ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1142/2016

Decizia nr. 1142/2016

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, reclamanta A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul B., modificarea Ordinului nr. 1790/C din 04 mai 2012 al B., în sensul obligării pârâtului să-i stabilească și să-i plătească, începând cu data de 01 ianuarie 2012 și în continuare, o indemnizație brută lunară, în același cuantum cu al celorlalți judecători din cadrul Tribunalului Arad având aceeași vechime în funcția de magistrat, respectiv cei în tranșa de vechime în funcție și muncă, între 15-20 ani, dobândită anterior datei de 31 decembrie 2010, precum și majorarea celor două sporuri acordate, respectiv, sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, procentual, prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară.

Prin sentința civilă nr. 6015 din 24 octombrie 2012, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a respins, ca neîntemeiată, cererea formulată de reclamanta A.

Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că

ordinul atacat în prezenta cauză a fost emis cu respectarea dispozițiilor legale avute în vedere la întocmirea acestuia, aplicabile inclusiv reclamantei, în cazul trecerii acesteia la o treaptă superioară de vechime în muncă și în funcția de judecător

.

3.

Calea de atac exercitată în cauză

;

Împotriva sentinței civile nr. 6015 din 24 octombrie 2012, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a formulat recurs, în termenul legal, reclamanta A.

Recurenta a solicitat modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii plângerii formulate împotriva Hotărârii nr. 53756 din 10 iulie 2012, cu consecința modificării Ordinul ministrului Justiției nr. 1790/C/2012, în sensul de a i se stabili și plăti, începând cu data de 01 ianuarie 2012 și în continuare o indemnizația brută lunară în același cuantum cu al celorlalți judecători din cadrul Tribunalului Arad, de 7.320 lei (în loc de 7.410 lei), având aceeași vechime în funcția de magistrat; majorarea celor două sporuri acordate, respectiv sporul pentru risc și suprasolicitare neuropsihică, sporul de confidențialitate și sporul pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase, procentual, prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară.

În motivarea cererii de recurs, recurenta a argumentat că sentința a fost dată cu aplicarea greșită a legii.

Astfel, în modalitatea de calcul a indemnizației ce i se cuvine,

B.

, reprezentat de ministrul justiției, procedează în mod discriminatoriu, cu încălcarea dispozițiilor

art.

2 din Legea

nr.

283/2011 privind aprobarea

O.U.G.

nr.

80/2010 pentru completarea

art. 2

din

O.U.G.

nr.

37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, ce vizează practic salarizarea în anul 2012 a personalului plătit din fonduri publice, potrivit cărora, în anul 2012, pentru personalul nou-încadrat pe funcții, pentru personalul numit/încadrat în aceeași instituție/autoritate publică pe funcții de același fel, precum și pentru personalul promovat în funcții sau în grade/trepte, salarizarea se face la nivelul de salarizare în plată pentru funcțiile similare din instituția/autoritatea publică în care acesta este încadrat.

Textul consacră legislativ, inclusiv în cadrul noii legislații a salarizării, principiul nediscriminării în muncă, în sensul că, la muncă egală, se cuvine plată egală, însemnând că, dacă prin aplicarea dispozițiilor

art.

6

alin.

(1) și (3) din aceeași lege, indemnizația calculată este diferită de cea de care beneficiază colegii care au îndeplinit aceleași cerințe anterior datei de 1 ianuarie 2011, indemnizația acordată va fi egală cu cea a acestora, în mod expres, finalul

art.

6

alin. (1

) din lege, menționând că nu va fi acordat salariul corespunzător coeficientului de ierarhizare aferent noii clase de salarizare.

O altă interpretare tinde a aplica o discriminare neprevăzută de lege, ci, dimpotrivă, interzisă de aceasta, fără a exista vreo justificare obiectivă, printr-un un scop legitim, a cărui atingere să fie făcută prin metode adecvate si necesare.

Actualul sistem de salarizare se caracterizează, potrivit

art.

3

lit.

c) din Legea

nr.

284/2010, prin echitate și coerență, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natură salarială ale personalului din sectorul bugetar.

A mai susținut recurenta că, analizând cuantumul sporurilor stabilite prin ordin, a constatat că acestea sunt la același nivel cu cele avute anterior, înainte de trecerea în noua tranșă de vechime în funcție și în muncă, fără a se avea în vedere noua indemnizație de încadrare brută lunară, deși, potrivit dispozițiilor

art.

4

alin. (1

) și

art.

5

alin.

(1) din anexa VI din Legea-cadru

nr.

284/2010, aceste sporuri se stabilesc procentual, prin raportare la indemnizația de încadrare brută lunară, ori, în situația recurentului, deși indemnizația a crescut, sporurile au rămas la nivelul anterior.

Este adevărat că, prin Legea

nr. 283/2011 de aprobare O.U.G.

nr.

80 din 8 septembrie 2010 pentru completarea

art.

11 din

O.U.G.

nr.

37/2008 privind reglementarea unor masuri financiare în domeniul bugetar s-a prevăzut că pentru anul 2012 se menține cuantumul sporurilor la același nivel cu cel ce se acorda personalului plătit din fonduri publice pentru luna decembrie 2011, în măsura în care personalul își desfășoară activitatea în aceleași condiții.

Însă sintagma „aceleași condiții" vizează nu doar păstrarea condițiilor privitoare la locul și a felul muncii, ci și cele referitoare la cariera și situația profesională, respectiv trecerea într-o altă tranșă de vechime în funcție sau în muncă, grad ori treaptă salarizare, scopul urmărit de legiuitor prin limitarea cuantumului sporului fiind acela de a evita majorarea procentuală a sporurilor sau a sporurilor stabilite anticipat, în sumă fixă, în cazul în care nu au intervenit de modificări în situațiile mai sus arătate.

Or, recurenta nu își desfășoară activitatea în aceleași condiții de vechime în funcție ca și în luna decembrie 2011, indemnizația de încadrare brută lunară crescând față de această lună, ca urmare a trecerii într-o altă tranșă de vechime.

Pe de altă parte,

în situația în care cele două sporuri ar fi menținute la nivelul lunii decembrie 2011, s-ar crea o discriminare între recurent și colegii magistrați care au împlinit înaintea sa condiția de vechime de 15 ani, încălcându-se principiul echității și coerenței sistemului de salarizare, prin crearea de oportunități egale și remunerație egală pentru muncă de valoare egală, pe baza principiilor și normelor unitare privind stabilirea și acordarea salariului și a celorlalte drepturi de natura salariala ale personalului din sectorul bugetar, prevăzut în

art.

3

lit. c)

din Legea

nr.

284/2010.

Odată cu creșterea vechimii recurentei în funcție, indemnizația de încadrare brută lunară e firesc a ajunge la același nivel, pe care îl aveau indemnizațiile magistraților cu această vechime, la fel cum trebuie să ajungă și cuantumurile sporurilor ce se calculează în funcție de această indemnizație.

A proceda altfel, atrage după sine o discriminare flagrantă față de acei magistrați care, la data modificării sistemului de salarizare, aveau, deja, vechimea în funcție ce a atras și majorarea indemnizației mele, deși aceste sporuri vin să compenseze aceleași restricții sau condiții de muncă, pe aceeași perioadă, pentru toți magistrații încadrați, la bază, în același mod.

În drept, recursul s-a întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 și art. 304¹ C. proc. civ.

Cererea de recurs a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ, și fiscal, sub nr. x/2/2012.

Prin Încheierea nr. 2780 din 5 martie 2013, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, în temeiul dispozițiilor art. 23 alin. (2) și (4) din Legea nr. 2/2013, a scos cauza de pe rol și a trimis dosarul la Curtea de Apel București.

Legal citat, intimatul B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția necompetenței materiale a Curții de Apel București, în considerarea Deciziei nr. 685/2012 a Curții Constituționale a României, care statuează că hotărârile pronunțate de Curtea de Apel București în temeiul art. 7, Cap VIII din Anexa VI la Legea nr. 284/2010 sunt atacabile cu recurs care urmează a fi soluționat de Înalta Curte de Casație și Justiție.

A solicitat, în continuare, respingerea recursului, ca nefondat, și menținerea hotărârii atacate, ca legală și temeinică.

Prin Decizia nr. 5852 din 16 decembrie 2013, Curtea de Apel București a admis excepția necompetenței sale materiale și, în consecință, a declinat competența de soluționare a recursului formulat de reclamanta A. în favoarea Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, reținând că dispozițiile art. 20 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică în prezenta cauză.

Recursul a fost înregistrat pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, sub nr. /2/2012*.

La termenul din 5 februarie 2015, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, a invocat, din oficiu, în baza art. 29 alin. (2) din Legea nr. 47/1992 și art. 146 lit. d), excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. II art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 283/2011 privind aprobarea O.U.G. nr. 80/2010, în raport de dispozițiile art. 41 alin. (4), art. 16 alin. (1), art. 11 din Constituția României și art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului.

Prin încheierea de la data de 14 mai 2015, Înalta Curte a dispus sesizarea Curții Constituționale a României cu excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 2 art. 6 alin. (1) și (2) din O.U.G. nr. 80/2010 pentru completarea art. 11 din O.U.G. nr. 37/2008 privind reglementarea unor măsuri financiare în domeniul bugetar, precum și pentru instituirea altor măsuri financiare în domeniul bugetar, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea nr. 283/2011.

Prin Decizia nr. 607 din 6 octombrie 2015, Curtea Constituțională a României a respins, ca neîntemeiată, excepția de neconstituționalitate, constatând că dispozițiile criticate sunt constituționale în raport de criticile formulate.

Examinând actele și lucrările dosarului, în raport de legislația incidentă în speță și susținerile recurentei-reclamante, Înalta Curte constată recursul nefondat, și îl va respinge, pentru considerentele ce urmează.

Recurenta-reclamantă a învestit instanța de contencios administrativ cu solicitarea de anulare a

Ordinului B. nr. 1790/C/2012, prin care s-a stabilit, începând cu data de 01 ianuarie 2012, trecerea reclamantei în clasa de salarizare 104 (corespunzătore unei vechimi de 15-20 ani și gradația 4), urmând ca reclamanta să beneficieze de următoarele drepturi salariale: o indemnizație de încadrare lunară de 7.140 lei; un cuantum de 1.020 lei al sporului pentru risc și suprasolicitare neuropsihică și al sporului de confidențialitate; un cuantum de 1.020 lei al sporului pentru condiții de muncă grele, vătămătoare sau periculoase.

Instanța de fond a apreciat că ordinul contestat a fost legal emis, și aceasta este și concluzia instanței de control judiciar.

În esență, așa cum a arătat și prima instanță, din interpretarea dispozițiilor art. 6 alin. (1), art. 10 alin. (5) și art. 11 alin. ( 3) din Legea nr. 285/2010 rezultă faptul că la avansarea corespunzătoare în gradația corespunzătoare tranșei vechime în funcție, de la 15 ani la 20 ani, recurenta beneficiază doar de majorarea salariului de bază brut avut corespunzător numărului de clase de salarizare succesive suplimentare multiplicat cu procentul de 2,5% din salariul de bază stabilit potrivit art. 10 alin. (5) din legea-cadru, legiuitorul prevăzând în mod expres și limitativ doar majorarea salariului de bază, nu și a sporurilor.

În ceea ce privește argumentele recurentei referitoare la instituirea unei discriminări, raportat la colegii magistrați care au împlinit înaintea sa condiția de vechime de 15 ani, sunt de menționat considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 669 din 26 iunie 2012, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 559 din 8 august 2012, prin care aceasta a statuat în sensul că avansarea personalului încadrat pe funcții de execuție în gradația corespunzătoare tranșei de vechime în muncă și calculul indemnizațiilor potrivit acestor gradații se fac potrivit normelor juridice în vigoare la data unei astfel de avansări, cuantumurile ce ar fi putut fi calculate potrivit legislației aplicabile anterior acestei date neavând regimul juridic al unor drepturi câștigate.

Cu același prilej, Curtea a arătat că legiuitorul poate interveni oricând, din rațiuni ce țin de politica economico-financiară a statului, cu reglementarea unor dispoziții noi în ceea ce privește criteriile de avansare si metodologia de calcul al indemnizațiilor obținute în urma avansării, ce devin aplicabile de la data intrării lor în vigoare, înlocuind vechile norme având același obiect, pe care le abrogă.

În același timp, Curtea Constituțională a constatat că principiul egalității în drepturi impune ca la aceleași situații juridice să se aplice același regim, iar la situații juridice diferite tratamentul juridic să fie diferențiat. Or, în cazul de față, ne aflăm în prezența unor situații juridice diferite, prin raportare la momentul acordării unor clase de salarizare succesive celei deținute pentru funcția respectivă, cărora li se aplică două acte normative diferite, respectiv Legea-cadru nr. 330/2009, privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, și Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. Astfel, nu poate fi reținută nici încălcarea dispozițiilor art. 20 din Constituție, cu referire la prevederile art. 23 pct. 3 din Declarația Universală a Drepturilor Omului.

În fine, nici criticile referitoare la modalitatea de calcul a sporurilor nu pot fi primite, în condițiile în care, astfel cum bine a reținut și prima instanță, drepturile salariale au fost stabilite și calculate în temeiul dispozițiilor Legii nr. 285/2010, ținându-se seama și de Normele metodologice pentru aplicarea acestei legi, privind salarizarea în anul 2011, în cuprinsul cărora prin exemplele concrete de calcul se demonstrează, raportat la toate elementele ce fuseseră cuprinse în salariul de bază anterior, potrivit Legii nr. 330/2009, că sporurile ce se adiționează sunt în același cuantum.

Față de toate cele mai sus arătate, reținând așadar legalitatea ordinului emis, ca și temeinicia hotărârii atacate, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se va respinge recursul de față ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de reclamanta A. împotriva sentinței civile nr. 5852 din 16 decembrie 2013 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 12 aprilie 2016.