ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 430/2007

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea formulată și

înregistrată sub nr. 37847/2/2005, la Curtea de Apel București, scția a VIII-a de

contencios administrativ și fiscal, la data de 7 decembrie 2005, reclamantul M.V.

a chemat în judecată pe pârâtul Secretariatul de Stat pentru revoluționari,

solicitând ca, prin sentința ce va pronunța, instanța să constate nulitatea

absolută a deciziei nr. 18/4336 din 25 iunie 2003, emisă de acesta.

Reclamantul, în motivarea

acțiunii, a precizat că actul contestat nu i-a fost comunicat, el fiind folosit

în mod netemeinic în diferite cauze aflate pe rolul instanțelor de către

Direcția Generală a Vămilor.

În ședința publică din 9

februarie 2006, în baza art. 137 alin. (1) C. proc. civ., instanța a pus în

discuția părților, excepția tardivității formulării acțiunii de către

reclamant, în raport cu dispozițiile art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004,

precum și de faptul că actul contestat a fost emis la 25 iunie 2003, iar

acțiunea a fost formulată la data de 17 decembrie 2005, fiind, astfel, depășit

termenul de un an prevăzut de textul de lege, care este un termen de decădere.

Prin sentința civilă nr. 300

din 9 februarie 2006, Curtea de Apel București, secția a VIII-a de contencios

administrativ și fiscal, a respins, ca tardiv formulată, acțiunea introdusă de

reclamant, de constatare a nulității absolute a deciziei nr. 18/14336 din 25

iunie 2003, emisă de autoritatea pârâtă, reținând și faptul că instanța nu este

ținută de temeiul juridic indicat de reclamant, în cauză, nefiind aplicabil regimul

nulității absolute a actelor juridice.

Împotriva acestei sentințe,

a declarat recurs, reclamantul, susținând că au fost încălcate prevederile art.

304 pct. 9 C. proc. civ., instanța făcând o aplicare greșită a dispozițiilor

legale.

A susținut recurentul că în

calitatea sa de beneficiar cu toate drepturile conferite de Legea nr. 421/1990,

a obținut adeverința cu nr. 8987/2001, conform căreia trebuie să beneficieze de

o scutire de taxe vamale privind importul unui autoturism, acest drept fiindu-i

anulat prin decizia cu nr. 18/4336 din 24 iunie 2003, decizie care nu i-a fost

comunicată și nici nu a fost publicată în nici un act de informare pentru a-i

oferi opozabilitatea în ce-l privește.

A mai precizat recurentul că

a aflat despre această decizie abia în anul 2005, cu ocazia unui proces intentat

de către organele vamale, astfel că în raport cu data introducerii acțiunii de

față - 7 decembrie 2005, nu se poate susține excepția tardivității promovării

acțiunii.

Pârâtul Secretariatul de

Stat pentru problemele revoluționarilor din decembrie 1989 a depus întâmpinare, solicitând respingerea recursului ca nefondat.

Analizând recursul formulat,

prin prisma motivelor invocate și în raport cu dispozițiile legale aplicabile,

Înalta Curte îl va admite, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Decizia nr. 18/4336 din 25

iunie 2003 a fost emisă de Secretariatul de Stat pentru problemele revoluționarilor

din decembrie 1989, în urma verificărilor efectuate de Curtea de Conturi -

Secția de Control Financiar și prin aceasta s-au anulat adeverințele eliberate

persoanelor care nu se încadrau în prevederile art. 10 alin. (1) lit. n) din Legea

nr. 42/1990, republicată, deci a fost anulată și adeverința nr. 8987 din 1

august 2001, în ce-l privește pe recurentul-reclamant și conform căreia

obținuse scutirea de plata taxei vamale în cazul procurării unui autoturism din

afara țării.

În speță, în urma

controlului efectuat s-a reținut că beneficiarii acestor adeverințe nu

îndeplineau criteriile medicale pentru a putea beneficia de dreptul prevăzut de

Legea nr. 42/1990 privind acordarea unui autoturism hycomat.

Raportat la momentul

emiterii deciziei contestate, 25 iunie 2003, instanța de fond a considerat că

fiind tardiv formulată, acțiunea de către recurentul-reclamant, acțiune

introdusă la 7 decembrie 2005, depășindu-se, astfel, termenul de un an prevăzut

de art. 11 alin. (2) din Legea nr. 554/2004, în vigoare la momentul

introducerii acțiunii.

Modul de interpretare al

textului de lege invocat de către instanța de fond, este, însă, unul

restrictiv, fără a ține seama de faptul că procedura de soluționare a cererilor

în contencios administrativ stabilește ca o condiție esențială, prioritară

comunicarea actului sau luarea la cunoștință în orice mod de existența acestuia

de către cel ce se consideră vătămat într-un drept al său sau într-un interes

legitim.

Or, așa cum susține chiar

inițiatorul legii contenciosului administrativ, profesorul A.I., în cazul

actului administrativ individual, data emiterii are semnificația „datei

comunicării” actului.

Termenul de un an, prevăzut

de alin. (2) al art. 11 din Legea nr. 554/2004, este unul de excepție, termenul

general de introducere a acțiunii reglementat de alin. (1) al aceluiași articol

fiind cel de 6 luni, care se calculează de la data primirii răspunsului la

plângerea prealabilă sau după caz de la data comunicării refuzului considerat

nejustificat de soluționarea cererii.

Oricum textul de lege

amintit lasă se înțeleagă necesitatea comunicării actului ce urmează a fi

atacat mai întâi în procedura prealabilă și apoi la instanța de judecată.

Dar, în speță, așa cum

susține și recurentul-reclamant, decizia contestată emisă de pârât, nu i-a fost

comunicată, el aflând întâmplător despre existența acesteia în cadrul unui

proces cu autoritățile vamale în anul 2005, situație în care nu poate fi

susținută ipoteza introducerii tardive a acțiunii la instanță.

Este verosimilă susținerea

recurentului, de vreme ce chiar intimatul-pârât recunoaște că la 12 decembrie 2005,

reclamantul a înaintat către el adresa cu nr. 9228 din 12 decembrie 2005, dar

fără a aștepta un răspuns l-a acționat în judecată.

Așadar, soluționarea dată de

instanța de fond, acțiunii introduse de reclamant prin respingerea acesteia, ca

fiind tardiv formulată, este greșită și cum prima instanță nu s-a pronunțat pe

fondul cauzei, recursul declarat va fi admis, sentința casată, iar cauza

trimisă, spre rejudecare, la aceeași instanță.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

reclamantul M.V. împotriva sentinței civile nr. 300 din 9 februarie 2006 a Curții de Apel București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința atacată și

trimite cauza, spre rejudecare, aceleiași instanțe.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 24 ianuarie 2007.