ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1854/2024

Ședința publică din data de 2 aprilie 2024

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal, la data de 20.10.2022, sub nr. x/2022, reclamanta A. S.A. a chemat în judecată pe pârâtul CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII, solicitând instanței ca, prin hotărârea pe care o va pronunța, să dispună anularea Hotărârii CNCD și respingerea plângerii pârâtei B. ca neîntemeiată, precum și obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta, A. S.A., în contradictoriu cu pârâții CONSILIUL NAȚIONAL PENTRU COMBATEREA DISCRIMINĂRII și B., ca neîntemeiată.

Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamanta A. S.A., întemeiat pe dispozițiile art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ.

În motivarea recursului, recurenta-reclamantă a susținut că prima instanță a făcut o greșită aplicare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 coroborate cu art. 10 alin. (2) și (8) din Legea nr. 202/2002, precum și a art. 61 lit. d) și 65 din Codul Muncii.

Astfel, a arătat că cerința existenței unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință (existența mai multor persoane sau situații aflate în poziții comparabile) nu este îndeplinită în prezenta cauză.

Prima instanță a reținut în mod greșit că aceasta condiție ar fi îndeplinită, deoarece a considerat că prin reorganizarea zonei de vânzări în baza indicatorilor de profitabilitate ai anilor 2015-2016 (care a avut drept consecință restructurarea poziției), s-ar fi urmărit o concediere pe motive de neperformanță, întemeiată pe art. 61 alin. (1) lit. d) Codul muncii;

în realitate, concedierea a avut la bază motive care nu țin de persoana salariatului - art. 65 din Codul muncii, așa cum rezultă din documentele concedierii, ignorate de prima instanță, din care reiese clar că temeiul concedierii este concedierea pe motive care nu au legătură cu persoana salariatului - art. 65 din Codul muncii (Decizia de concediere - Anexa nr. 7 la Contestație), nu concedierea pe motive de neperformanță - art. 61 lit. d) din Codul muncii, după cum în mod greșit a reținut prima instanță la pag 4, para. 7 din sentință.

Faptul că concedierea este bazată pe considerente de profitabilitate, nu pe evaluarea performanței unui salariat, rezultă clar din considerentele avute în vedere la reorganizarea zonei de vânzări, fiind avuți în vedere 4 indicatori de profitabilitate ai secțiunii SLT DM 2C, așa cum rezultă din Referatul de Reorganizare-Anexa nr. 2 la Contestație.

Este eronată concluzia primei instanțe că analiza indicatorilor de profitabilitate pe 2 ani ar fi o evaluare a performanței doamnei B. pe câteva luni, câtă vreme alte persoane au coordonat zona în perioada de referință.

De asemenea, în mod greșit a reținut instanța de fond că analiza profitabilității unei secțiuni din cadrul companiei, pe o perioadă de 2 ani reprezintă o evaluare a performanțelor Dnei B. în primele 5 luni ale perioadei de referință de 2 ani, fiind evident că prima instanță nu distinge între: (i) concedierea pe motiv de restructurare a poziției pe condiții de profitabilitate reglementată 65 Codul muncii și (ii) concedierea pe motive de neperformanță reglementată de art. 61 lit. d) Codul muncii. Prin confuzia între art. 61 lit. d) si 65 din Codul muncii, prima instanță a constatat în mod greșit că ar fi îndeplinită condiția tratamentului diferențiat, făcând o greșită aplicare a art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000.

A mai susținut recurenta că nu a existat o discriminare bazată pe criteriul gravidității, îndeplinindu-și toate obligațiile legale prevăzute de art. 10 alin. (8) din Legea nr. 202/2002. Astfel, la revenirea din ambele concedii de creștere copil, recurenta a demonstrat că deși poziția reclamantei fusese restructurată, a asigurat locul de muncă echivalent și aceleași condiții asemenea colegilor ei (drepturi salariale, poziție, drepturi adiționale).

Mai mult, deși nu avea obligația legală, a pus întotdeauna la dispoziția reclamantei lista posturilor permanente disponibile la nivelul unității, încurajând-o să aplice pe acestea, însă aceasta nu și-a exercitat niciodată această opțiune (împrejurare care rezultă din notificările de preaviz).

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de recurenta-reclamantă este fondat, reținând următoarele considerente:

Din actele și lucrările dosarului rezultă că, prin Hotărârea nr. 520/31.08.2022, pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării a constatat că faptele sesizate de petenta B. reprezintă discriminare conform art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) și b) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, coroborate cu art. 10 alin. (2) și (8) din Legea nr. 202/2002 privind egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați, sancționând reclamanta cu amendă contravențională de 5.000 de RON potrivit art. 5 alin. (2) din O.G. nr. 2/2001 privind regimul juridic al contravenției.

În concret, pârâta-petentă a reclamat la CNCD că, anterior venirii sale din concediul de creștere a copilului la 1 an și 8 luni de la nașterea primului copil, reclamanta A. S.A. a emis actul adițional nr. x/28.02.2017, iar la data de 02.03.2017 (când pârâta a revenit din concediul de creștere a copilului), a fost emisă o notificare de preaviz în care a fost informată că postul său de manager administrare vânzări a fost desființat începând cu data de 16.12.2016, ca urmare a deciziei directoratului societății, înregistrate cu nr. x/16.12.2016, prin care s-a decis reorganizarea departamentului vânzări. De asemenea, a reclamat faptul că este discriminată de angajatorul său, acesta derulând aceeași practică discriminatorie, începând cu anul 2017, odată cu sarcina primului copil, fiindu-i desființate pozițiile deținute anterior concediilor de creștere a celor doi copii.

Noțiunea de discriminare, invocată ca temei al cererii, este definită în dispozițiile art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 ca fiind "orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenență la o categorie defavorizată, precum și orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții publice".

Așa cum rezultă din hotărârea CEDO în cauza Thlimmenos c. Greciei (2000), discriminarea presupune, între altele, lipsa unei justificări obiective și rezonabile; ea se poate reține atunci când se omite tratarea diferit, tot fără justificări obiective și rezonabile, a unor persoane aflate în situații comparabile sau aflate în situații diferite, necomparabile.

Principiul nediscriminării este consacrat atât în dreptul intern, cât și de tratatele internaționale la care Statul Român este parte - dispozițiile art. 14 din CEDO, Protocolul 12 al CEDO, Tratatele Uniunii Europene, interpretate de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și a Curții Europene de Justiție. Dreptul UE și dispozițiile CEDO recunosc că discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea unui tratament diferit unor persoane aflate în situații similare, ci și din aplicarea aceluiași tratament unor persoane aflate în situații diferite.

În conformitate cu jurisprudența CEDO, un tratament devine discriminare atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile, fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. CEDO a apreciat în jurisprudența sa că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă și în ce măsură diferențele între situații analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincțiile de tratament juridic aplicate (ex. Fredin împotriva Suediei, 18 februarie 1991; Hoffman împotriva Austriei, 23 iunie 1993, Spadea și Scalambrino împotriva Italiei, 28 septembrie 1995, Stubbings și alții împotriva Regatului Unit, 22 octombrie 1996).

Astfel, pentru a ne situa în domeniul de aplicare al art. 2 alin. (1) deosebirea, excluderea, restricția sau preferința trebuie să aibă la bază unul dintre criteriile prevăzute de către art. 2, alin. (1) și trebuie să se refere la persoane aflate în situații comparabile, dar care sunt tratate în mod diferit datorită apartenenței lor la una dintre categoriile prevăzute în textul de lege menționat anterior.

Criteriile enumerate de O.G. nr. 137/2000 sunt doar ilustrative, nu exhaustive, precizând "sau oricare alt criteriu", însă aceste criterii, conform cazuisticii CEDO, trebuie să reprezinte caracteristici personale pe baza cărora persoane sau grupuri de persoane pot fi deosebite unele de altele (Kjeldsen, Busk Madsen și Pedersen împotriva Danemarcei, 7 decembrie 1976).

Din interpretarea acestor dispoziții legale rezultă că pentru a se aprecia că s-a realizat o discriminare în sensul legii, este necesar să se fi realizat o acțiune de deosebire, excludere, restricție sau preferință, asociată unuia dintre criteriile expres menționate de textul legal, în speță convingerile politice, iar acțiunea să fi avut ca scop sau ca efect restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.

În cauză, în acord cu susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată că situația relevată de acesta nu reprezintă faptă de discriminare, în sensul art. 2 alin. (1) și art. 7 lit. a) și b) din O.G. nr. 137/2000, întrucât concedierea pârâtei-petente a fost bazată pe considerente de profitabilitate și nu pe evaluarea performanței personale, aceste aspecte reieșind din considerentele avute în vedere de reclamanta A. la reorganizarea zonei de vânzări.

Astfel cum rezultă din actele depuse la dosar, în anul 2016, au existat o serie de reorganizări ale afacerii reclamantei, care au constat inclusiv în desființarea unor secțiuni operațional-teritoriale de vânzări, care s-au constatat a fi neprofitabile din analiza indicatorilor de profitabilitate din perioada ianuarie 2015- decembrie 2016, respectiv (i) colectări la debit, (ii) pondere clienți neplătitori în numărul total de clienți activi, (iii) nivelul calității portofoliului de clienți și (iv) media săptămânală a valorii vândute.

Așa cum rezultă din Decizia de concediere, temeiul concedierii îl reprezintă art. 65 alin. (1) din Codul muncii, potrivit căruia "Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia."

Prin referatul privind reorganizarea activității reclamantei din data de 05.12.2016, a fost analizată secțiunea Slatina pentru perioada 1 ianuarie 2015-1 decembrie 2016, constatându-se un nivel scăzut al colectărilor la debit, sens în care s-a propus desființarea postului de manager clienți care gestionează activitatea aferentă secțiunii Slatina SLT DM 2C, din punctul de lucru Caracal.

De asemenea, perioada în care s-a analizat profitabilitatea zonei este ianuarie 2015 - decembrie 2016, perioadă în care pârâta-petentă a coordonat zona în ianuarie-mai 2015, fiind ulterior preluată de o altă persoană (angajată pe perioadă determinată până la întoarcerea reclamantei din concediul de creștere copil.

Prin urmare, în mod greșit a reținut prima instanță că desființarea postului deținut de pârâtă a fost generat de rezultatele slabe obținute de secțiunea al cărei manager era într-o perioadă în care aceasta nu ocupa funcția respectivă, fiind în concediu de maternitate și de creștere a copilului, apreciind că pârâta nu a beneficiat de tratament egal în domeniul angajării și exercitării profesiei.

Astfel cum reiese din probatoriul administrat în cauză, postul pârâtei nu a fost desființat pentru motive imputabile acesteia, ci din pricina unor calcule de eficiență, de natură economică, pe baza unor indicatori de performanță a zonei din subordinea pârâtei.

Totodată, nu reiese existența discriminării bazate pe criteriul maternității, în condițiile în care au fost respectate drepturile prevăzute de art. 10 alin. (8) din Legea nr. 202/2002 și art. 25 alin. (2) lit. b) din O.U.G. nr. 111/2010.

Faptul că poziția ocupată de pârâtă a fost desființată în interiorul perioadei de protecție a maternității, precum și faptul că, în baza deciziei de reorganizare, acesteia i-au fost emise, pe parcursul derulării raporturilor de muncă, notificări de preaviz privind încetarea raporturilor de muncă, respectiv notificările din 02.03.2017, din 23.11.2020 și 18.01.2022, nu poate fi calificat automat drept excludere/restrângere a dreptului la muncă și a dreptului la egalitatea de șanse și de tratament între femei și bărbați.

Prin urmare, Înalta Curte constată că sentința recurată este nelegală, fiind dată cu greșita interpretare și aplicare a normelor de drept incidente circumstanțelor de fapt reținute în cauză.

Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 496 alin. (1) din C. proc. civ. coroborat cu art. 20 din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A., va casa sentința atacată, și, rejudecând, va admite acțiunea și va anula Hotărârea nr. 520/31.08.2022 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Având în vedere cererea recurentei-reclamante A. S.A. de acordare a cheltuielilor de judecată ocazionate de soluționarea pricinii, în raport cu soluția de admitere a recursului, Înalta Curte, în temeiul art. 451 și art. 453 C. proc. civ., urmează a o admite și a obliga intimații-pârâți la plata cheltuielilor de judecată către recurentă, constând în contravaloarea taxei judiciare de timbru achitate la fond și în recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de recurenta-reclamantă A. S.A. împotriva sentinței nr. 720 din data de 21 aprilie 2023 a Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Admite acțiunea formulată de reclamanta A. S.A.

Anulează Hotărârea nr. 520/31.08.2022 emisă de pârâtul Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării.

Obligă intimații-pârâți la plata către recurenta-reclamantă A. S.A. a cheltuielilor de judecată în cuantum de 150 RON, reprezentând taxă judiciară de timbru la fond și în recurs.

Definitivă.

Pronunțată prin punerea soluției la dispoziția părților de către grefa instanței, conform art. 402 din C. proc. civ., astăzi, 2 aprilie 2024.