ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5148/2019

Ședința publică din data de 30 octombrie 2019

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată la data de 22 iunie 2016, pe rolul Curții de Apel Târgu-Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, a solicitat anularea Deciziei nr. 600 din 15 ianuarie 2016, precum și a Procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nr. x din 21.10.2015, emise de pârât.

Prin sentința civilă nr. 125 din 08 noiembrie 2016, Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal a admis cererea formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice și a anulat Procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x/21.10.2015, întocmit de pârât, precum și Decizia nr. 600/15.01.2016, emisă în soluționarea contestației.

Împotriva sentinței civile nr. 125 din 08 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâtul Ministerul Dezvoltării Regionale, Administrației Publice și Fondurilor Europene (fost Ministerul Fondurilor Europene), reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, întemeiat pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.

În motivarea recursului, pârâtul a criticat considerentul instanței de fond, prin care s-a reținut că procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare nu cuprinde niciun temei legal sau contractual în baza căruia s-a apreciat asupra caracterului neeligibil al diferenței de curs valutar solicitată la plată. Astfel, în cuprinsul procesului-verbal au fost menționate prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 155/1997, ale O.U.G. nr. 66/2011, precum și dispozițiile contractului de finanțare.

A susținut recurentul-pârât că factura nr. x/29.12.2014 a fost emisă în euro, astfel încât, potrivit art. 7 alin. (7) din contractul de finanțare, beneficiarul putea solicita rambursarea contravalorii în RON a acestei sume, la cursul BNR din data întocmirii documentelor de plată.

În ceea ce privește cursul euro stabilit de BNR, în mod corect s-a stabilit prin procesul-verbal de constatare a neregulilor că trebuia avut în vedere cursul stabilit pentru data de 06.02.2015, respectiv cel al ultimei zile bancare anterioare operațiunii de plată, conform prevederile art. 304 alin. (1) și art. 346 alin. (3) - (4) din OMFP nr. 1802/2014 și art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 155/1997. Reclamanta a avut în vedere, în mod greșit, o altă rată de schimb a monedei euro, ceea ce a generat o diferență de curs valutar de 10.777,65 RON, sumă pe care recurentul a apreciat-o a fi neeligibilă, emițând în acest sens procesul-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanței bugetare.

Prin întâmpinarea înregistrată la dosarul cauzei la data de 06 aprilie 2017, intimata-reclamantă Societatea A. S.R.L. a solicitat respingerea recursului, ca nefondat, susținând că sentința recurată îndeplinește cerințele unei motivări corespunzătoare, nu conține motive contradictorii sau străine cauzei și nu este dată cu încălcarea sau aplicarea greșită a normelor de drept material.

În ceea ce privește temeiul de drept avut în vedere de autoritatea contractantă la emiterea procesului-verbal de constatare a neregulilor, intimata-reclamantă a arătat că prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 155/1997 nu sunt aplicabile cauzei, în raport de caracterul special al prevederilor art. 7 alin. (7) din contractul de finanțare.

Intimata-reclamantă a arătat că, atât timp cât plata a fost făcută în RON, nu sunt incidente dispozițiile legale referitoare la plățile în valută și, chiar în ipoteza aplicării prevederilor referitoare la plățile în valută, calculul trebuie realizat în raport de cursul BNR din ziua întocmirii documentului de plată și nu de cel din ziua precedentă efectuării operațiunilor, dispozițiile contractului de finanțare derogând de la prevederile incidente în materia plăților în valută.

II. Soluția instanței de recurs

Analizând actele și lucrările dosarului, precum și sentința recurată, în raport de motivul de casare invocat, Înalta Curte constată că recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene este fondat, pentru următoarele considerente:

Cu caracter prealabil, Înalta Curte constată că, deși pârâtul a întemeiat cererea de recurs pe prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și 8 C. proc. civ., criticile de nelegalitate expuse se circumscriu doar cazului de casare reglementat de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., urmând a fi analizate din această perspectivă.

Înalta Curte apreciază a fi fondată critica formulată de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, referitoare la considerentul neconformității procesului-verbal de constatare a neregulilor și de stabilire a creanțelor bugetare, reținut de instanța de fond din perspectiva nemenționării în cuprinsul său a unui temei legal sau contractual. Examinând procesul-verbal depus la dosarul cauzei, Înalta Curte constată că acesta indică, drept temei de drept, prevederile art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 155/1997, dispozițiile O.U.G. nr. 66/2011, precum și prevederile Contractului de finanțare nr. x/11.12.2013 (a se vedea, în acest sens, paginile 2, 3 și 4 ale procesului-verbal, respectiv punctele referitoare la baza legală a verificării, motivele de fapt și temeiul de drept), astfel încât considerentele instanței de fond, sub acest aspect, sunt eronate.

Chestiunea litigioasă în speță o reprezintă interpretarea pe care reclamanta și instanța de fond, pe de-o parte și pârâtul, pe de altă parte, au dat-o prevederilor contractului de finanțare care stabilesc modalitatea de efectuare a plăților de către beneficiar și condițiile de rambursare de către autoritatea contractantă a sumelor achitate de beneficiar, în raport de dispozițiile dreptului național privitoare la cursul de schimb aplicabil plăților în valută.

Potrivit art. 7 alin. (7) din Contractul de finanțare nr. x/11.12.2013:

"Beneficiarul care efectuează plăți în valută va solicita la rambursare contravaloarea în RON a acestora, la cursul Băncii Naționale a României din data întocmirii documentelor de plată în valută."

Este greșit argumentul instanței de fond referitor la faptul că, în cauză, reclamanta nu a efectuat plăți în valută, ci în RON. Factura fiscală de plată în avans nr. 102684/29.12.2014 este emisă în euro, împrejurare care dă posibilitatea plătitorului, în raport și de înțelegerea cu furnizorul utilajului, să achite această sumă în moneda în care a fost emisă factura sau în moneda națională, în acest din urmă caz urmând a se realiza transformarea din euro în RON, în raport de cursul valutar stabilit de Banca Națională a României la data plății. Așadar, obligația de plată este contractată în valută, fiind îndeplinită ipoteza art. 7 alin. (7) din contractul de finanțare, instanța de fond și reclamanta făcând o confuzie între obligația de plată asumată (în monedă străină) și modalitatea de achitare (în monedă națională).

Cel de-al doilea aspect care a suscitat discuții în cauză privește înțelesul sintagmei "cursul Băncii Naționale a României din data întocmirii documentelor de plată în valută", din cuprinsul art. 7 alin. (7) din contractul de finanțare, instanța de fond interpretând această sintagmă într-o modalitate restrictivă și neconcordantă cu legislația specifică în materia obligațiilor de plată contractate în valută.

Înalta Curte constată că dispoziția contractuală, care face trimitere la cursul valutar stabilit de Banca Națională a României la data întocmirii documentelor de plată, nu derogă în vreun fel de la dispozițiile H.G. nr. 155/1997 privind efectuarea și reflectarea în contabilitate a operațiunilor în valută, ci se coroborează cu aceste prevederi. Astfel, potrivit art. 1 alin. (2) din H.G. nr. 155/1997, prin curs de schimb în vigoare la data efectuării operațiunilor se înțelege cursul de schimb al pieței valutare comunicat de BNR în ziua precedentă, textul de lege lămurind, așadar, norma convențională, sub aspectul datei ce va fi avută în vedere la stabilirea cursului de schimb.

În cauză, ordinul de plată nr. x a fost emis la data de 09.02.2015 (luni), astfel încât cursul de schimb aplicabil era cel comunicat de Banca Națională a României în ziua bancară precedentă, 06.12.2015 (vineri), respectiv de 4,4143 RON pentru un euro, iar nu cursul de schimb de 4,4274 RON pentru un euro, aferent datei de 09.12.2015, astfel cum în mod greșit a reținut instanța de fond și nici cursul de schimb existent la data plății de către autoritate a sumelor solicitate prin cererea de plată nr. x, calculat de reclamantă în raport de data emiterii facturii de avans de către furnizorul utilajului.

Procedând în dezacord cu dispozițiile H.G. nr. 155/1997 și chiar cu prevederile contractuale, intimata-reclamantă a determinat apariția unei diferențe de curs valutar în sumă de 10.777,65 RON între suma achitată de autoritatea contractantă și suma la care era îndreptățită, în mod real, reclamanta, în raport de data plății către furnizor, diferență pe care recurentul-pârât, în mod corect, a apreciat-o a fi neeligibilă, făcând aplicarea dispozițiilor art. 14 alin. (2) din O.U.G. nr. 66/2011.

Pe cale de consecință, Înalta Curte constată că Procesul-verbal de constatare a neregulilor nr. x/21.10.2015, întocmit de pârât, precum și Decizia nr. 600/15.01.2016, emisă în soluționarea contestației, nu sunt afectate de niciuna dintre cauzele de nulitate invocate de reclamantă prin cererea de chemare în judecată, impunându-se reformarea soluției pronunțată de instanța de fond.

Pentru aceste considerente, constatând incidența motivului de casare prevăzut de art. 488 alin. (1) pct. 8 C. proc. civ., în temeiul dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 554/2004, raportat la prevederile art. 496 alin. (2) C. proc. civ., republicat, Înalta Curte va admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, va casa sentința atacată și, în rejudecare, va respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, împotriva sentinței civile nr. 125 din 08 noiembrie 2016, pronunțată de Curtea de Apel Târgu Mureș, secția a II-a civilă, de contencios administrativ și fiscal.

Casează sentința recurată și, rejudecând:

Respinge cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta Societatea A. S.R.L., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Fondurilor Europene, reprezentat de Ministerul Finanțelor Publice, ca neîntemeiată.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 octombrie 2019.