ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1584/2020

HOTĂRÂRE

16.09.2020

CAMERĂ

civil_2

RĂSFOIEȘTE: Înalta Curte de Casație și Justiție · 2020
DESCARCĂ: PDF · DOCX 🔒 Pro

Citează această cauză

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 1584/2020 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2020)

Ședința publică din data de 16 septembrie 2020

Deliberând asupra conflictului negativ de competență, din actele și lucrările dosarului, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII a contencios administrativ și fiscal la data de 21 februarie 2014 sub nr. x/2014, reclamanta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, în contradictoriu cu pârâții A., B. și intervenienta C., a solicitat: anularea Regulamentului nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare; anularea Ordinului nr. 18/27.02.2013 pentru aprobarea Regulamentului nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Prin sentința nr. 225 din 30 ianuarie 2015, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamantă. A anulat Regulamentul nr. 4/2013 și Ordinul nr. 18/27.02.2013 și a respins cererea reconvențională, ca inadmisibilă; a respins cererea de intervenție accesorie, ca nefondată.

Împotriva acestei sentințe și a încheierii de ședință din 23.01.2015 au formulat recurs pârâții și intervenienta.

Prin decizia nr. 3482 din 23 octombrie 2018, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal a admis recursurile declarate de pârâții A., B. și de intervenienta C. împotriva sentinței nr. 225 din 30 ianuarie 2015 și a încheierii din 23 ianuarie 2015, pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis cererea de intervenție accesorie formulată de intervenientul D., a casat sentința și încheierea recurate și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII- a contencios administrativ și fiscal sub nr. x/2014*.

Prin sentința civilă nr. 2020 din 14 iunie 2019, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis excepția necompetenței materiale și a declinat cauza spre soluționare Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a invocat dispozițiile art. 10 alin. (1) și 11 din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, arătând că, în materia contenciosului administrativ, revine în competența de primă instanță a curții de apel soluționarea litigiilor privind acte administrative emise de autorități publice centrale ori privind creanțe fiscale principale ori accesorii în cuantum mai mare de 1.000.000 de RON, precum și procesele privind contracte administrative încheiate de autoritățile publice de rang central.

Totodată, potrivit instanței, art. 2 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 554/2004 contenciosul administrativ este definit ca fiind "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim".

Or, litigiul de față nu se subsumează noțiunii de contencios administrativ, întrucât regulamentul contestat reglementează raporturi de muncă, respectiv raporturile dintre angajator și anumiți salariați, care privesc drepturi bănești.

Potrivit instanței, Regulamentul nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare ce a fost modificat prin regulamentul contestat în cauză a fost emis în baza prevederilor art. 7 alin. (13) și 14 din Statutul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare adoptat prin O.U.G. nr. 25/2002, precum și a prevederilor Codului muncii, aprobat prin Legea nr. 53/2003. Aceste regulamente sunt, așadar, supuse regulilor din legislația muncii, ce trebuie soluționate conform art. 23 din O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statutului Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, nefiind acte administrative și nefiind emise în scopul de a da naștere, a modifica sau a stinge drepturi și obligații, în regim de putere publică, în vederea executării ori a organizării legii.

Pe cale de consecință, instanța a apreciat că între C.N.V.M. și salariații săi există raporturi de dreptul muncii, caracteristice oricărei relații contractuale angajator-angajați, fiind irelevantă în acest context calitatea C.N.V.M. de autoritate publică.

Nu în ultimul rând instanța a arătat că aspectele invocate de reclamantă în susținerea acțiunii vizează analiza conformității regulamentului a cărui anulare se solicită, cu dispozițiile Codului muncii, Legii sindicatelor și contractului colectiv de muncă, devenind, așadar, aplicabile dispozițiile din Codul muncii.

Prin sentința civilă nr. 1957 din 17 iunie 2020, pronunțată de Tribunalului București, secția a VIII-a conflicte de muncă și asigurări sociale, a fost admisă excepția necompetenței materiale a instanței și a fost declinată competența de soluționare a cauzei în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal. S-a constatat ivit conflictul negativ de competență și s-a dispus înaintarea cauzei la Înalta Curte de Casație și Justiție în vederea pronunțării unui regulator de competență.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța a reținut că prin act administrativ se înțelege, potrivit art. 2 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 554/2001, actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice.

În funcție de întinderea efectelor juridice pe care le produc, actele administrative se clasifică în acte administrative cu caracter normativ și acte administrative cu caracter individual. Actele administrative cu caracter normativ conțin reglementări cu caracter general, impersonale, care produc efecte erga omnes, iar actele administrative cu caracter individual produc efecte, de regulă, față de o persoană sau uneori față de mai multe persoane, nominalizate expres în cuprinsul acestor acte. Actele administrative cu caracter normativ sunt supuse controlului judecătoresc direct la instanța de contencios administrativ, pe calea acțiunii în anulare, care, potrivit prevederilor art. 11 alin. (4) teza finală din Legea nr. 554/2004, poate fi promovată oricând. Așadar, datorită efectelor lor juridice normative, aceste categorii de acte beneficiază de un regim juridic diferit sub aspectul controlului de legalitate.

Instanța a arătat că prin excluderea actelor administrative cu caracter normativ din sfera de control, pe calea excepției de nelegalitate, se urmărește un scop legitim, respectiv asigurarea securității raporturilor juridice și respectarea competenței instanțelor specializate. De asemenea, admiterea acțiunii în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte juridice erga omnes, spre deosebire de excepția de nelegalitate care produce efecte inter partes. Astfel, admiterea unei excepții de nelegalitate produce efecte doar între părțile litigiului, actul administrativ producându-și în continuare efectele față de terți, pe când admiterea unei acțiuni în anulare a unui act administrativ cu caracter normativ produce efecte erga omnes, profitând tuturor subiectelor de drept.

Instanța a arătat că potrivit art. 1 alin. (2) din O.U.G. nr. 93/2012 Autoritatea de Supraveghere Financiară, denumită în continuare A.S.F., se înființează ca autoritate administrativă autonomă, de specialitate, cu personalitate juridică, independentă, autofinanțată, care își exercită atribuțiile potrivit prevederilor prezentei ordonanțe de urgență, prin preluarea și reorganizarea tuturor atribuțiilor și prerogativelor Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.), Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor (C.S.A.) și Comisiei de Supraveghere a Sistemului de Pensii Private (C.S.S.P.P.).

Mai mult, potrivit art. 21 indice 3 din O.U.G. nr. 93/2012, deciziile și orice alte acte administrative emise de A.S.F se contestă conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare.

Tribunalul a subliniat că, atât Regulamentul nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003, cât și Ordinul nr. 18/27.02.2013 pentru aprobarea Regulamentului nr. 4/2013, sunt acte emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice.

Potrivit instanței, natura raportului juridic pe care îl reglementează atât regulamentul cât și ordinul contestat, nu poate schimba natura juridică a actelor emise, fiind irelevant din punct de vedere juridic dacă prin emiterea actelor administrative se modifică raporturi juridice de dreptul muncii, civile sau administrative.

Înalta Curte de Casație și Justiție, constatând existența unui conflict negativ de competență între cele două instanțe, care se declară deopotrivă necompetente în a judeca aceeași pricină, în temeiul dispozițiilor art. 135 alin. (1) din C. proc. civ., va pronunța regulatorul de competență, stabilind în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal competența de soluționare a cauzei, pentru următoarele considerente:

Instanța reține că obiectul prezentului litigiu îl reprezintă cererea prin care reclamanta AUTORITATEA DE SUPRAVEGHERE FINANCIARĂ, în contradictoriu cu pârâții A., B. și intervenienta C., a solicitat: anularea Regulamentului nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare; anularea Ordinului nr. 18/27.02.2013 pentru aprobarea Regulamentului nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003 privind regimul și principiile remunerării membrilor și personalului angajat al Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare.

Articolul 2 alin. (1) lit. b) din Legea nr. 554/2004, definește autoritatea publică drept orice organ de stat al unităților administrativ teritoriale care acționează, în regim de putere publică, pentru satisfacerea unui interes public, fiind asimilate autorităților publice, în sensul legii, persoanele juridice de drept privat, care, potrivit legii, au obținut statut de utilitate publică.

Potrivit art. 2 alin. (1) lit. f) din același act normativ, contenciosul administrativ este "activitatea de soluționare de către instanțele de contencios administrativ competente potrivit legii organice a litigiilor în care cel puțin una dintre părți este o autoritate publică, iar conflictul s-a născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, în sensul prezentei legi, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim."

Conform art. 2 alin. (1) lit. c) din același act normativ, prin act administrativ se înțelege " actul unilateral cu caracter individual sau normativ emis de o autoritate publică, în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii sau a executării în concret a legii, care dă naștere, modifică sau stinge raporturi juridice; sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, și contractele încheiate de autoritățile publice care au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achizițiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute și alte categorii de contracte administrative supuse competenței instanțelor de contencios administrativ".

Prin urmare, pentru a fi în prezența unui litigiu a cărui competență de soluționare aparține instanțelor de contencios administrativ, este necesar ca, pe lângă calitatea de autoritate publică a cel puțin uneia dintre părți, conflictul să se fi născut fie din emiterea sau încheierea, după caz, a unui act administrativ, astfel cum este definit de Legea contenciosului administrativ, fie din nesoluționarea în termenul legal ori din refuzul nejustificat de a rezolva o cerere referitoare la un drept sau la un interes legitim.

Regulamentul nr. 4/2013 de modificare a Regulamentului nr. 4/2003, cât și Ordinul nr. 18/27.02.2013 pentru aprobarea Regulamentului nr. 4/2013, sunt acte emise în regim de putere publică, în vederea organizării executării legii, care dau naștere, modifică sau sting raporturi juridice.

Mai mult decât atât, Înalta Curte de Casație și Justiție reține și dispozițiile art. 21 indice 3 din O.U.G. nr. 93/2012, potrivit cărora:

"Deciziile și orice alte acte administrative emise de A.S.F se contestă conform Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004, cu modificările și completările ulterioare".

Așa fiind, în raport de considerentele expuse și de principiul asigurării accesului efectiv la justiție, văzând și dispozițiile art. 135 alin. (4) din noul C. proc. civ., Înalta Curte urmează a stabili competența de soluționare a cererii ce face obiectul cauzei, în favoarea Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, căreia i se va trimite dosarul pentru continuarea judecății.