ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1620/2016

Decizia nr. 1620/2016

Asupra contestației în anulare de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin Sentința civilă nr. 3923 din 10 decembrie 2013, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamantul A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare, a anulat Decizia nr. 77 din 28 martie 2013 emisă de C.N.V.M. și Decizia nr. A/33 din 29 mai 2013 emisă de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare și a obligat pârâta la 4,30 lei cheltuieli de judecată către reclamant.

Prin Decizia nr. 1807 din 2 aprilie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a admis recursul declarat de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva Sentinței civile nr. 3923 din 10 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat sentința atacată și, rejudecând cauza în fond, a respins, ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul A.

Pentru a pronunța această decizie, instanța de recurs a constatat că sunt întemeiate criticile formulate de recurenta-pârâtă în susținerea motivului de casare prevăzut de dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., republicat și că, în mod neîntemeiat, prin hotărârea atacată a fost admisă acțiunea reclamantului A. și au fost anulate actele administrative reprezentate de Ordonanța nr. 77 din 28 martie 2013 emisă de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (de sancționare a reclamantului în calitate de Președinte al Consiliului de Administrație al SC B. SA Cluj-Napoca cu amendă în cuantum de 50.000 lei) și de Decizia nr. A/33 din 29 mai 2013 emisă de Autoritatea de Supraveghere Financiară - Sectorul Instrumentelor și Investițiilor Financiare (de respingere a contestației administrative formulate de reclamant împotriva Ordonanței C.N.V.M. nr. 77 din 28 martie 2013).

Instanța de control judiciar, în esență, a reținut că nu se impunea anularea actelor administrative contestate de reclamant întrucât, oferirea unor acțiuni către acționarii existenți în cadrul exercitării dreptului de preferință nu se numără printre excepțiile de la întocmirea și publicarea unui prospect prevăzut de Directiva 2003/71/EC modificată prin Directiva 2010/73/EC și implementată prin legea pieței de capital și regulamentele emise în aplicarea legii și că, prin urmare, subzista obligația de întocmire a unui prospect/prospect proporționat în cazul exercitării dreptului de preferință prin subscrierea de acțiuni de către acționarii existenți. De asemenea, odată cu adoptarea Regulamentului UE nr. 486/2012 de modificare a Regulamentului nr. 809/2004, au fost introduse prevederi exprese la nivel european din care reiese împrejurarea că emisiunea de drepturi care permit subscrierea noilor acțiuni în cadrul exercitării dreptului de preferință de către acționarii existenți se realizează în baza unui prospect de ofertă.

Prin urmare, Comisia Națională a Valorilor Mobiliare a apreciat în mod întemeiat, prin Ordonanța nr. 77 din 28 martie 2013, că au fost încălcate prevederile art. 7 alin. (1

1

) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, cu modificările și completările aduse prin Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 10/2012, în condițiile în care, până la data emiterii acestui act administrativ de sancționare, hotărârea AGEA a SC B. SA Cluj-Napoca nu a fost publicată în M. Of. al României, Partea a IV-a, și, de asemenea, că au fost încălcate dispozițiile art. 183 alin. (2) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 15 alin. (10) - (11) din Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 1/2006 privind emitenții și operațiunile cu valori mobiliare, cu modificările și completările aduse prin Regulamentul Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare nr. 10/2012, fiind evident că în vederea realizării operațiunilor de majorare de capital social cu aport în numerar și exercitării dreptului de preemțiune al acționarilor Consiliul de Administrație al SC B. SA a refuzat să procedeze la întocmirea unui prospect/prospect proporționat și să contacteze în acest sens un intermediar autorizat de Comisia Națională a Valorilor Mobiliare, și a aplicat în mod legal reclamantului A., în calitate de președinte al Consiliului de Administrație al SC B. SA (fiind vorba de "nerespectarea măsurilor stabilite prin actele de autorizare, supraveghere, reglementare și control sau în urma acestora"), în baza art. 271, art. 272 alin. (2) lit. a) și art. 273 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, o amendă în cuantum de 50.000 lei.

S-a reținut că sancționarea cu amendă a reclamantului este legală, în condițiile în care acesta deține calitatea de președinte a Consiliului de Administrație a SC B. SA precum și calitatea de membru în cadrul aceluiași consiliu, iar societatea în discuție este admisă la tranzacționare în cadrul Bursei de Valori București, categoria II, piața principală R.E.G.S. începând cu data de 20 februarie 1997.

S-a constatat de instanța de control judiciar și că, la stabilirea răspunderii și la individualizarea sancțiunii, s-a ținut cont de circumstanțele personale și reale, inclusiv conduita făptuitorului, reclamantului fiindu-i astfel aplicată o sancțiune cu amendă situată între minimul și maximul stabilit de lege, având în vedere că acesta a mai fost sancționat anterior prin Ordonanța nr. 44 din 19 februarie 2013 cu amendă în cuantum de 10.000 lei.

Împotriva Deciziei nr. 1807 din 2 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a formulat contestație în anulare reclamantul A., invocând dispozițiile art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat, în temeiul cărora a solicitat admiterea contestației în anulare, anularea, în parte, a Deciziei nr. 1807 din 2 aprilie 2015 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție în Dosar nr. x/3/2013 și trimiterea cauzei instanței de fond pentru rejudecarea pe fond a litigiului.

În susținerea căii de atac, contestatorul arată că a fost sancționat de către autoritatea intimată în baza prevederilor art. 210, art. 271, art. 272 alin. (2) lit. a) pct. 3, art. 273 alin. (1) lit. b) pct. (i) din Legea nr. 297/2004, dar că actul administrativ este un act prin care s-a constatat săvârșirea de contravenții iar dispoziția legală aplicabilă este O.G. nr. 2/2001.

Referitor la modalitatea de soluționare a recursului, contestatorul susține că instanța de recurs a procedat la judecarea pe fond a cauzei, contrar dispozițiilor art. 496 și art. 497 C. proc. civ., republicat. Or, procedând astfel, instanța de recurs a săvârșit o eroare materială de aplicare a normelor legale imperative antemenționate întrucât, în cazul în care Înalta Curte de Casație și Justiție admite recursul, singura soluție pe care o poate pronunța în cauză este aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța inferioară.

Prin întâmpinarea depusă în cauză, intimata Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat respingerea contestației în anulare ca nefondată și menținerea deciziei atacate ca fiind legală și temeinică.

Intimata a învederat că aspectele de fapt și de drept invocate de către contestator nu sunt motivate, "aparența de eroare materială" nu este dovedită, iar dispozițiile invocate de către acesta sunt expuse trunchiat, menite a induce în eroare completul de judecată învestit cu soluționarea prezentei contestații.

II. Considerentele Înaltei Curți asupra contestației în anulare formulată în cauză

Înalta Curte, examinând cererea în raport cu decizia atacată, materialul probator și dispozițiile legale incidente în cauză, constată inadmisibilitatea căii de atac formulate pentru considerentele ce vor fi arătate în continuare.

Contestația în anulare este o cale extraordinară de atac, de retractare, ce poate fi exercitată numai în condițiile și pentru motivele expres și limitativ prevăzute de lege.

În cadrul contestației în anulare nu se analizează temeinicia soluției cu privire la drepturile subiective deduse judecății, ci se verifică incidența vreunuia dintre motivele prevăzute de dispozițiile procedurale.

În sensul celor expuse anterior, contestația în anulare este formulată în temeiul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., conform cărora:

"Art. 503. - (2) Hotărârile instanțelor de recurs mai pot fi atacate cu contestație în anulare atunci când: (...) 2. Dezlegarea dată recursului este rezultatul unei erori materiale;".

În cauză, se observă că, în raport cu dispozițiile citate, criticile cuprinse în contestația în anulare se referă, în esență, la faptul că instanța de recurs a săvârșit o eroare materială de aplicare a normelor legale imperative reprezentate de dispozițiile art. 496 și art. 497 C. proc. civ., republicat, în sensul că, admițând recursul, a soluționat fondul cauzei deși, soluția legală era aceea de trimitere a cauzei spre rejudecare la instanța inferioară.

Înalte Curte reține că soluția pronunțată prin decizia ce face obiectul prezentei contestații în anulare nu este rezultatul unei greșeli materiale, în sensul acreditat de contestator.

Acest motiv de contestație în anulare se referă la săvârșirea unei erori materiale, în sensul de greșeală de natură procedurală constând în confundarea unor elemente importante sau date materiale pentru verificarea cărora nu este necesară reexaminarea fondului și care au determinat soluția pronunțată, iar nu la o pretinsă greșeală de judecată, respectiv în interpretarea și aplicarea dispozițiilor legale.

Or, contestatorul susține aplicarea greșită a normelor procedurale care reglementează soluțiile posibile în recurs în materia contenciosului administrativ, precum și aplicarea greșită a normelor de drept material pe care s-a întemeiat soluția din recurs. Niciuna dintre susțineri nu se încadrează în noțiunea de "eroare materială" în sensul art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat.

Dispozițiile legale ale art. 503 alin. (2) C. proc. civ., republicat, au un câmp limitat de aplicare, ele trebuie să fie interpretate în toate cazurile în mod restrictiv pentru a nu deschide în ultimă instanță calea unui veritabil alt recurs.

Pentru considerentele arătate, în cauză nefiind întrunite condițiile impuse de art. 503 alin. (2) pct. 2 C. proc. civ., republicat, care fundamentează admisibilitatea contestației, Înalta Curte va respinge, ca inadmisibilă, contestația în anulare formulată de A.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de A. împotriva Deciziei nr. 1807 din 2 aprilie 2015 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 25 mai 2016.

Procesat de GGC - NN