, excepția necompetenței materiale a instanței, excepția necompetenței teritoriale a instanței, excepția inadmisibilității cererii de chemare în judecată și excepția lipsei de interes, iar prin sentința nr. 225 din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunea formulată de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară, în contradictoriu cu pârâții A., B. și intervenienta D., a anulat Regulamentul nr. 4/2013 și Ordinul nr. 18/27.02.2013 și a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă și cererea de intervenție accesorie, ca nefondată.

Împotriva încheierii din 23 ianuarie 2015 și a sentinței nr. 225 din 30 ianuarie 2015 ale Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs pârâții A. și B., iar intervenienta D. a formulat recurs doar împotriva sentinței nr. 225 din 30 ianuarie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, iar prin decizia nr. 3482 din 23 octombrie 2018, pronunțată în dosarul nr. x/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile; a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul C.; a casat sentința și încheierea recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe, reținând că instanța de fond nu s-a pronunțat asupra probei cu înscrisuri; nu a analizat caracterul actelor contestate din perspectiva naturii juridice a acestora (de drept public, administrativ sau derivând din raporturi de muncă), cât și cu privire la caracterul individual sau normativ al actelor; nu a motivat corespunzător soluția cu privire la excepțiile necompetenței materiale și teritoriale, nu a analizat corespunzător cererea reconvențională.

Prin sentința nr. 219 din 22 iunie 2021, ce face obiectul dosarului de față, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins, ca neîntemeiată, excepția lipsei de interes a reclamantei; a respins, ca neîntemeiată, cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Autoritatea de Supraveghere Financiară; a admis cererile de intervenție accesorie formulate de intervenienții D. și C. în favoarea pârâților A. și B.; a luat act de renunțarea pârâtului B. la judecata cererii reconvenționale.

Împotriva sentinței nr. 219 din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ.

În ceea ce privește inadmisibilitatea cererii introductive și lipsa calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată, invocate de către intimatul-intervenient C. prin întâmpinare, Înalta Curte constată că acestea reprezintă argumente aduse cu privire la fondul cauzei, urmând a fi analizate ca atare.

Cu titlu preliminar, înalta curte constată că, deși prin cererea de recurs au fost invocate doar motivele de casare prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5 și 8 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a formulat și critici care se circumsriu motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ.

Astfel, subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta-reclamantă a susținut că instanța de fond a analizat într-o manieră simplistă, fără o analiză temeinică, chestiunile referitoare la abuzul realizat prin emiterea actelor contestate de către fosta conducere a C.N.V.M., motivarea efectivă a instanței de fond fiind cuprinsă în două paragrafe, respectiv în paragraful nr. 4 - pagina 17 din sentință, precum și în ultimul paragraf din pag. 16 din sentință.

Potrivit art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., în considerentele hotărârii "se vor arăta obiectul cererii și susținerile pe scurt ale părților, expunerea situației de fapt reținută de instanță pe baza probelor administrate, motivele de fapt și de drept pe care se întemeiază soluția, arătându-se atât motivele pentru care s-au admis, cât și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților."

Verificând conținutul sentinței atacate, instanța de control judiciar constată că aceasta îndeplinește exigențele menționate, întrucât judecătorul fondului a expus în mod clar și logic argumentele care au fundamentat soluția adoptată.

Contrar susținerilor recurentei-reclamante, Înalta Curte reține că hotărârea atacată este motivată în conformitate cu prevederile art. 425 C. proc. civ., respectând garanțiile instituite prin art. 6 din C.E.D.O, referitoare la dreptul la un proces echitabil și lipsit de arbitrariu, motivarea nefiind o chestiune de volum, ci una de esență, de conținut, aceasta trebuind să fie clară, concisă și concretă, în concordanță cu probele și actele de la dosar.

Hotărârea judecătorească ce formează obiectul recursului pendinte a fost motivată coerent și suficient, astfel încât să permită exercitarea controlului judiciar asupra sa, fiind lipsită de ambiguități și contradicții, ceea ce determină compatibilitatea sa cu normele legale care stabilesc conținutul unui asemenea act procedural.

În concluzie, motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. este nefondat.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ. ("când, prin hotărârea dată, instanța a încălcat regulile de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității"), Înalta Curte constată că prin acesta recurenta-reclamantă a criticat faptul că instanța de fond nu a ținut cont de notele scrise depuse la data de 10.05.2019, în al doilea ciclu procesual, respectiv după casarea cu trimitere spre rejudecare, prin care au fost aduse motive noi de nelegalitate a actelor administrative contestate.

Înalta Curte constată că prima instanță în mod corect nu a ținut cont de această cererea completatoare a cererii de chemare în judecată, depusă peste primul termen de judecată din fața primei instanțe.

Potrivit art. 204 alin. (1) C. proc. civ.:

"(1) Reclamantul poate să își modifice cererea și să propună noi dovezi, sub sancțiunea decăderii, numai până la primul termen la care acesta este legal citat. În acest caz, instanța dispune amânarea pricinii și comunicarea cererii modificate pârâtului, în vederea formulării întâmpinării, care, sub sancțiunea decăderii, va fi depusă cu cel puțin 10 zile înaintea termenului fixat, urmând a fi cercetată de reclamant la dosarul cauzei."

Față de textul de lege de mai sus, Înalta Curte constată că este nefondată susținerea recurentei-reclamante în sensul că cererea nu a fost depusă după terminarea cercetării judecătorești, întrucât cauza se afla în etapa cercetării judecătorești în al doilea ciclu procesual, întrucât modificarea sau completarea cererii de chemare în judecată la care se referă textul anterior redat poate fi făcut doar până la primul termen la care reclamantul este legal citat, ceea ce înseamnă că este vorba de primul termen în fața primei instanțe sesizate.

Cu alte cuvinte, nu poate fi primit argumentul recurentei-reclamante în sensul că era în termen să formuleze o asemenea cerere chiar dacă a fost formulată în fața primei instanței, însă în al doilea ciclu procesual, câtă vreme modificarea sau completarea cererii introductive se poate face doar în fața primei instanțe și în primul ciclu procesual.

Aceasta pentru că ulterior, instanța de recurs este ținută să judece în limita a ceea ce s-a soluționat la fond, respectiv să verifice legalitatea hotărârii recurate în raport cu motivele de nelegalitate prevăzute la art. 488 alin. (1) C. proc. civ., după care, pentru identitate de rațiune și conform dispozițiilor art. 501 C. proc. civ., în rejudecare, după casarea cu trimitere, instanța de fond este ținută a se pronunța în limitele deciziei de casare și, implicit a ceea ce s-a judecat în primul ciclu procesual.

Prin urmare, și în rejudecarea după casarea cu trimitere, instanța de fond este ținută să se pronunțe asupra acelorași aspectele cu care a fost sesizată prin cererea introductivă, cu excepția celor dezlegate cu caracter definitiv de către instanța de recurs și care nu mai pot face obiectul analizei instanței în al doilea ciclu procesual.

Examinând notele scrise depuse de către recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară la data de 10.05.2019, în al doilea ciclu procesual, în dosarul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal nr. x/2014*, respectiv după casarea cu trimitere spre rejudecare, Înalta Curte constată că prin acestea au fost invocate motive noi de nelegalitate a actelor atacate, cum ar fi lipsa notei de fundamentare care să justifice necesitatea adoptării regulamentului, faptul că nu s-a analizat impactul bugetar la emiterea actului, sens în care invocă art. 14 din Legea nr. 500/2002 și Ordinul MFP nr. 1692/2002, precum și lipsa de motivare a actelor atacate. De asemenea, prin aceleași note a criticat modalitatea de adoptare a Regulamentului nr. 4/2013, respectiv pe parcursul mai multor ședințe extraordinare.

Or, aceste aspecte nu sunt menite doar să întărească concluziile de nelegalitate exprimate prin acțiunea introductivă, ci reprezintă veritabile motive noi de nelegalitate ale actelor atacate, formulate cu nerespectarea dispozițiilor art. 204 alin. (1) C. proc. civ., ce nu pot fi analizate nici în rejudecarea pe fond a cauzei și nici de către instanța de recurs din al doilea ciclu procesual.

În ceea ce privește motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., Înalta Curte constată că și acesta este nefondat.

Sub un prin aspect, recurenta-reclamantă critică faptul că instanța de fond, în mod nelegal și netemeinic, a reținut că nu este vorba de un abuz/exces de putere, apreciind că drepturile stabilite prin actele administrative contestate de recurentă nu au fost acordate în mod abuziv, imoral ori pe altă cale decât cea legală.

Înalta Curte constată că potrivit art. 7 alin. (13) și 14 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare din 13.03.2002, Parte integrantă din Ordonanța de urgență nr. 25/2002:

"(13) C.N.V.M. stabilește prin regulament propriu regimul și principiile remunerării membrilor și a personalului angajat.

(14) C.N.V.M. adoptă prin decizie nivelul remunerării membrilor și personalului angajat, cu luarea în considerare a nivelului remunerației acordate unor poziții și funcții similare din piața financiară."

Având în vedere normele de mai sus, Înalta Curte constată că prima instanță a reținut în mod corect că în speță nu este de vreun abuz sau exces de putere, întrucât dreptul de apreciere a fost exercitat cu respectarea limitelor de competență prevăzute de lege, reglementate prin art. 7 alin. (13) și 14 din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Din perspectiva acestei critici se impun a fi reținute și dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. n) din Legea nr. 554/2004, ce prevăd că excesul de putere este reprezentat de exercitarea dreptului de apreciere al autorităților publice prin încălcarea limitelor competenței prevăzute de lege sau prin încălcarea drepturilor și libertăților cetățenilor.

Or, în speță, nu au fost încălcate limitele competenței prevăzute de lege și nici nu au fost încălcate drepturi și libertăți ale cetățenilor, pentru a fi incident excesul de putere, în condițiile în care adoptarea regulamentului atacat s-a făcut cu respectarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Mai mult, în cauză nu poate fi reținut nici un eventual abuz de drept, în condițiile în care actele atacate au fost emise cu respectarea normelor legale și în limitele conferite de lege.

Cu privire la criticile formulate prin cererea de recurs referitoare la aspectele de oportunitate ale măsurilor luate prin Regulamentul nr. 4/2013, Înalta Curte că nici această critică nu este fondată.

Astfel, potrivit art. 7 alin. (3) și (7) din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare din 13.03.2002, Parte integrantă din Ordonanța de urgență nr. 25/2002:

"(3) C.N.V.M. adoptă norme prin regulamente și instrucțiuni care sunt puse în aplicare prin ordin al președintelui acesteia. (...)

(7) C.N.V.M. este singura autoritate în măsură să se pronunțe asupra considerentelor de oportunitate, evaluărilor și analizelor calitative care stau la baza emiterii actelor sale, prevăzute la alin. (1) și (2). În caz de litigiu, actele individuale emise de către C.N.V.M. cu privire la interpretările prevăzute la alin. (6) pot fi atacate cu contestație la secția de contencios administrativ și fiscal a Curții de Apel București. Hotărârea pronunțată este definitivă. Până la pronunțarea hotărârii judecătorești, executarea actelor C.N.V.M. nu se suspendă. (...)"

Tot nefondată se constată a fi și critica referitoare la faptul că prin emiterea regulamentului atacat s-au nesocotit dispozițiile din Codul muncii și din Contractul colectiv de muncă și că regulamentul atacat nu a fost adus la cunoștința Sindicatului Salariaților din C.N.V.M. și nici nu a făcut obiectul consultărilor și negocierilor cu sindicatul, fiind contrar prevederilor Contractului Colectiv de Muncă la nivelul C.N.V.M. nr. 79/29.04.2011.

Sub un prim aspect, Înalta Curte constată că argumentul conform căruia regulamentul în discuție nu a făcut obiectul consultărilor și negocierilor cu Sindicatului Salariaților din C.N.V.M. și nici nu a fost adus la cunoștința acestuia, nu poate constitui un element de nelegalitate a actului atacat, în condițiile în care modalitatea de adoptare a regulamentelor de către C.N.V.M. nu prevedea obligativitatea unor asemenea consultări, negocieri sau aduceri la cunoștință.

În ceea ce privește critica referitoare la încălcarea dispozițiilor din Codul muncii și din Contractul colectiv de muncă, aceastea nu pot fi analizate de către instanța de contencios administrativ și fiscal, care este ținută să judece în limitele acestei materii, conform art. 1 și art. 8 din Legea nr. 554/2004.

Referitor la criticile privind nepublicarea Regulamentului nr. 4/2013 în Buletinul C.N.V.M. și a Ordinului nr. 18/27.02.2014 în Monitorul Oficial, Înalta Curte constată că acest aspect a fost tranșat în mod definitiv prin decizia de casare din primul ciclu procesual, prin care s-a stabilit că din interpretarea art. 11 alin. (1) din Legea nr. 24/2000, reiese că publicarea actelor enumerate anterior este o operațiune ulterioară emiterii acestora, necesar a fi efectuată în vederea intrării în vigoare a actelor, astfel că sancțiunea ce intervine în cazul nerespectării acestei obligații nu poate fi nulitatea ci, eventual, inopozabilitatea.

Prin urmare, această critică nu mai poate face obiectul analizei instanțelor chemate să se pronunțe în al doilea ciclu procesual, care sunt limitate în a analiza doar aspectele pentru care s-a dispus casarea cu trimitere spre rejudecare.

Cu privire la faptul că prin aprobarea Regulamentului nr. 4/2013, de către membrii C.N.V.M., s-a creat un dezechilibru major atât în ceea privește drepturile celorlalți angajați ai C.N.V.M., cât și în ceea ce privește bugetul instituției, Înalta Curte constată că și aceste aspecte intră în marja analizei de oportunitate la care erau îndreptățiți să procedeze membrii C.N.V.M., conform art. 7 alin. (13) și 14 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare din 13.03.2002, coroborat cu art. 7 alin. (3) și (7) din același statut.

În ceea ce privește natura juridică a Regulamentului nr. 4/2013, Înalta Curte constată că prin încheierea din data de 22.04.2014, pronunțată de Tribunalul Mureș, secția civilă în dosarul nr. x/2013, s-a stabilit ca Regulamentul nr. 4/2013, aprobat prin Ordinul nr. 18/2013, este un act administrativ cu caracter normativ, încheiere ce a rămas definitivă prin respingerea apelului de către Curtea de Apel Târgu-Mureș, secția I civilă prin decizia nr. 587/A din 30 septembrie 2014, pronunțată în dosarul nr. x/2013.

Prin urmare, prima instanță a reținut în mod corect că Regulamentul nr. 4/2013, de modificare a Regulamentului nr. 4/2003, aprobat prin Ordinul nr. . 18/27.02.2013 este un act administrativ normativ.

În concluzie, instanța de control judiciar apreciază că motivele invocate de recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară în calea de atac a recursului nu sunt apte să determine reformarea hotărârii de fond, pronunțate în al doilea ciclu procesual, care a fost dată cu respectarea tuturor normelor legale de procedură, precum și cu corecta interpretare și aplicare a dispozițiilor de drept material incidente circumstanțelor factuale reținute, prin raportarea la susținerile părților litigante și la probatoriul administrat, nefiind incidente motivele de casare invocate.

Având în vedere argumentele mai sus expuse, Înalta Curte constată că inadmisibilitatea cererii introductive și lipsa calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată, invocate de către intimatul-intervenient C. prin întâmpinare, nu se susțin.

Astfel, recurenta-reclamantă este succesorul emitentului actului contestat, iar art. 1 alin. (6) din Legea nr. 554/2004 vorbește de posibilitatea de a solicita instanței anularea propriului act în ipoteza în care acesta nu mai poate fi revocat întrucât a intrat în circuitul civil și a produs efecte juridice.

Or, în speță este vorba de un act administrativ cu caracter normativ, care a intrat în circuitul și cu privire la care nu se impune a se dovedi producerea de efecte juridice, în condițiile în care actul administrativ normativ este emis tocmai în scopul de a produce efecte juridice.

Cu privire la lipsa calității procesuale pasive a persoanelor chemate în judecată, se reține că potrivit art. 16 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, cererile în justiție prevăzute de prezenta lege pot fi formulate și personal împotriva persoanei care a contribuit la elaborarea, emiterea, adoptarea sau încheierea actului.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în temeiul prevederilor art. 20 din Legea nr. 554/2004 coroborat cu art. 496 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 219 din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

În temeiul dispozițiilor art. 453 C. proc. civ., Înalta Curte va obliga recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară, ca parte care a pierdut procesul, la plata către intimatul-intervenient C. a sumei de 3.570 RON, către intimata-intervenientă D. a sumei de 2.000 RON și către intimatul-intervenient B. a sumei de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 219 din 22 iunie 2021, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Obligă recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către intimatul-intervenient C. a sumei de 3.570 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Obligă recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către intimata-intervenientă D. a sumei de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Obligă recurenta-reclamantă Autoritatea de Supraveghere Financiară la plata către intimatul-intervenient B. a sumei de 2.000 RON, cu titlul de cheltuieli de judecată.

Definitivă.

Pronunțată astăzi, 8 martie 2023, prin punerea soluției la dispoziția părților prin mijlocirea grefei instanței.