ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 600/2016

Cadrul procesual Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, la data de 26 iulie 2012, reclamanta A. a formulat, în contradictoriu cu pârâtul B., plângere împotriva Ordinului ministrului justiției nr. 1805/C din 04 mai 2012, solicitând modificarea acestui ordin, în sensul: - de a i se stabili și a i se plăti, începând cu data de 01 ianuarie 2012 și în continuare, o indemnizație brută lunară, în același cuantum cu al celorlalți judecători din cadrul Tribunalului Arad, de 7.320 lei (în loc de 7.140 lei), având aceeași vechime în funcția de magistrat, respectiv cei în tranșa de vechime în funcție și muncă, între 15-20 ani, dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010; - majorării celor două sporuri acordate, respectiv sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică + sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, procentual, prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară.

Hotărârea instanței de fond; Prin sentința civilă nr. 5986 din 23 octombrie 2012 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal , a fost respinsă acțiunea formulată de reclamanta A. în contradictoriu cu pârâtul B., ca neîntemeiată. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a constatat că ordinul contestat este emis cu aplicarea corectă a dispozițiilor art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, introdus prin Legea nr. 283/2011, care prevăd că „În anul 2012, avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, cu modificările ulterioare, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din Legea sus-menționată, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. (2) În anul 2012, prevederile alin. (1) se aplică în mod corespunzător personalului de conducere, precum și la trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție personalului care ocupă funcții din cadrul familiei ocupaționale «Justiție».” Prima instanță a reținut că personalul la care reclamanta a făcut referire prin acțiune a fost supus unor reglementări legale diferite, aflându-se, din acest punct de vedere, într-o situație juridică diferită. În acest sens, Curtea Constituțională a reținut prin Decizia nr. 820/2006, că „situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice fără privilegii și discriminări”. Solicitarea reclamantei ca dispozițiile legale ce stau la baza Ordinului ministrului Justiției 1805/2012 să fie interpretate în acord cu principiul nediscriminării în muncă, nu a fost reținută de prima instanță, în condițiile în care reclamanta nu a invocat neconstituționalitatea dispozițiilor legale raportat la încălcarea dispozițiilor art. 16 alin. (1) din Constituție și nici dispozițiile O.U.G. nr. 137/2000.

Recursul formulat de reclamantă; 3.1 Împotriva sentinței civile nr. 5986 din 23 octombrie 2015 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal , a declarat recurs reclamanta A., solicitând în temeiul art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ., modificarea hotărârii atacate, în sensul admiterii acțiunii, așa cum a fost formulată. În esență, recurenta reclamantă critică hotărârea atacată ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii. În anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritatea publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat. Textul consacră principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală. O altă interpretare, tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de aceasta. Potrivit art. 4 alin. (1) din anexa VI din Legea - cadru nr. 284/2010, pentru condiții de muncă grele, vătămătoare ori periculoase, personalul prevăzut la art. 1 beneficiază de un spor de până la 15% din indemnizația lunară de încadrare, corespunzător timpului lucrat, condițiile de acordare a sporului prevăzut la alin. (1) se aprobă de ordonatorul principal de credite, iar prin art. 1 din Ordinul ministrului justiției nr. 279/C/2010, de altfel chiar invocat în Ordinul ministrului justiției nr. 1805/C din 04 mai 2012 contestat, s-a stabilit că acest spor este de 15% din indemnizația de încadrare brută lunară. Apreciază că sintagma „aceleași condiții” vizează nu doar păstrarea condițiilor privitoare la locul și felul muncii, ci și cele referitoare la cariera și situația profesională, respectiv trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție sau în muncă, grad ori treaptă salarizare, scopul urmărit de legiuitor prin limitarea sporului fiind acela de a evita majorarea procentuală a sporurilor sau a sporurilor stabilite anticipat, în sumă fixă, în cazul în care nu au intervenit modificări în situațiile arătate. Cum sporurile se calculează potrivit art. 4 alin. (1) din anexa VI din Legea cadru nr. 284/2010, procentual din indemnizația de încadrare, apreciază că majorarea acestora ca o consecință a majorării indemnizației brute de încadrare, nu încalcă prevederile Legii nr. 283/2011. Pe de altă parte, în situația în care cele două sporuri ar fi menținute la nivelul lunii decembrie 2011, s-ar crea o discriminare între recurentă și colegii magistrați care au împlinit înaintea acesteia, condiția de vechime de 15 ani, încălcându-se printre altele, prevederile art. 3 lit. c) din Legea nr. 284/2010. 3.2 În fața instanței de recurs, la data de 24 noiembrie 2014, recurenta-reclamantă A. a depus la dosar note de ședință prin care a invocat excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, introdus prin Legea nr. 283/2011. 3.3. În subsidiar, prin notele de ședință depuse la data de 24 noiembrie 2014, recurenta-reclamantă A. a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene cu o întrebare preliminară și, totodată, suspendarea cauzei până la soluționarea cererii de pronunțare a hotărârii europene.

Întâmpinarea formulată de intimat; Prin întâmpinare, B., a solicitat: 1. respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale, apreciind că excepția de neconstituționalitate invocată de recurenta-reclamantă este neîntemeiată; 2. respingerea cererii de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene pentru pronunțarea unei hotărâri preliminare ca neîntemeiată și, în consecință, cererea de suspendare a cauzei; 3. pe fondul cauzei, respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca temeinică și legală a sentinței de fond. În motivare a arătat că excepția de neconstituționalitate invocată este neîntemeiată, Curtea Constituțională pronunțându-se deja asupra prevederilor art. 2 art. 6 din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 283/2011 (ex. decizia nr. 29/21 ianuarie 2014, Decizia nr. 151 din 18 martie 2014). Cu referire la sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, arată că reclamanta recurentă se prevalează de dispozițiile Directivei nr. 2000/43 și de cele ale Directivei 2000/78, fără a indica în concret prevederile din cadrul acestora care ar fi incidente în cauză. La data de 7 iulie 2011, Curtea de Justiție a Uniunii Europene s-a pronunțat în cauza C-310/10, Agafiței ș.a. declarând inadmisibile întrebările preliminare formulate de Curtea de Apel Bacău, într-o cauză întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 137/2000. Și în cauza de față, starea de discriminare pe care o invocă reclamata nu este întemeiată pe vreunul dintre motivele enumerate de directivele menționate, ci are la bază categoria socioprofesională din care face parte recurenta. Pe fondul cauzei, arată că recursul este nefondat, instanța de fond reținând corect că, în raport de prevederile dispozițiilor art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, introdus prin Legea nr. 283/2011, nu există temei legal pentru reîncadrarea reclamantei în altă gradație și altă clasă de salarizare, drepturile salariale corespunzătoare vechimii în muncă sau în funcție fiind corect stabilite. Situația reclamantei este diferită de a celorlalte persoane la care s-a referit prin cererea introductivă și prin cererea de recurs, sub aspectul actelor normative care au guvernat regimul salarial, legiuitorul fiind în drept să instituie un regim de salarizare diferit.

Sesizarea Curții Constituționale și suspendarea judecății recursului; Prin încheierea din 11 decembrie 2014, Înalta Curte a admis cererea de sesizare a Curții Constituționale cu excepția invocată de recurenta-reclamantă, sesizând Curtea Constituțională cu soluționarea excepției de neconstituționalitate a art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 aprobată prin Legea nr. 283/2011 și a suspendat judecarea cererii de recurs, în temeiul art. 244 alin. (1) pct. 1 C. proc. civ., până la soluționarea excepției de neconstituționalitate. La data de 15 septembrie 2015 s-a dispus repunerea pe rol a cauzei în urma pronunțării de către Curtea Constituțională a Deciziei nr. 556 din 16 iulie 2015. II. Decizia instanței de recurs; 1. Argumentele de fapt și de drept relevante cât privește cererea de sesizare a Curții de Justiție a Uniunii Europene. Înalta Curte ia în considerare că recurenta a solicitat sesizarea Curții de Justiție a Uniunii Europene, în situația respingerii excepției de neconstituționalitate, formulând următoarea întrebare preliminară: „Dispozițiile Tratatului pentru Funcționarea Uniunii Europene referitoare la principiul general al dreptului Uniunii privind egalitatea de tratament și prevederile Directivei nr. 2000/43/CE și Directivei nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă, trebuie interpretate în sensul că se opun unor prevederi din dreptul național, precum cele ale art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, în temeiul cărora a fost emis ordinul contestat, în aplicarea cărora rezultă o diferență de tratament privind remunerarea unor persoane salariate din fonduri bugetare (magistrați) care desfășoară munca în aceleași condiții ?” Înalta Curte are în vedere că Curtea de Justiție a Uniunii Europene a mai fost sesizată cu întrebări preliminare care privesc interpretarea art. 15 din Directiva nr. 2000/43 și a art. 17 din Directiva nr. 2000/78, ambele transpuse în dreptul intern prin O.U.G. nr. 137/2000, în contextul invocării unei discriminări în materia salarizării în funcție de categoria socioprofesională, iar prin Hotărârea din 17 iulie 2011, în cauza C-310/10, Curtea de Justiție a Uniunii Europene a respins cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare, ca inadmisibilă, reținând că î ntrebările adresate nu urmăresc a verifica dacă o situație precum cea în discuție în cauza principală intră în domeniul de aplicare al articolului 15 din Directiva nr. 2000/43 și al art. 17 din Directiva nr. 2000/78, ci pornesc mai degrabă de la presupunerea că aceasta este situația în speță pentru a solicita o interpretare a Curții, în condițiile în care în mod vădit dispozițiile menționate nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect împrejurărilor speței, trebuie considerate inadmisibile (parag. 48). În raport de această jurisprudență, Înalta Curte constată că se impune respingerea cererii de adresare a întrebării preliminare întrucât situația în discuție în cauză nu intră în domeniul de aplicare al Directivelor nr. 2000/43 și nr. 2000/78 și nici, mai general, în cel al dreptului Uniunii. Prevederile Directivei nr. 2000/43 și ale Directivei nr. 2000/78 nu sunt aplicabile nici direct și nici indirect împrejurărilor cauzei, discriminarea nefiind invocată în legătură cu vreunul dintre motivele enumerate de directivele menționate, ci în raport de o subcategorie socioprofesională, în sensul legii naționale, din care face parte recurenta-reclamantă, respectiv cea a magistraților promovați într-o nouă tranșă de vechime în muncă/în funcție ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. 2. Argumentele de fapt și de drept relevante asupra fondului recursului; Prima instanță a respins cererea reclamantei, reținând, în esență, că prin Ordinul nr. 1905/C/4 mai 2012 al ministrului Justiției s-a făcut aplicarea art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011 și că dispozițiile legale menționate nu pot fi înlăturate de la aplicare fără să fi fost declarată neconstituționalitatea lor. Prin Decizia nr. 556 din 16 iulie 2015, Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate invocată în cadrul procesual al recursului de către reclamantă, constatând că dispozițiile art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, sunt constituționale în raport de criticile formulate (care s-au referit la instituirea unei discriminări). Confirmând jurisprudența sa anterioară, Curtea Constituțională a reținut că situația diferită în care se află cetățenii în funcție de reglementarea aplicabilă potrivit principiului tempus regit actum nu poate fi privită ca o încălcare a dispozițiilor constituționale care consacră egalitatea în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și discriminări. Luând în considerare înlăturarea criticilor de neconstituționalitate a textului legal incident, Înalta Curte constată că recursul este nefondat. Recurenta-reclamantă invocă prevederile art. 2 - art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011, arătând că nivelul de salarizare pentru personalul promovat într-o nouă treaptă trebuie să fie același cu nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din cadrul aceleiași instituții. Intimatul a arătat că a aplicat întocmai prevederile legale incidente, trimițând la dispozițiile art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 și art. 6 din Legea nr. 285/2010, conform cărora avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă se face prin încadrarea în clasele de salarizare corespunzătoare vechimii în muncă dobândite, prevăzute la art. 11 alin. (3) din Legea-cadru nr. 284/2010, personalul beneficiind de o majorare a salariului de bază avut, corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul stabilit la art. 10 alin. (5) din legea-cadru, fără acordarea salariului corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare. Sunt de amintit și prevederile pct. III. A. din Ordinul comun C. și D. nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011 privind aprobarea Normelor metodologice pentru aplicarea prevederilor Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, conform cărora „Personalul care, în cursul anului 2011, trece într-o gradație superioară beneficiază suplimentar, în conformitate cu art. 11 din Legea-cadru nr. 284/2010, de clasele de salarizare succesive, iar salariul de bază i se majorează cu numărul de clase acordat înmulțit cu valoarea unei clase de salarizare de 2,5% din salariul de bază. Prin urmare, situația personalului care a avansat în anul 2012 în gradația corespunzătoare unei noi tranșe de vechime în muncă este reglementată expres de prev. art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 80/2010, identic cu modul în care a fost reglementată situația acestui personal în anul 2011 prin art. 6 din Legea nr. 285/2010. Încadrarea acestui personal în conf. cu art. 2 din O.U.G. nr. 80/2010 ar însemna excluderea de la aplicare a prev. art. 6, care reglementează expres situația personalului care trece într-o altă tranșă de vechime în muncă, ceea ce nu poate fi primit. În concluzie, ordinul contestat a fost emis cu respectarea dispozițiilor actelor normative referitoare la salarizarea personalului din sistemul bugetar în anul 2012 ca urmare a trecerii într-o tranșă nouă de vechime în muncă și în funcție. Cât privește păstrarea cuantumului sporurilor pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și pentru păstrarea confidențialității la aceeași valoare nominală raportată la indemnizația precedentă, iar nu prin aplicarea procentelor de spor la noua valoare a indemnizației brute de încadrare, Înalta Curte constată că această modalitate de stabilire a valorii sporurilor corespunde prevederilor explicite cuprinse în art. 1 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010, aprobată prin Legea nr. 283/2011 coroborate cu Normele metodologice pentru aplicarea Legii nr. 285/2010 lit. h) - Stabilirea salariilor personalului din cadrul familiei ocupaționale „Justiție”, aprobate prin Ordinul comun C. și D. nr. 42/77 din 13 ianuarie 2011. În ceea ce privește starea de discriminare invocată de reclamantă, nu se poate reține o încălcare a principiului nediscriminării și egalității de tratament, diferența de tratament devenind discriminare doar atunci când se induc distincții între situații analoage și comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă și obiectivă. Situația reclamantei este diferită de a personalului încadrat în aceleași condiții de vechime anterior datei de 1 ianuarie 2011, elementul de diferență constând în legea aplicabilă raportului juridic, care face ca situațiile să nu fie identice, nefiind deci îndeplinite condițiile pentru constatarea unei situații discriminatorii, potrivit O.G. nr. 137/2000. Trebuie avută în vedere și Decizia nr. 32 din 19 octombrie 2015 a Înaltei Curții Casație și Justiție - Completele pentru dezlegarea unor chestiuni de drept, prin care s-a stabilit că, în raport cu prevederile art. 7 din Legea-cadru nr. 284/2010, ce stabilesc aplicarea etapizată a dispozițiilor sale, și cu cele ale art. 4 alin. (2) din Legea nr. 285/2010, art. 4 alin. (2) din Legea nr. 283/2011, art. 2 din O.U.G. nr. 84/2012, art. 1 din O.U.G. nr. 103/2013, care opresc aplicarea efectivă a valorii de referință și a coeficienților de ierarhizare corespunzători claselor de salarizare din anexele Legii-cadru nr. 284/2010, ținând seama și de prevederile art. 6 alin. (1) și (3) din Legea nr. 285/2010, se va face distincție între reîncadrare, potrivit legii-cadru de salarizare, și plata efectivă a drepturilor salariale. Plata efectivă a drepturilor salariale urmează a se efectua potrivit dispozițiilor art. 2 din Legea nr. 285/2010 prin raportare la nivelul de salarizare în plată pentru funcția similară, respectiv prin raportare la drepturile salariale acordate unei persoane cu același grad profesional și aceeași tranșă de vechime în muncă și în funcție și care a trecut în aceste tranșe de vechime ulterior intrării în vigoare a Legii nr. 285/2010. 3. Temeiul legal al soluției adoptate în recurs; Pentru considerentele expuse, în temeiul art. 312 C. proc. civ. și art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.