ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 549/2022

Obiectul cererii de chemare în judecată Prin cererea înregistrată la data de 05.10.2016 pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal sub numărul x/2016, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, anularea deciziei ASF nr. 923/20.04.2016, a deciziei nr. 924/20/04.2016, a deciziei ASF nr. 925/20.04.2016 și a Deciziei ASF nr. 1371/08.07.2016 privind respingerea contestației formulată de reclamantă, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată. De asemenea, prin cererea depusă în cadrul ședinței publice din data de 02.03.2017, reclamanta a invocat excepția de nelegalitate a Avizului Autorității de Supraveghere Financiară nr. 54/02.12.2013, prin care a solicitat să se constate nelegalitatea parțială a acestuia, respectiv cea a dispozițiilor art. 1 alin. (2) și (3), art. 2 și art. 3.

Soluția instanței de fond Prin sentința civilă nr. 1725 din 11 mai 2017, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a respins excepția lipsei de interes, a admis, în parte, excepția de nelegalitate a avizului nr. x/02.12.2013 emis de pârâtă și a constatat nelegalitatea acestuia doar în ceea ce privește art. 1 și art. 2 ale avizului nr. x/02.12.2013. Totodată, instanța a admis acțiunea formulată de reclamanta A., în contradictoriu cu pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară și a anulat Deciziile ASF nr. 923/20.04.2016, nr. 924/20.04.2016, nr. 925/20.04.2016 și nr. 1371/08.07.2016, luând act că reclamanta a arătat că solicită cheltuieli de judecată pe cale separată.

Căile de atac exercitate în cauză Împotriva sentinței civile indicate în punctul I.2 anterior, au declarat recurs atât reclamanta A., cât și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară. 3.1. Prin recursul formulat, reclamanta A., invocând cazul de casare reglementat de art. 488, alin. (1), pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea, în parte, a hotărârii criticate, cu consecința admiterii în tot a excepției de nelegalitate a Avizul A.S.F. nr. 54/02.12.2013, adică și în privința art. 3 al acestuia, precum și înlocuirea considerentelor: (i) "deciziile atacate sunt motivate în mod rezonabil, fiind indicate motivele de fapt și de drept ale soluțiilor adoptate" (penultimul paragraf, pagina 52 a Sentinței) și (ii) cele referitoare la REP Olanda, prin care prima instanță a reținut că aceasta "poate intra în sfera prezumțiilor legale de concertare invocate, întrucât art. 2 alin. (1) pct. 16 lit. b) din Legea nr. 297/2004 include în sfera noțiunii de control și o relație similară între orice persoană fizică sau juridică și o societate comercială (în care poate fi inclusă și relația dintre entitatea în discuție și A., care, în această manieră, pot fi considerate persoane implicate" (paragraful 5, pagina 52 a Sentinței), cu propriile considerente. În susținerea căii de atac promovate a arătat, în esență, recurenta - reclamantă că, prin considerentele indicate în penultimul paragraf, pagina 52 a Sentinței, prima instanță a procedat la interpretarea eronată a prevederilor art. 9, alin. (1) din O.U.G. nr. 25/2002 și art. 31 alin. (1) și (2) din Constituția României, în contextul în care o motivare corespunzătoare a actelor administrative atacate ar fi implicat demonstrarea de către ASF a faptului că fiecare membru al Pretinsului Grup de Acționari era prezumat că a acționat în mod concertat cu fiecare dintre ceilalți membri ai grupului respectiv. Or, în opinia recurentei, maniera în care ASF a procedat a fost una complet diferită, întrucât ASF a constat, într-o primă etapă, că grupul de acționari format inițial din EGB și BOF Olanda (la care a adăugat succesiv alte entități sau, după caz, grupuri), era prezumat că a acționa în mod concertat, că B. și C. au fost prezumate a acționa în mod concertat între ele, precum și cu EGB, indicând, de o manieră generală, pretinsele Prezumții de Concertare, pentru ca ulterior să concluzioneze - fără a motiva însă în niciun fel - că Fondurile de Pensii ar fi prezumate a acționa în mod concertat cu restul membrilor grupului, adică cu D. și E., BOF Olanda și REP Olanda. Mai afirmă recurenta că nu este admisibil "cumulul" Prezumțiilor de Concertare, în sensul includerii în același grup a unor acționari pentru care s-au invocat Prezumții de Concertare distincte, întrucât există riscul ca, din "combinarea" a două prezumții, să se nască, pe cale de deducție, o a treia prezumție de acționare concertată. Un atare "raționament" este contrar dispozițiilor legale care reglementează, în mod expres și limitativ, prezumțiile de acționare în mod concertat, nefiind permisă extragerea unei noi prezumții din "cumulul" a două sau mai multe prezumții. Printr-o altă critică în recurs, susține recurenta teza încălcării, de către prima instanță a dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. a), pct. 22 lit. a), pct. 27 lit. d), pct. 16 lit. b), pct. 6 din Legea nr. 297/2004, în contextul în care incidența Prezumției de Concertare presupune ca subiectele ce fac obiectul controlului să fie societăți comerciale. Din această perspectivă, menționează recurenta că REP Olanda este o entitate de drept olandez, fiind organizată drept "cooperativă", având o natură civilă, motiv pentru care nu este inclusă în conceptul de "societate comercială" în sensul normelor U.E. relevante (Directiva 2009/101/CE), fiind așadar exclusă existenta unui control asupra acesteia. Învederează, totodată, recurenta că participația majoritară a EGB nu implica exercitarea unei "influențe semnificative" asupra REP Olanda, dat fiind mecanismul de luare a deciziilor în cadrul Adunării Generale a membrilor, prevăzut de art. 21.3 din statutul REP Olanda, raportat la structura capitalului REP Olanda (care era formată din doar doi membri, anume EGB și Central European Financial. Services BV). Totodată, argumentează recurenta în sensul unei încălcări, prin sentința atacată, a dispozițiilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, în ceea ce privește admiterea în parte a excepției de nelegalitate, în contextul în care Prezumțiile de concertare reglementate de Legea nr. 297/2004 reprezintă situații de excepții, fiind de strictă interpretare și aplicare. Astfel: (a) prezumțiile de concertare trebuie aplicate strict entităților la care se referă și (b) atunci când legiuitorul a urmărit ca o anumită prezumție să se aplice și entităților fără personalitate juridică a prevăzut aceasta în mod expres. Mai susține recurenta că art. 3 din Avizul nr. 54 nu poate fi considerat o aplicare a art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. d) a Legii nr. 297/2004, prezumțiile instituite prin art. 3 alin. (1) și (2) din Avizul nr. 54 fiind adiționale și distincte celei reglementate de art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. d) a Legii nr. 297/2004. Apreciază, totodată, recurenta că sentința primei instanțe nesocotește principiul predictibilității normei juridice, în contextul în care judecătorul fondului nu a sancționat conduita ASF de a emite două acte administrative individuale cu un conținut contrar (Decizia nr. 962 și Avizul nr. 54), în aplicarea și interpretarea aceleași dispoziții legale. Concret, în temeiul Deciziei nr. 962, două fonduri de pensii, având administrator comun derulau o politică investițională în mai multe societăți emitente (SIF-uri). Politica investițională a avut la bază Decizia nr. 962, potrivit căreia cele două subiecte nu sunt prezumate a acționa în mod concertat între ele. Ulterior, la un interval de 6 ani de la data emiterii Deciziei nr. 962, ASF a emis Avizul nr. 54 cu un conținut contrar Deciziei nr. 962, din care rezultă că cele două subiecte vor fi considerate că acționează concertat (împreună și cu SAI care le administrează). Relevant este și faptul că norma legală care a stat la baza emiterii atât a Deciziei nr. 962, cât și a Avizului nr. 54, respectiv Legea nr. 297/2004 nu a suferit modificări/completări privind prezumțiile de concertare reținute de ASF (prin actele din anul 2013 și, respectiv, din 2016). Nu în ultimul rând, arată recurenta că sentința atacată încalcă dispozițiile art. 6 alin. (3) din O.U.G. nr. 93/2012 și ale art. 9 alin. (4) din O.U.G. nr. 25/2002, caracterul de act individual interpretativ al Avizului nr. 54 rezultând chiar din definiția legală a acestui concept. Astfel, prin intermediul avizelor, ASF oferă poziția oficială a autorității în ce privește modul de aplicare/interpretare a legii și a normelor aferente la o ipoteză concretă/punctuală, însă, în totală contradicție cu scopul emiterii avizelor ASF, Avizul nr. 54 a instituit noi prezumții de concertare față de Legea nr. 297/2004, realizând astfel o completare nepermisă a actului normativ primar. 3.2 Împotriva sentinței civile nr. 1725 din 11 mai 2017, a declarat recurs și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară, prin care, apreciind incident motivul de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., a solicitat casarea hotărârii atacate și, în rejudecare, respingerea, drept neîntemeiată, a cererii de chemare în judecată formulată de reclamantă. A învederat recurenta că soluția primei instanțe este rezultatul unei eronate interpretări și aplicări a prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 în contextul în care Avizul A.S.F. nr. 54/02.12.2013 nu adaugă la lege, ci explicitează modalitatea de aplicare a prevederilor legii, cu luarea în considerare a principiilor directoare, inclusiv a definiției generale prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, cu respectarea spiritului și a literei legii, fiind adus doar un plus de claritate cu privire la aplicarea prevederilor legale, în contextul obiectivului de predictibilitate a dispoziliilor și de ușurintă în fixarea conduitei care trebuie respectate de participanții la piață. Avizul nr. x/02.12.2013, a precizat recurenta, a fost emis în temeiul prevederilor art. 1 alin. (2), art. 2 alin. (1) lit. a) și d), art. 6 alin. (3), art. 7 alin. (2), art. 26, art. 27 și art. 28 din O.U.G. nr. 93/2012 privind înființarea, organizarea și funcționarea Autorității de Supraveghere Financiară, prevederilor art. 5, art. 6, art. 32, art. 34, art. 73, art. 90 și art. 202 din O.U.G. nr. 32/2012 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare și societățile de administrare a investițiilor, prevederilor art. 1 alin. (3), art. 2 alin. (1) pct. 20 și 23, art. 117 și art. 118 din Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, prevederilor Legii nr. 411/2004 privind fondurile de pensii administrate privat și ale Legii nr. 204/2006 privind pensiile facultative, cu modificările și completările ulterioare. În speță, ca urmare a adresei F., prin care s-a solicitat A.S.F. un punct de vedere oficial, autoritatea pieței de capital a emis Avizul nr. x/02.12.2013 prin care a oferit interpretarea oficială privind modul de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 în ceea ce privește deținerile organismelor de plasament colectiv, fondurilor de pensii si societăților de administrare ale acestor entități. Astfel, prin acest aviz se explicitează modalitatea în care se aplică anumite prevederi ale legislației pieței de capital, aducându-se un plus de claritate participanților la piață cu privire la respectivele prevederi legale, în contextul obiectivului de predictibilitate a dispozițiilor în vigoare și de ușurință în fixarea conduitei care trebuie respectate. Totodată, avizul are în vedere mai multe dispoziții relevante ale Legii nr. 297/2004 și ale O.U.G. nr. 32/2012 (menționate în preambulul său) care trebuie aplicate prin coroborarea lor corespunzătoare. Astfel, recurenta învederează că Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, cu modificările și completările ulterioare cuprinde, la art. 2 alin. (1) pct. 23, o definiție generală a noțiunii de "persoane care acționează în mod concertat" (cu referire la existența unui acord expres sau tacit încheiat între membrii unui grup de acționari cu interese comune în legătură cu un emitent), precum și o listă cu situații în care se prezumă că anumite persoane acționează în mod concertat. Astfel, se precizează în cuprinsul recursului, prevederile Avizului nr. x/2013 explicitează modalitatea de aplicare a prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 și au în vedere inclusiv definiția generală a persoanelor care acționează în mod concertat prevăzută la articolul de lege, fiind emise în aplicarea respectivelor dispoziții ale acestei legi, în contextul în care norma în cauză cuprinde o listă cu situații în care se consideră că anumite persoane acționează concertat, până la proba contrară. În opinia recurentei, este evident faptul că noțiunea de exercitare concertată a drepturilor de vot cuprinde o multitudine de alte situații, care nu sunt enumerat expres la nivelul listei prevăzute la art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004. Totodată, trebuie avut în vedere că lista prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 23 se subsumează definiției generale prevăzută la acest articol, cuprinzând doar anumite situații reflectate exemplificativ în mod expres. Dacă legea ar fi dorit să statueze că doar respectivele situații din listă se constituie ca fiind situații în care anumite persoane acționează în mod concertat, ar fi enumerat doar respectivele situații, fără a mai conține și definiția generală, integratoare, care să menționeze când anumite persoane se consideră că acționează în mod concertat. Astfel, în considerarea faptului că o lege nu poate să surprindă și să reglementeze exhaustiv multitudinea de situații ce pot apărea în practică, legea a avut în vedere posibilitatea ca autoritatea pieței de capital să precizeze, prin intermediul instrumentelor conferite de statutul său, modul în care se aplică în cazuri specifice, prevederile legii, inclusiv prevederile generale ale acesteia. Precizarea unor situații în care se consideră că anumite persoane acționează în mod concertat, cu respectarea prevederilor legale în vigoare, facilitează aplicarea în practică a dispozițiilor privind acțiunea concertată. Astfel, consideră recurenta, explicitarea situațiilor în care se prezumă că anumite persoane acționează în mod concertat, inclusiv în contextul actelor individuale emise în aplicarea legii este în măsură să asigure o mai bună cunoaștere, de către persoanele vizate, a situațiilor care se prezumă că se încadrează, până la proba contrară în acest concept, creându-se astfel o mai mare stabilitate și eficiență legislativă (mai ales în contextul în care acordul tacit prevăzut în definiție este foarte greu de demonstrat). În condițiile în care situațiile prevăzute în lista de la art. 2 pct. 23 alin. (1) din Legea nr. 297/2004 (printre care se numără și aceea potrivit căreia o societate comercială se prezumă că acționează, până la proba contrară, cu membrii consiliului său de administrație) reprezintă doar exemple de acțiune concertată, se poate concluziona că acestea trasează spiritul și modalitatea de aplicare a definiției generale prevăzută în cadrul acestui articol. Prin urmare, consideră recurenta, trebuie avută în vedere aplicarea corespunzătoare, în cazuri similare, a definiției generale prevăzută la art. 2 alin. (1) pct. 23, astfel încât să se realizeze o aplicare unitară a legislației pieței de capital, în situații similare. Prevederile Avizului nr. x/2013 au avut în vedere aplicarea prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004 în integralitatea sa, prin coroborare și cu alte prevederi ale Legii nr. 297/2004 și O.U.G. nr. 32/2012, concluzionându-se astfel că entitățile enumerate în cuprinsul dispozițiilor Avizului se prezumă, până la proba contrară, că acționează în mod concertat, contrar celor reținute de prima instanță. În considerarea prevederilor art. 73 din O.U.G. nr. 32/2012, respectiv potrivit art. 118 din Legea nr. 297/2004, potrivit cărora o societate de investiții, respectiv o societate de investiții de tip închis poate fi administrată de o S.A.I. sau, după caz, de un consiliu de administrație/consiliu de supraveghe, rezultă faptul că o SAI, respectiv un consiliu de administrație/consiliu de supraveghere îndeplinesc aceeași funcție în ceea ce privește administrarea unei societăți de investiții, astfel că, având în vedere relația de concertare dintre SAI și OPC-urile administrate, se poate prezuma, până la proba contrară, că OPC-urile administrate de același SAI acționează în mod concertat între ele (situație enunțată la art. 1 alin. (3) din Aviz), a precizat recurenta. Potrivit prevederilor art. 32 din O.U.G. nr. 32/2012, SAI trebuie să elaboreze strategii adecvate si eficiente pentru a determina momentul și modul de exercitare a drepturilor de vot aferente instrumentelor deținute în portofoliile administrate, în beneficiul exclusiv al O.P.C.V.M.-ului respectiv. Prin urmare, se observă că SAI însăși, ca entitate juridică, este responsabilă în legătură cu modalitatea de exercitare a drepturilor de vot aferente instrumentelor financiare, deținute în portofoliile administrate ale fiecăruia dintre OPCVM-uri. Prin urmare, făcând trimitere la prevederile art. 2 din Avizul nr. x/2013, recurenta menționează că, în mod indubitabil, rezultă că, până la proba contrară, o societate-mamă a unei SAI acționează în mod concertat cu respectiva SAI (care are calitatea de filială), această afirmație fiind susținută inclusiv de spiritul prevederilor art. 2 alin. (1) pct. 23 pct. c) din Legea nr. 297/2004, din care se poate concluziona relația de concertare dintre un OPC cu administratorii săi (în cazul de față administratorul fiind SAI) și cu persoanele implicate (în cazul de față, persona care controlează o societate cum ar fi SAI, care este de fapt societatea-mamă a SAI). În concluzie, în opinia recurentei, Avizul nr. 54 nu adaugă la lege, ci explicitează modalitatea de aplicare a prevederilor legii, cu luarea în considerare a principiilor directoare, inclusiv a definiției generale prevăzute de art. 2 alin. (1) pct. 23 din Legea nr. 297/2004, cu respectarea spiritului și a literei legii, în condițiile coroborării corespunzătoare, potrivit principiilor de drept referitoare la interpretarea actelor normative, cu prevederile relevante ale Legii nr. 297/2004 și ale O.U.G. nr. 32/2012. Referitor la prevederile art. 3 din Avizul nr. x/2013, invocând norma cuprinsă de art. 2 alin. (1) pct. 23 lit. d) din Legea nr. 297/2004 privind o societate comercială cu fondurile ei de pensii și cu societatea de administrare a acestor fonduri și reiterând prevederile art. 2 alin. (1), pct. 23 lit. b) din aceeași lege, recurenta precizează, din nou, că este fără dubiu faptul că, până la proba contrară, fondurile de pensii facultative reglementate prin Legea nr. 204/2006, respectiv cele administrate privat reglementate prin Legea nr. 411/2004, împreună cu societățile de administrare a acestora, respectiv că societatea-mamă a unei societăți de administrare a fondurilor împreună cu societatea de administrare a respectivelor fonduri de pensii, se prezumă că acționează concertat. Pe fondul cauzei, în ceea ce privește aplicarea prezumției de acțiune concertată consacrată prin Deciziile nr. 923-925/20.04.2016, recurenta a reiterat susținerile expuse în cuprinsul întâmpinării depuse la dosarul cauzei, în fața instanței de fond.

Apărările formulate în cauză 4.1. Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei, recurenta - reclamantă A. a invocat, în principal, excepția nulității recursului formulat de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, iar în subsidiar respingerea acestuia ca nefondat. 4.2. La rândul său, prin întâmpinarea formulată, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, reiterând aspecte similare celor invocate prin propriul memoriu de recurs, a solicitat respingerea recursului formulat de recurenta - reclamantă A..

Răspunsurile la întâmpinări Prin răspunsurile la întâmpinări formulate, recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară a solicitat respingerea excepției nulității recursului său, invocată de recurenta - reclamantă A. precum și apărările aferente fondului, exhibate de aceasta, drept neîntemeiate, iar recurenta - reclamantă A. a solicitat respingerea apărărilor formulate de recurenta-pârâtă Autoritatea de Supraveghere Financiară, drept lipsite de temei legal și faptic.

Procedura de soluționare a recursurilor În cauză a fost parcursă procedura de regularizare a cererilor de recurs și de efectuare a comunicării actelor de procedură între părțile litigante, prevăzută de art. 486 C. proc. civ., coroborat cu art. 490 alin. (2), art. 471 1 și art. 201 C. proc. civ., iar prin rezoluția din data de 21 noiembrie 2019 s-a fixat termen de judecată la data de 2 februarie 2022, în ședință publică, cu citarea părților. II. Soluția instanței de recurs Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivele de casare invocate, de obiectul și normele legale incidente, dar și de apărările expuse în întâmpinări, Înalta Curte constată că recursurile declarate de reclamanta A. și de pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară sunt fondate, pentru următoarele considerente: Cu titlu prealabil, Înalta Curte reține că actele administrative atacate de reclamantă prin demersul contencios dedus judecății în prezenta cauză, respectiv Deciziile ASF nr. 923, nr. 924 și nr. 925, toate emise la data de 20.04.2016, precum și Decizia ASF nr. 1371/08.07.2016, prin care a fost respinsă contestația administrativă formulată de reclamantă, privesc un număr multiplu de subiecți de drept care acționează pe piața de capital, respectiv grupul format din: A., G. H., I., C., J. și K.. Prin sentința civilă nr. 1607 din 4 mai 2017, pronunțată în dosar nr. x/2016, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal a dispus admiterea acțiunii formulate de I. și C., în contradictoriu cu Autoritatea de Supraveghere Financiară și a dispus anularea, în totalitate, a Deciziilor ASF nr. 923, nr. 924 și nr. 925 din 20.04.2016 și a Deciziei ASF nr. 1371/08.07.2016. O atare soluție a rămas definitivă prin decizia nr. 1658/17.03.2018 pronunțată de secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție. Dată fiind identitatea dintre actele administrative atacate prin acțiunea reclamantei din litigiul pendinte și cele a căror validitate a fost analizată în dosarul nr. x/2016, Înalta Curte apreciază că efectele sentinței menționate se răsfrâng și în prezenta cauză, întrucât, dată fiind anularea anterioară, cu efect retroactiv, a actelor administrative contestate de reclamantă, obiectul acțiunii în anulare promovate de aceasta nu mai este în ființă, respectiv nu mai produce efecte. Practica judiciară a consacrat soluția de respingere a cererii ca rămasă fără obiect, atunci când ceea ce s-a dedus judecății a fost deja executat înainte de finalizarea procesului, urmare a unor împrejurări intervenite ulterior introducerii cererii de chemare în judecată. Cu toate că, raportat la considerente teoretico-jurisprudențiale, se poate constata că, în speță, nu este incidentă ipoteza premisă a interpretărilor consacrate, fiind evident că între timp recurenta-emitentă nu și-a revocat propriile acte administrative, nu se poate face abstracție de intervenirea, ulterioară introducerii acțiunii în anulare, a unei alte împrejurări și anume, potrivit celor anterior expuse, a anulării retroactive a deciziilor contestate, în ansamblul lor, printr-o hotărâre judecătorească definitivă, ceea ce determină, practic, inexistența lor, de fapt și de drept, în ordinea juridică, precum și lipsa oricăror efecte juridice care ar putea decurge din conținutul acestora. Astfel, deși nu este expres enunțată în plan legislativ, fiind consacrată de pratica judiciară anterioară noului C. civ., însă menținându-și aplicabilitatea și justificându-se pe cale interpretativă din prevederile art. 194 lit. c) C. proc. civ., soluția de respingere a cererii de chemare în judecată ca rămasă fără obiect se impune a fi adoptată și în prezenta cauză, aceasta fiind, de altfel, evocată, la termenul stabilit pentru judecarea litigiului pendinte și de către recurenta-reclamantă, prin reprezentantul său convențional. În ceea ce privește excepția de nelegalitate a prevederilor art. 1, art. 2 și art. 3 din cuprinsul Avizului nr. x/02.12.2013, emis de recurenta - pârâtă, dat fiind faptul că aceasta este un mijloc de apărare, în cauza pendinte fiind invocată pentru a sprijini solicitarea recurentei-reclamante de anulare a Deciziilor ASF nr. 923, nr. 924 și nr. 925, toate emise la data de 20.04.2016, precum și a Deciziei ASF nr. 1371/08.07.2016, în raport de soluția de respingere a cererii de anulare a sus indicatelor acte administrative față de rămânerea acesteia fără obiect, Înalta Curte apreciază că recurenta - reclamantă nu mai justifică un interes actual, în sensul art. 33 C. proc. civ., în susținerea unei atare excepții de nelegalitate. Pentru considerentele expuse, constatând că acțiunea introductivă de instanță, formulată de reclamantă a rămas fără obiect, iar aceasta nu mai justifică un interes în susținerea excepției de nelegalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 3 din Avizul Autorității de Supraveghere Financiară nr. 54/02.12.2013, în temeiul art. 496 și 497 C. proc. civ., Înalta Curte va proceda la admiterea recursurilor declarate de reclamanta A. și pârâta Autoritatea de Supraveghere Financiară împotriva sentinței civile nr. 1725 din 11 mai 2017, cu consecința casării acesteia și, în rejudecarea cauzei, a respingerii acțiunii în anularea deciziilor ASF nr. 923/20.04.2016, nr. 924/20/04.2016, nr. 925/20.04.2016 și nr. 1371/08.07.2016, formulată de reclamanta A., ca rămasă fără obiect. Totodată, Înalta Curte va respinge excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 și art. 3 din Avizul Autorității de Supraveghere Financiară nr. 54/02.12.2013, ca lipsită de interes. PENTRU ACESTE MOTIVE,