ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3544/2023

Ședința publică din data de 27 iunie 2023

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.08.2013, sub nr. x/2013, reclamantele A. și B. S.A. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și a deciziei ASF nr. A/152/27.06.2013 privind respingerea contestației administrative, cu cheltuieli de judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta C. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și anularea deciziei ASF nr. A/153/27.06.2013 privind respingerea contestației administrative, cu cheltuieli de judecată.

Prin acțiunea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.08.2013, sub nr. x/2013, reclamantele B. și B. au solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și anularea deciziei ASF nr. A/152/27.06.2013 privind respingerea contestației administrative, cu cheltuieli de judecată.

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal la data de 19.08.2013, sub nr. x/2013, reclamanta D. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și anularea deciziei ASF nr. A/154/27.06.2013 privind respingerea contestației administrative, cu cheltuieli de judecată.

Prin încheierea din data de 29.11.2013, în baza art. 139 din C. proc. civ., dată fiind identitatea de obiect și împrejurarea că se vizează o acțiune concertată a reclamantelor, s-a admis excepția de conexitate, invocată din oficiu și s-a dispus conexarea dosarelor nr. x/2013, nr. y/2013 și nr. w/2013 la dosarul nr. x/2013.

Prin sentința nr. 765 din 6 martie 2014, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a admis acțiunile conexate formulate de reclamantele A., B. S.A., B. și B., C. și D., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și a dispus anularea atestatului nr. 37 și a ordonanțelor nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, emise la data de 16.04.2013 de către președintele Comisiei Naționale a Valorilor Mobiliare, precum și anularea deciziilor de soluționare a contestațiilor nr. A/152/27.06.2013, nr. A/153/27.06.2013 și nr. A/154/27.06.2013, emise la data de 27.06.2013 de către vicepreședintele Autorității de Supraveghere Financiară.

Împotriva sentinței civile nr. 765 din 6 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, întemeiat pe dispozițiile art. art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 din C. proc. civ.

Prin decizia nr. 1693 din data de 31 mai 2016, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal a admis recursul declarat de Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței nr. 765 din 6 martie 2014 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a casat sentința recurată și a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

Cauza a fost înregistrată, în rejudecare, pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, sub nr. x/2013*.

Prin sentința civilă nr. 2291 din data de 13 iunie 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins cererile de chemare în judecată formulate de către reclamantele A., B. S.A., B., B., D. S.A. și C., ca neîntemeiate.

Împotriva sentinței civile nr. 2291 din data de 13 iunie 2017 pronunțate de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, au declarat recurs reclamantele A., B. S.A., A., A., D. S.A. și C..

6.1. Prin cererea de recurs, reclamanta D.. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul anulării atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și a deciziei ASF nr. A/154/27.06.2013, precum și obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În esență, recurenta invocă art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. prin încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. 6, pct. 16, pct. 27, pct. 23 lit. b) coroborat cu pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004, susținând că REPC este înființată ca entitate de drept olandez - "cooperative" (cooperatiefs), element ce rezultă din Statut, și nu intră în categoria societăților comerciale, așa cum rezultă din Directiva 2009/101/CE care armonizează conceptul de "societate comerciala" în cele 27 de State Membre UE.

Pentru Olanda se califică drept "societăți comerciale":

"naamioze vennootschap" (N.V.- societate anonima) și "besloten vennootschap met beperkte aansprakeiijkheid" (B.V. - societate cu răspundere limitată).

În primul rând, arată că, în calitate de cooperativă, nu poate face obiect al afilierii/controlului, și ca atare, nu îi pot fi aplicabile prezumțiile reținute de ASF [art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. b) coroborat cu art. 2 alin. (1) pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004] prin actele validate de prima instanță.

Menționează că Directiva 109/2004/CE (reținută de prima instanță) este inaplicabilă în cauză, întrucât nu se referă la problema dedusă judecății (limitarea deținerilor într-un emitent), ci la transparența raportărilor.

În al doilea rând, susține că instanța a încălcat dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. b) coroborat cu pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004, apreciind asupra existenței controlului B. S.A. întrucât, în realitate, Adunarea Generala a Membrilor este formată din membri REPC. Alături de A., există și membri ai REPC care sunt entități terțe de A. (aspect necontestat de ASF). Regulile statutare de majoritate decizională în cadrul Adunării Generale a Membrilor nu sunt de natură să permită adoptarea unei decizii exclusiv prin votul reclamantei (|A. deține 66,67%/din REPC, iar deciziile se iau cu 75% din participațiile totale).

Susține că Adunarea Generală are atribuții restrânse, fără vreo legătură cu investițiile și niciunul dintre membrii cooperativei nu poate interveni în activitatea curentă a acesteia. Mai mult, activitatea investițională a REPC este asigurată de un F. (ca organ de administrare), supravegheat de un Supervisory Board, conform art. 29.1 din Statut. Făcând referire și la art. 12.3 și 12.5 din Statut, potrivit cărora, candidații pentru F. sunt nominalizați de entități terțe față de A. (membru B), apreciază că aceste elemente exclud ideea de control a A. față de REPC, neexistând niciun temei statutar care să permită A. să influențeze direct sau indirect deciziile de afaceri sau de investiții ale REPC.

În al treilea rând, au fost încălcate dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. b) coroborat cu pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004 și din perspectiva Deciziei CNVM nr. 962/2007, pe care instanța a "omis" să o analizeze.

CNVM a statuat că, în lipsa unor dovezi de natura să evidențieze concertarea, nu pot fi prezumate a acționa în mod concertat fondurile de investiții si administratorul acestora, precum si fondurile de investiții cu același administrator.

Apreciind că entitățile de tipul REPC au o natură similară fondurilor de investiții, prin prisma funcțiilor și obiectului de activitate, iar potrivit art. 2 alin. (1) pct. 7 din Legea nr. 297/2004, fondurile de investiții fac parte din categoria organismelor de plasament colectiv (OPC-uri) vizate de Decizia CNVM nr. 962/2007, consideră că era aplicabilă și în situația recurentei.

Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține nemotivarea hotărârii.

În esență, s-a reproșat instanței de fond că nu a explicat de ce, în ciuda faptului că toate textele de lege incidente fac referire la afiliere/control ca noțiuni indisolubil legate de existența unor societăți comerciale, acestea ar fi totuși aplicabile și unor entități care nu au regim juridic de societăți.

Consideră că instanța avea obligația să explice care este temeiul în baza căruia noțiunile de afiliere/control s-ar extinde asupra unui subiect nevizat de textele legale.

În al doilea rând, în mod total greșit s-a reținut existența unui control asupra recurentei pentru motivele deja expuse mai înainte.

Critică faptul că instanța nu a analizat în mod punctual mecanismul decizional, ci s-a limitat să aprecieze asupra controlului pe baza unei simple participații (adică pe baza calității de membru A) și invocă Legea nr. 297/2004, care nu reglementează vreo prezumție de concertare bazată per se pe dețineri în emitenți.

În al treilea rând, instanța a stabilit existența unei relații de concertare ignorând efectele Deciziei nr. 962/2007 și argumentele recurentei în privința acestui act.

În al patrulea rând, instanța a refuzat să analizeze înscrisurile depuse de reclamante, ca urmare a dispozițiilor instanței de recurs, înscrisuri care ar demonstra faptul că, în total, A. și REPC au efectuat tranzacții doar în șase zile într-un interval de 3 ani, ceea ce nu poate justifica ideea unei acțiuni concertate.

În al cincilea rând, referirea instanței de fond referitoare la SPV-uri și la faptul că REPC se regăsește în situațiile financiare ale grupului nu susține soluția pronunțată.

Consideră că simpla deținere a acțiunilor REPC de către A. conduce la consecința firească a menționării Fondului în situațiile financiare, însă deținerea de participații nu constituie temei legal pentru a reține concertarea.

Făcând referire la jurisprudență, sunt subliniate: obligația instanței de a examina în mod real problemele esențiale ce i-au fost supuse controlului, astfel încât soluția pronunțată să fie rezultatul unui silogism juridic coerent și întemeiat pe dispozițiile legale relevante și obligația de a cuprinde în considerente motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care au fost înlăturate cererile părților, cererile și apărările părților, probele care au fost administrate, motivându-se pentru ce unele au fost reținute, iar altele înlăturate, excepțiile invocate și modul în care au fost ele soluționate.

Cu privire la motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenta susține încălcarea normelor de procedură făcând referire la decizia de casare a instanței de recurs și critică faptul că instanța de fond a înlăturat probele administrate de reclamante ca nerelevante, cu încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

6.2. Recurentele-reclamante A., B. S.A., B. și B., de asemenea, au declarat recurs, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul anulării atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și a deciziei ASF nr. A/152/27.06.2013, cu obligarea intimatei-pârâte la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului se arată, în esență, că hotărârea criticată este nelegală, nemotivată și pronunțată cu încălcarea formelor de procedură.

Motivele de recurs sunt structurate în trei puncte: pct. A, vizând fondurile de investiții, pct. B, vizând fondurile de pensii și pct. C, referitor la soluția ce privește G. și REP Olanda, după cum urmează:

A. În ceea ce privește soluția vizând fondurile de investiții, s-a invocat încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 indice 12 lit. a), b), pct. 22 lit. a)13, pct. 16 lit. b), pct. 6 din Legea nr. 297/2004, fiind incident motivul de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se critică faptul că instanța de fond nu a observat că incidența prezumțiilor de concertare prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a), b) raportat la art. 2 alin. (1) pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004, reținute în privința Fondurilor de investiții, este exclusă de plano întrucât, pe de o parte, Fondurile de Investiții nu au personalitate juridică, având natura unor societăți civile iar, pe de altă parte, instanța de fond a ignorat și împrejurarea că, prin raportare la art. 2 alin. (1) pct. 16 lit. b) și art. 2 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 297/2004 este exclusă orice relație de control.

Apreciază că Fondurile de investiții nu pot fi calificate drept "filiale" ale A./B. și că deținerea de personalitate juridică și, în plus, calificarea drept "societate comercială", sunt cerințe impuse de lege pentru ca o entitate să poată avea statut de filială sau, respectiv, pentru a fi incident "controlul", astfel că, prezumțiile de concertare nu sunt incidente, nefiind compatibile cu regimul juridic al recurentelor.

Sub un al doilea aspect, critică faptul că instanța de fond stabilește existența unei prezumții de concertare prin raportare la deținerile în Fondurile de investiții cu ignorarea dispozițiilor legale incidente în cauză.

Simpla deținere nu se concretizează în vreo prezumție de concertare iar, în plus, nu s-a reținut (și nici invocat de către ASF) nici existența între anumiți investitori și Fondurile de investiții aferente a unor legături/raporturi juridice suplimentare și relevante care să justifice aplicabilitatea unei alte prezumții de acționare în mod concertat decât cea bazată pe simpla deținere de titluri de participare de către investitori în fonduri.

S-a mai considerat că deținerile Fondurilor de investiții nu conduc la existența unei prezumții de concertare, în condițiile în care investitorii în fond nu au nicio prerogativă în activitatea de gestiune de portofoliu sau în direcționarea acestei activități și nu pot decide schimbarea administratorului. Aceștia aderă la prospectul fondului de investiții, iar activitatea de administrare este realizată de societatea de administrare, în limitele prospectului și ale prevederilor legale specifice, prin urmare, este lipsit de relevanță faptul că anumiți investitori ar putea fi entități controlate de A. sau entități parte a unui grup cu care A. are relații de colaborare.

Un alt argument este că B. (investitorul important al fondurilor de investiții la care se referă prima instanță), deși include "B." în titulatură, din anul 2008 nu mai face parte din Grupul A. sau B.. Societatea a fost vândută către H. o entitate distinctă, parte dintr-un cu totul alt grup financiar (ceea ce ASF nu contestă), cu care Grupul A. are doar anumite relații de colaborare, care însă nu pot echivala în niciun mod cu o relație de control.

Sub un al treilea aspect, critică faptul că instanța de fond a înlăturat în mod eronat Decizia nr. 962/2007 și a interpretat greșit relația de administrare, încălcând astfel, art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a), b), pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004.

Apreciază că, potrivit Deciziei nr. 962/2007, în lipsa unor dovezi care să fundamenteze existența unui acord de implementare a unei politici comune cu privire la un emitent, se prezumă că nu există relație de concertare între fondul de investiții și SAI/între fondurile de investiții administrate de același SAI și, în aceste condiții, acestea nu pot face obiectul unei astfel de prezumții în legătură cu acționarul majoritar al administratorului lor.

Consideră că această opinie este confirmată și de adoptarea Legii nr. 24/2017 privind emitenții de instrumente financiare, art. 2 alin. (2) raportat la art. 2 alin. (1) pct. 30, care reglementează prezumții de concertare opuse Deciziei nr. 962/2007. Or, dacă situația juridică relevantă s-ar fi interpretat în sensul reținut de instanță, atunci nu ar mai fi fost necesară reglementarea expresă, printr-un act normativ, a prezumțiilor contrare celor din Decizia nr. 962/2007.

Critică și modul de interpretare a noțiunii de administrare de către instanța de fond, considerând că deturnarea rolului și activității investiționale a unui fond de investiții de către societatea sa de administrare, pentru a deservi interese investiționale străine de activitatea sa, ar reprezenta o încălcare foarte gravă a cadrului legal din materie și ar impune sancționarea drastică a administratorului acestuia or, în speță, I. nu a fost sancționată pentru vreo astfel de faptă, ceea ce ar confirma lipsa de suport a existenței unei prezumții de concertare bazată pe o simplă relație de administrare.

În fine, recurenta combate afirmațiile instanței de fond afirmând că nu sunt utilizate aceleași resurse financiare de către Fondurile de Investiții și acționarul I., neexistând vreun suport al acestei concluzii.

Sub un al patrulea aspect, invocă încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a) coroborat cu pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004, prin reținerea unui raport de control între Fondurile de Investiții și A..

Reiterând lipsa calității de "societăți comerciale" a Fondurilor de Investiții, luând în considerare și ipoteza că prezumția de concertare s-ar aplica și persoanelor care nu au personalitate juridică, recurenta susține caracterul relativ al prezumției și faptul că aceasta a fost răsturnată prin proba contrară, respectiv, prin comportamentul investițional al Fondurilor de Investiții în perioada 2010-2013.

Redând date concrete, susține că în această perioadă, doar la data de 09.02.2010, 03.03.2010, 22.04.2010, 10.05.2010, 02.02.2012, 02.08.2012 și 03.12.2012 A. și J. au efectuat tranzacții iar A. și K. au efectuat tranzacții în data de 22.04.2010, 24.01.2012, 26.01.2012 și 25.03.2013 și concluzionează că tranzacționarea în șapte/patru zile (într-un interval de 3 ani) nu justifică ideea unei acțiuni concertate.

Sub motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se critică încălcarea de către instanța de fond a art. 501 C. proc. civ. în sensul că nu a analizat înscrisurile și argumentele recurentelor cu privire la modalitatea de tranzacționare a Fondurilor de Investiții și a celorlalte entități cu care acestea sunt prezumate a acționa în mod concertat, înscrisuri ce au fost administrate tocmai urmare a îndrumărilor instanței de casare de a se "administra probe pentru a dezlega toate criticile aduse de reclamantă actelor administrative contestate".

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurenta susține că nemotivarea hotărârii sub două aspecte:

Sub un prim aspect, se afirmă că instanța de fond nu a răspuns susținerilor recurentelor în sensul că analiza comparativă a tranzacțiilor efectuate de Fondurile de investiții și de A. în perioada 2010-2013 (conform înscrisurilor depuse de recurente la termenele din data de 21.02.2017 și 04.04.2017) demonstrează inexistența unei concertări între Fondurile de investiții și A., deși această obligație fusese impusă și de instanța de casare.

Sub un al doilea aspect, se susține că instanța de fond a preluat ad litteram susținerile intimatei privind deținerile Fondurilor de Investiții, raportările A., faptul că SA1 EAM ar decide modalitatea în care fondurile depuse de investitori se utilizează, răsturnarea prezumției prevăzută de Decizia nr. 962/2007 (a se vedea pag. 9 ultimul paragraf - pag. 10 primul paragraf și pag. 19, ultimele 2 paragrafe și pag. 20. primele 3 paragrafe din hotărâre) or, instanța are obligația esențială de a prezenta în mod concret (prin furnizarea unei interpretări proprii situației de fapt și raportului juridic dedus judecății), considerentele pentru care s-a ajuns la soluția dată, iar o "motivare" preluată nu respectă exigențele art. 425 C. proc. civ.

B. În ceea ce privește soluția vizând fondurile de pensii

Motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ. este susținut prin invocarea încălcării dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a), b), d), pct. 22 lit. a), pct. 16 lit. b), pct. 6, din Legea nr. 297/2004.

Sub un prim aspect, se susține că Fondurile de Pensii nu intră sub sfera prezumțiilor de concertare prevăzute de aceste dispoziții, fiind organisme de plasament colectiv fără personalitate juridică, având natura unor societăți civile, ai căror participanți sunt persoane fizice asigurate obligatoriu (în ce privește fondurile din Pilonul II30), respectiv opțional (în ce privește fondurile din Pilonul III31) și care au aderat la contractul de societate civila pe baza căruia sunt înființate fondurile.

Lipsa personalității juridice a Fondurilor de Pensii ar exclude de plano calificarea acestora ca fiind filiale ale A. și ipoteza unui control asupra acestora exercitat de către A./B..

Se precizează că, într-o speță cvasi asemănătoare, cu autoritate de lucru judecat provizorie, Curtea de Apel București a reținut că Fondurile de Pensii nu sunt societăți comerciale, iar administratorul nu este acționar sau asociat la un astfel de fond și că noțiunea de persoane implicate este legată de existența unor raporturi de control. Or, controlul a fost reglementat de art. 16 lit. b) ca fiind un raport stabilit între o persoană fizică și juridică și o societate comercială de tipul celui existent între societatea mamă și o filială a sa, însă legiuitorul se referă în mod explicit la societăți comerciale nu la alte categorii de entități.

Sub un al doilea aspect, pentru identitate de rațiune, este aplicabilă Decizia nr. 962/2007, întrucât aceasta stabilea că, în lipsa unor dovezi care să fundamenteze existența unui acord de implementare a unei politici comune cu privire la un emitent, nu pot fi aplicate prezumții de acționare în mod concertat în ceea ce privește relația dintre fondurile de investiții și administratorul lor, precum și relația dintre fondurile care au un administrator comun.

Consideră că mecanismului juridic de organizare și funcționare a fondurilor de investiții și a fondurilor de pensii este similar. Astfel: a) ambele sunt societăți civile la care aderă investitori/participanți; b) au politica investițională guvernată de prevederile prospectului aferent și limitele prudențiale prevăzute de lege; c) sunt administrate de către societăți de administrare autorizate și supravegheate de autoritatea reglementare specifică în prezent ASF.

Sub un al treilea aspect, în mod nelegal, instanța de fond și-a întemeiat hotărârea în ceea ce privește Fondurile de pensii prin raportare la dispozițiile art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. d) din Legea nr. 297/2004 întrucât:

Legea nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat și Legea nr. 204/2006 privind pensiile facultative reglementează doar situația pensiilor obligatorii, respectiv facultative, având la bază fonduri de pensii înființate și deținute exclusiv de persoane fizice (administrate doar de administratori persoane juridice autorizate). Participanții acestora nu sunt restricționați nicicum de apartenența la un anume angajator.

Existența unor elemente de similitudine în organizarea fondurilor de pensii ocupaționale și a fondurilor de pensii reglementate de Legea nr. 411/2004 și Legea nr. 204/2006 nu este relevantă. Din perspectiva litigiului, elementul esențial și ignorat de prima instanță, îl reprezenta faptul că Legea nr. 411/2004 și Legea nr. 204/2006 nu mai reglementează sfera pensiilor destinate salariaților unei entități.

Calificarea Fondurilor de Pensii ca fonduri de pensii "ale B." este exclusă, întrucât:

Pe baza prevederilor legale din domeniul pensiilor private, fondatorii si participanții Fondurilor de Pensii sunt persoane fizice, exclusiv.

Aceste entități nu sunt înființate de A./B. în sprijinul propriei activități/motivării propriilor salariați prin includerea lor într-o schemă suplimentară de pensii, ci sunt înființate și deținute exclusiv de persoane fizice în baza Legii nr. 411/2004 și a Legii nr. 204/2006.

Cele două Fonduri de Pensii sunt deschise aderării oricăror altor persoane fizice, indiferent de angajatorul acestora.

Ideea că toți participanții celor două Fonduri de Pensii ar fi salariați ai B. (astfel ca aceste fonduri să poată fi cumva să fie considerate drept fonduri "ale B.") se exclude chiar prin raportare la numărul acestora, conform extraselor relevante depuse la dosar.

În al doilea rând, norma legală se referă la situația unei societăți comerciale care investește într-un emitent (L.), emitent în care investesc în același timp și fondurile sale de pensii și/sau administratorul acestor fonduri.

În privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., recurenții invocă încălcarea principiului disponibilității prevăzut de art. 9 C. proc. civ. datorită reținerii incidenței unei prezumții de concertare neprevăzută de Atestat, respectiv, instanța de fond nu a analizat actele a căror anulare s-a solicitat prin raportare la temeiurile de drept menționate în conținutul acestora. Obiectul dosarului este reprezentat strict de Ordonanțe și Atestat, în forma în care acestea au fost emise.

Învederând că Atestatul conține o referire generală în preambulul documentului, la aplicabilitatea prezumțiilor de concertare invocate (art. 2 alin. (1) pct. 23 coroborat cu pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004), susține că nicăieri nu se face referire la ipoteza concretă vizată de lit. d). Doar prin întâmpinarea depusă la dosarul primei instanțe, ASF s-a referit și la art. 2 pct. 23 lit. d) din Legea nr. 297/2004 însă, un temei juridic invocat ulterior, nemenționat de actele a căror anulare se solicită, trebuia să fie înlăturat de instanța de judecată.

Sub motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., se invocă nemotivarea hotărârii cu privire la incidența prezumțiilor de concertare prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a) și b) coroborat cu art. 2 alin. (1) pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004, prin raportare la lipsa personalității juridice a Fondurilor de Pensii și la art. 2 alin. (1) pct. 16 lit. b) și art. 2 alin. (1) pct. 6 din Legea nr. 297/2004.

C. În ceea ce privește soluția vizând G. REP OLANDA recurenții invocă încălcarea dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a), b), pct. 22 lit. a), pct. 27 lit. d), pct. 16 lit. b), pct. 6, pct. 27 din Legea nr. 297/2004, sub motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

Sub un prim aspect, se arată că REP Olanda și G. sunt entități de drept olandez, fiind organizate drept "cooperative" (cooperațiefs), având o natură civilă (cooperativă) și că nu sunt incluse în conceptul de "societate comercială" în sensul normelor U.E. relevante (Directiva 2009/101/CE).

Recurenții critică și referirile instanței de fond la dispozițiile Directivei 2004/25/CE privind ofertele publice de cumpărare și la cele ale Directivei 109/2004/CE privind armonizarea obligațiilor de transparență în ceea ce privește informația referitoare la emitenții ale căror valori mobiliare sunt admise la tranzacționare pe o piață reglementată și de modificare a Directivei 2001/34/CE, pe care le apreciază nerelevante întrucât acestea nu se referă la deținerile în materia legislației pieței de capital, ci la cazuri specifice privind plasarea ofertelor publice de cumpărare și la transparența raportărilor.

Contrar considerentelor primei instanțe, recurenții arată că, în ceea ce privește G. și REP Olanda nu există un control exercitat de către A., întrucât nu poate fi influențat comportamentul investițional, raportat la competențele statuare generale ale membrilor acestor entități, competențele speciale ale membrilor minoritari, precum și la mecanismul de luare a deciziilor în cadrul Adunării Generale a membrilor, coroborat cu structura capitalului G. și REP Olanda.

Sunt relevate următoarele argumente:

- Participația majoritară a A./B. nu implică exercitarea unei "influențe semnificative" asupra G. și REP Olanda, dat fiind mecanismul de luare a deciziilor în cadrul Adunării Generale a Membrilor, prevăzut de art. 21.3 din Statutele G. și REP Olanda. Raportat la structura capitalului G. și REP Olanda, formata din doar doi membri, anume A./B. și un membru minoritar de clasă B, care este terț față de A./B., la orice Adunare Generală a Membrilor va fi necesar (ca și cerință de cvorum general aplicabilă) să participe ambii membri.

Orice decizie se putea lua cu 85%/75% din voturi iar B./A. dețin numai 83,3356/66,67% din acestea astfel că B./A. nu poate controla deciziile Adunării Generale a Membrilor, fiind necesar și votul membrului minoritar de clasă.

- Conform art. 14.3 și 14.10 din Statutele G. și REP Olanda, conducerea este asigurată de către F. (cu implicarea unui comitet de investiții și a unei Comisii de Supraveghere). Prerogativa nominalizării conducerii (a F.) aparține exclusiv membrului minoritar de clasă B iar Adunarea Generală a Membrilor are atribuții extrem de limitate. B./A., în calitate de membru, nu pot direcționa/influența activitatea de investiții (spre exemplu, achizițiile în anumite societăți, maniera de gestionare a portofoliului aferent/exercitarea dreptului de vot).

Sub un al treilea aspect, prezumția în discuție a fost răsturnată. Modalitatea în care cele două entități au tranzacționat în perioada 2010-2013 demonstrează tocmai inexistența unui control și implicit a unei acțiuni concertate cu A., B. și cu Fondurile de Investiții.

În privința motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., se invocă încălcarea de către instanța de fond a art. 501 C. proc. civ. pentru argumentele deja arătate.

Și în ceea ce privește motivul de nelegalitate prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6, recurenții prezintă argumentele deja expuse anterior.

În plus se arată că în pag. 25, ultimul paragraf și în pag. 26, paragraful 2 din hotărâre instanța de fond a analizat și criticile recurentelor în sensul că măsurile din Ordonanța 105 exced sferei cazurilor legale de emitere a ordonanțelor. Or, această critică a fost înlăturată de prima instanță, soluție neatacată de recurente. Ca atare, acest motiv nu putea face obiectul analizei instanței de fond, intrând în puterea lucrului judecat conform art. 430 C. proc. civ.

În drept, s-au invocat dispozițiile art. 20 din Legea nr. 554/2004, art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., precum și pe toate dispozițiile legale menționate în cuprinsul prezentului document.

6.3. Recurenta-reclamantă C. și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 din C. proc. civ., solicitând casarea sentinței recurate și reținerea cauzei spre rejudecare, cu consecința admiterii cererii de chemare în judecată, în sensul anulării atestatului CNVM nr. 37/16.04.2013, a ordonanțelor CNVM nr. 103/16.04.2013, nr. 104/16.04.2013 și nr. 105/16.04.2013, precum și a deciziei ASF nr. A/153/27.06.2013, precum și obligarea părții adverse la plata cheltuielilor de judecată.

În motivarea recursului sunt aduse critici și argumente asemănătoare cu cele ale celorlalți recurenți.

În esență, se invocă încălcarea normelor de drept material, respectiv a art. 2 alin. (1) pct. 6, pct. 16, pct. 27, pct. 23 lit. b) coroborat cu pct. 22 lit. a) din Legea nr. 297/2004 cu referire la: inaplicabilitatea prezumțiilor reținute de ASF, inaplicabilitatea incidenței Directivei 109/2004/CE, inexistența controlului, omiterea analizei Deciziei CNVM nr. 962/2007.

De asemenea, se invocă nemotivarea corespunzătoare a hotărârii sub aspectul inexistenței relațiilor de afiliere/control, hotărârea fiind dată cu ignorarea efectelor Deciziei nr. 962/2007 și a înscrisurilor depuse de reclamante, ca urmare a dispozițiilor instanței de recurs, înscrisuri cu care s-a răsturnat prezumția relative prevăzută de Legea nr. 297/2004.

În final, se invocă încălcarea dispozițiilor art. 501 alin. (1) C. proc. civ.

Intimata-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a formulat întâmpinare, solicitând respingerea recursurilor declarate de reclamante, ca nefondate

În esență, intimata a combătut criticile recurenților susținând că, din analiza documentelor obținute în urma activității de investigație, au rezultat relațiile de concertare existente între A. și ceilalți membri ai grupului aflați sub controlul acesteia.

În privința relației de concertare, se arată că aceasta se încadrează în situația concertării dintre societatea-mamă și filiale (aria de acoperire a acestei noțiuni fiind cea prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 27 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital cu modificările și completările ulterioare.

Filiala este reprezentată de orice societate în cadrul căreia există un asociat sau un acționar persoană juridică care exercită controlul prin una dintre modalitățile alternative menționate. Nu se poate reține interpretarea restrictivă propusă de recurentele/reclamante pornind de la forma juridică (alta decât cea de filiale, potrivit legii române a societăților comerciale) sau de modalitatea de adoptare a hotărârilor.

Consideră că acestea sunt persoane care sunt prezumate de lege că acționează în mod concertat conform art. 2 alin. (1). pct. 23. lit. d) din Legea nr. 297/2004.

În privința celorlalte critici, intimata susține corectitudinea analizei și raționamentului instanței de fond.

B., B. administrat de A. S.A., B. administrat de A. S.A., parte din grupul A., corect s-a reținut că acționează în mod concertat împreună A. cu în legătură cu emitentul L. întrucât reprezintă persoane care în derularea unor operațiuni economice utilizează resurse financiare având aceeași sursă - A. - sau care provin de la entități diferite care sunt persoane implicate(art. 2, alin. (3) lit. a) din Regulamentul C.N.V.M. nr. 1/2006 - și care reprezintă entități controlate de grupul A. (art. 2 alin. (1) pct. 22 lit. a) și art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a), b) din Legea nr. 297/2004).

Cu privire la înscrisurile depuse de reclamante în rejudecare, susține că existența unei acțiuni concertate între doi sau mai mulți acționari ai unui emitent trebuie să fie apreciată prin prisma incidenței prezumțiilor legale de concertare la momentul efectuării de către direcția de specialitate a verificării modului în care sunt respectate dispozițiile art. 286 indice 1 din Legea nr. 297/2004, în sensul determinării existenței legăturilor și calităților cerute de normele juridice care le instituie, iar nu în considerarea unor împrejurări extrinseci, ca cele prezentate de reclamante.

Precizează că au fost luate în calcul deținerile membrilor grupului astfel cum erau acestea consemnate în evidențele Depozitarului Central la acel moment, istoricul dobândirii lor neavând relevanță în speță pentru determinarea relațiilor de acțiune concertată.

În opinia intimatei, informațiile cuprinse în documentele depuse de reclamante nu furnizează elemente de natură a răsturna prezumția legală relativa de acțiune concertată reținută în actele individuale atacate.

În ceea ce privește cele două fonduri de Pensii intimata susține, în esență, că prezumția de concertare este cuprinsă expres în Legea nr. 297/2004 (art. 2. alin. (1), pct. 23. lit. d), context în care trebuia cel mult să se dovedească faptul că cele două fonduri sunt administrate de o societate controlată de grupul A., fără a fi necesară o dezvoltare argumentativă suplimentară. Cele chemate să facă proba contrară, potrivit legii, erau persoanele care se încadrau în această ipoteză, respectiv cele două fonduri de pensii, prin administratorul acestora, B. S.A., ceea ce nu s-a realizat.

Apreciază că însăși referința legiuitorului în prima teză a pct. 23 la existența unui "acord tacit", ca și condiție alternativă la existența unui "acord expres", poate fi interpretată în sensul că nu a fost avută în vedere o abordare exhaustivă, ținând cont de următoarele aspecte:

• însăși formularea utilizată la art. 2 alin. (3) din Regulamentul nr. 1/20062, respectiv "fără a se limita la acestea", atestă faptul că respectivele prevederi nu au avut ca obiect acoperirea tuturor situațiilor de fapt (posibile sau întâlnite în practică), ci prezumarea acelor situații care indicau o evidență a concertării până la proba contrarie;

• situațiile respective nu ar fi neapărat singurele universal valabile, în contextul în care evoluția și inovația în domeniul pieței financiare în general și al pieței de capital, în special, sunt extrem de accelerate și se materializează prin apariția continuă de noi tipuri de instrumente financiare sau de vehicule investiționale (reglementate nu întotdeauna armonizat la nivelul UE și cu atât mai puțin la nivel internațional) care pot fi utilizate în vederea obținerii sau majorării influenței supra unui emitent, situații care necesită actualizarea concomitentă și continuă a legislației aplicabile.

In ceea ce privește susținerea recurentelor/reclamante referitoare la inexistența unei prevederi exprese la nivelul Legii nr. 297/2004 cu privire la competența C.N.V.M. în stabilirea unor alte prezumții legale privind acționarea în mod concertat, apreciază că aceasta nu poate fi reținută, întrucât Regulamentul nr. 1/2006 a fost adoptat cu respectarea prevederilor legale in vigoare la acea dată (art. 7 și 8 din Statutul C.N.V.M. și cele ale art. 1 alin. (1) - (3)3 din Legea nr. 297/2004) referitoare la calitatea C.N.V.M. de autoritate competentă în aplicarea Legii nr. 297/2004 și capacitatea sa de a emite reglementări proprii în aplicarea respectivei legi.

Cu privire la soluția pronunțată de instanța de fond referitor la C. și D.. susține că fără voința B. S.A. în Adunarea Generală a Membrilor nu poate adopta niciun fel de decizie, dat fiind că B. S.A. deține majoritatea voturilor în cadrul AGM.

De esența relației dintre societatea-mamă și filialele acesteia nu este forma juridică a acestora din urmă, ci relația de control exercitată de cea dintâi și concretizată în modalitățile alternative. Se consideră "legătură strânsă" și situația în care două sau mai multe persoane fizice sau juridice sunt legate permanent de una și aceeași persoană printr-o relație de control.

În drept, s-au invocat dispozițiile Legii nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, Statutului A.S.F., aprobat prin O.U.G. nr. 93/2012 cu modificările și completările ulterioare, Legii nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare, Noului C. proc. civ. și celorlalte acte normative incidente în cauză.

II. Soluția Înaltei Curți de Casație și Justiție asupra cererilor de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamantele A., B. S.A., A., A., D. S.A. și C. sunt întemeiate, pentru considerentele ce succed:

Prin Atestatul CNVM, autoritatea a luat act de faptul ca REPC și alți 7 acționari ai L. acționează în mod concertat în relația cu SIF, precum și că acționarii considerați a fi concertați, intră sub incidența prevederilor art. 286 indice 1 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital coroborate cu prevederile art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. b) si pct. 22 lit. a) din aceeași lege.

CNVM a emis trei ordonanțe prin care a stabilit următoarele:

Ordonanța nr. 103, prin care a dispus Depozitarului Central să înregistreze în evidențele sale suspendarea exercitării drepturilor de vot pentru acțiunile L. deținute de cei considerați ca fiind acționari concertați, ce depășesc 5% din totalul drepturilor de vot.

Ordonanța nr. 104, prin care a dispus Consiliului de Administrație al L. să adopte măsurile necesare astfel încât în cadrul Adunării Generale a Acționarilor L. convocate pentru data de 19/20.04.2013, acționarii considerați concertați să nu își poată exercita dreptul de vot aferent acțiunilor L. ce depășesc 5% din totalul drepturilor de vot.

Ordonanța nr. 105, prin care a statuat ca acționarii considerați concertați au obligația de a vinde acțiunile L. care depășesc limita de deținere în termen de 3 luni de la data emiterii actului individual, precum și că în caz de nerespectare o obligațiilor menționate, CNVM va dispune măsuri sancționatorii, conform prevederilor Legii nr. 297/2004.

În primul ciclu procesual, instanța a pronunțat o hotărâre favorabilă reclamantelor, în sensul că a admis acțiunea și a anulat actele administrative menționate anterior. Înalta Curte de Casație și Justiție, prin decizia nr. 1693/31.05.2016, a casat această hotărâre și a trimis cauza spre rejudecare.

În cel de-al doilea ciclu procesual, prin sentința civilă nr. 2291/13.06.2017 instanța a respins cererea de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

Recurenții reclamanți au atacat soluția nefavorabilă și au formulat critici comune care vor fi analizate unitar.

Întrucât în recurs s-au invocat trei motive de casare, prevăzute de art. 488 alin. (1) pct. 5, 6 și 8 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda, sub un prim aspect, la verificarea sentinței recurate în privința incidenței prevederilor art. 488 alin. (1) pct. 5 și 6 din C. proc. civ., care vizează pe de o parte, încălcarea normelor de procedură a căror nerespectare atrage sancțiunea nulității iar, pe de altă parte, situația în care hotărârea nu cuprinde motivele pe care se întemeiază, cuprinde motive contradictorii ori numai motive străine de natura cauzei.

În susținerea motivului de recurs prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ., recurentele/reclamante au arătat, în esență, că hotărârea nu este motivată sub toate aspectele. În realitate, se observă că recurenții critică însăși raționamentul instanței cu privire la aspectele esențiale ale cauzei, ceea ce nu se încadrează în ipoteza normei de casare invocate.

Înalta Curte constată că obligația instanței de a-și motiva hotărârea adoptată, consacrată legislativ în dispozițiile art. 425 C. proc. civ., are în vedere stabilirea în considerentele hotărârii a situației de fapt expusă în detaliu, încadrarea în drept, examinarea argumentelor părților și punctul de vedere al instanței față de fiecare argument relevant și, nu în ultimul rând, raționamentul logico-juridic care a fundamentat soluția adoptată. Hotărârea nu trebuie să cuprindă un răspuns exhaustiv dat fiecărei susțineri formulate de părțile în proces, fiind suficient a se răspunde argumentelor fundamentale, de natură a susține soluția pronunțată în cauză.

Or, în cauza de față, aceste cerințe au fost întrunite, întrucât instanța de fond a arătat în mod expres motivele pentru care a ajuns la soluția din sentința recurată, a expus silogismul logico-juridic ce a stat la baza soluției pronunțate, rațiunile avute în vedere de către aceasta fiind clare.

Nu pot fi primite criticile recurentelor, de vreme ce, în mod corect instanța de fond a procedat la identificarea problemei litigioase, a analizat criticile de nelegalitate formulate de reclamante prin cererea de chemare în judecată și a prezentat motivele pentru care a apreciat că argumentele reclamantelor nu pot fi reținute, în raport de legea aplicabilă. Faptul că instanța a îmbrățișat punctul de vedere al pârâtei nu este un motiv de nelegalitate al hotărârii din perspectiva acestui motiv de casare. Numai o lipsă totală a considerentelor ori o motivare care face imposibilă verificarea silogismului juridic poate atrage casarea, însă aceste ipoteze nu se verifică în speță.

Înalta Curte amintește în acest context de Decizia pronunțată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în Cauza M. împotriva României, în considerentele căreia s-a reținut că "(…) deși articolul 6 § 1 obligă instanțele să își motiveze hotărârile, acesta nu poate fi interpretat ca impunând un răspuns detaliat pentru fiecare argument (a se vedea Van de Hurk împotriva Țărilor de Jos, 19 aprilie 1994, pct. 61, seria x nr. x). De asemenea, Curtea nu are obligația de a examina dacă s-a răspuns în mod adecvat argumentelor. Instanțele trebuie să răspundă la argumentele esențiale ale părților, dar măsura în care se aplică această obligație poate varia în funcție de natura hotărârii și, prin urmare, trebuie apreciată în lumina circumstanțelor cauzei (a se vedea, alături de alte hotărâri, Hiro Balani împotriva Spaniei, 9 decembrie 1994, pct. 27, seria x nr. x-B)."

Aplicând cele statuate mai sus la prezenta cauză, Înalta Curte observă că prima instanță a pronunțat o hotărâre motivată, cu respectarea exigențelor prevăzute de art. 425 alin. (1) lit. b) C. proc. civ., astfel că motivul de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi reținut.

În privința motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 5 C. proc. civ., s-a invocat încălcarea art. 9 și art. 501 C. proc. civ.

Principiul disponibilității, așa cum este reglementat de art. 9 alin. (2) C. proc. civ. stabilește că obiectul și limitele procesului sunt stabilite prin cererile și apărările părților. Același principiu se regăsește și în art. 22 alin. (6) C. proc. civ., potrivit căruia judecătorul are obligația să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele învestirii. În egală măsură, instanța este ținută și de cauza cererii de chemare în judecată, în sensul că aceasta nu ar putea să schimbe fundamentul pretenției formulate, în sensul de calificare juridică a situației de fapt.

Judecătorul fondului a respectat aceste cerințe procesuale, fiind obligat să se pronunțe asupra tuturor cererilor dar și apărărilor formulate în cauză. Chiar dacă incidența prezumției de concertare prevăzută de art. 2 pct. 23 lit. d) din Legea nr. 297/2004 ar fi menționată expres doar prin întâmpinare, instanța era obligată să răspundă acestei apărări în aplicarea normelor procesuale enunțate.

Aspectul de legalitate/nelegalitate al unui act administrativ este o chestiune care ține de fondul dreptului dedus judecății și nu o chestiune de drept procedural.

Cu alte cuvinte, judecătorul fondului nu a încălcat prevederile art. 9 C. proc. civ., în sensul criticilor din recurs.

Pe de altă parte, trebuie subliniat că prin decizia de casare s-a stabilit că "neindicarea literei corespondente a pct. 23 din art. 2 în actele administrativ contestate nu constituie motiv pentru anularea acestora, fiind esențială în funcție de situația de fapt a fiecărei reclamante să se probeze sau nu încadrarea în definiția legală a persoanelor care acționează în mod concertat - reclamanta având posibilitatea să depună și alte înscrisuri în afara celor analizate de pârâtă atunci când a adoptat actele contestate." Această chestiune de drept, dezlegată de instanța de casare, este obligatorie în rejudecare și nu mai poate fi repusă în discuție.

În privința art. 501 C. proc. civ., se susține că instanța de fond a încălcat aceste dispoziții prin aceea că a înlăturat, ca fiind nerelevante, înscrisurile depuse de reclamantă, ca urmare a deciziei de casare.

Art. 501 C. proc. civ. face referire, în mod expres, la problemele de drept dezlegate de instanța de casare, care sunt obligatorii pentru instanța care judecă fondul.

Împrejurarea că, în rejudecare, instanța a administrat probe noi, chiar impuse de instanța de casare, însă, nu și-a întemeiat soluția pe aceste probe, înlăturându-le motivat, nu reprezintă o încălcare a art. 501 C. proc. civ.

Reținând o nemotivare a hotărârii pronunțate, decizia de casare a menționat că reclamanta are posibilitatea să depună și alte înscrisuri în afara celor analizate de pârâtă atunci când a adoptat actele contestate iar instanța trebuie să analizeze prezumțiile de concertare, după administrarea probelor, pentru dezlegarea tuturor criticilor de nelegalitate invocate de reclamantă.

În rejudecare au fost respectate aceste îndrumări ale instanței de casare.

Subsumat motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., vizând greșita interpretare și aplicare a normelor de drept material, recurentele critică raționamentul juridic al hotărârii, reluând argumentele de nelegalitate ale actelor atacate, considerând, în esență, că prevederile Legii nr. 297/2004 privind piața de capital nu sunt aplicabile recurentelor. Totodată, criticile din recurs vizează și neîndeplinirea condițiilor prevăzute de această lege, prin raportare la starea de fapt rezultată din probatoriul administrat.

Punctul de plecare în efectuarea propriei analize a instanței de recurs este reprezentat de dezlegările definitive date anterior de instanțele de judecată acelorași chestiuni litigioase, aspecte invocate de recurente cu titlu de prezumție de lucru judecat.

Se impun câteva observații cu privire la puterea lucrului judecat așa cum rezultă din prevederile art. 431 alin. (2) C. proc. civ. potrivit căruia: "(2) Oricare dintre părți poate opune lucrul anterior judecat într-un alt litigiu, dacă are legătură cu soluționarea acestuia din urmă."

Aspectul pozitiv al autorității de lucru judecat se pune în discuție atunci când nu sunt întrunite condițiile excepției autorității de lucru judecat (tripla identitate de părți, obiect și cauză), însă, potrivit hotărârii judecătorești definitive anterioare, există o identitate de chestiune litigioasă pentru aceleași părți, indi